Spații culturale nr. 18 (8)

Petrache Plopeanu

primele revoluţii reformulate în detaliu.
citat dintr-un intelectual la pândă

proletarii au sabotat producţia de oglinzi
băgându-şi degetele în baia de nitrat de argint unde se lăfăiau
în imagini distorsionate nenorociţii ăia de burghezi
(manualele de socialism mai mult decât ştiinţific

nu ne spun nimic despre oglinzile
cilindrice de rază egală cu pătratul capetelor rotunde
ale lui cromwell)

de aici rezultă mai multe consecinţe pentru
teoria detaşamentului
de avangardă al pionierilor chinezi maoişti
specializaţi în rulouri cu brânză de soia
(reţetă furată
imperialiştilor militarişti japonezi
prin intermediul unui kilogram de orez raţie şi vestigiu al
marelui marş)

– iată că înţelegem mult mai bine istoria repetă mândru
mecanicul de ocazie al schimbului de mâine
[(în timp ce înlocuia
cauciucul ce luase un cui capitalist de pe drumurile
nerevendicate încă de revoluţionari)
închidem şi paranteza pătrată

interval închis pentru noi şi la stânga şi la dreapta]
fost propagandist în atelierul celei dintâi internaţionale
la secţia mânere de lingură cu schimbător de viteză
domestică
se doreşte în acest moment de mare cotitură
care se repetă
constant şi foarte des
o diversiune pe tema întrecerii între
producţia de vestigii istorice
la hectar colectivizat cu acela duşmănos
pentru abaterea atenţiei de la furtul nitratului de argint
prin intermediul degetelor dictatoriale ale proletarilor

organele de represiune ale capitaliştilor nemiloşi
au învăţat geometrie euclidiană şi fizică optică
instrumentând cazul profitului marginal al
oglinzilor date de partea
luptei de clasă

– profesorul face aici o grimasă de dispreţ partinic
la adresa celorlalţi intelectuali neangajaţi
şi spune ceva (lua-i-ar dracu’ aoleo ce-am zis)
ca şi cum şi-ar aduce aminte de secţia de lipit cartoane
unde lucrase altădată –

cromwell se oglindeşte lung în degetele sabotorilor
şi nu-şi aminteşte nimic de marx

reclamă masticabilă cu aromă de banane.
specii pe cale de apariţie intempestivă

ca să nu se spună că doar în filme e posibilă
apariţia dinozaurilor în ghete cu scârţ din ăla la modă
într-o epocă revolută în care
şalurile erau aruncate peste umerii dezgoliţi în semipareze

antisociale garnisite cu discursuri despre înaintarea
pe calea deconstrucţiei furnalelor din fundul grădinii (aşa ca la chinezi
prin anii 60 când oţelul era un fel de magiun comunist)
se repetă chiar această formulă cerută de eleganţa burgheză
– nu doar în filme este posibilă apariţia lor

pe străzile decorate cu lozinci (scrise pe placaj ne-melaminat
nu apăruseră încă markerele cu încărcătură
maleabilă înmuiate în gesturi cumva înroşite de efort
inutil în fond aşa cum erau şi practica în producţia de chiloţi a elevilor şi
studenţilor)
legătura trebuie făcută aici între lozincile din versul 10 şi morfologie
deci lozinci mobilizatoare de genul feminin
neutru şi masculin neuitându-se niciodată
nimeni la nimic

au apărut în sfârşit dinozaurii cu numeroşi poliţişti deghizaţi
în miliţieni de speţa a II-a doar aşa explica unul dintre ei

– doar aşa reuşim să congelăm stridia aia antică ostrakon
foarte bună la gust garnisită (aşa cum o făceau strămoşii noştri
bastarni daci slavi avari unguri şi
alte neamuri romanice) cu frunze de laur în care se cântau
doine mobilizatoare pentru turci şi tătari să taie mai ai dracului
neamurile astea proaste mâncătoare de lapte şi brânză
şi aia fără viermi

deoarece discursul mobilizator s-a diluat cu substanţe
etnobotanice interzise de legile îndoirii piciorului la măsura de 3 pe 7
la varianta a doua de samba subiectul 5
vom reveni dând jos ultimul erou de pe arcul de triumf al
intrării în istorie a culorii roşii cu puţin verde şi violet ca o flacără olimpică

dinozaurii au mărşăluit doar puţin
gropile şi lucrările de întărire a terasamentului le-au fost fatale
(ce de placaj stricat şi vopsea roşie folosită degeaba
nicio revoluţie colea nimic

doar o reţetă de ostracizare a funcţionarilor cu salarii nesimţite)*

*adică?**
**pe care nu le simt de aceea mai vor (a spus o voce de sub off-ul
celui medaliat cu meritul socialist multilateral dat unicului
purtător de gume de mestecat )

Portrete în peniță

Florentin Popescu

De la Curtea de Argeș, cu dezinvoltură prin spațiul balcanic:
Dumitru M. Ion

„În 1963… redacţia (revistei Luceafărul, n.n., F.P.) lansează pe Dumitru M. Ion, elev la Liceul din Curtea de Argeş, care se va bucura de o atenţie specială, fiind de trei ori publicat, la termene scurte: prima dată la 3 august 1963, cu poezia Steaua Argeşului, a doua oară la 14 septembrie 1963, cu Autobiografie şi Poemul fructelor de agud şi a treia oară la 12 septembrie 1964 cu un grupaj de şase poezii.”
Desprind aceste preţioase informaţii din volumul lui Tudor Opriş intitulat Istoria debutului scriitorilor români din timpul şcolii (1920-2000), unde, câteva rânduri mai la vale, citesc: „Pagina consacrată elevilor din septembrie 1963 a fost bine inspirată, deoarece toate numele lansate s-au confirmat într-o mai mică sau mai mare măsură. În afară de Dumitru M. Ion se aliniază Florentin Popescu, Cătălina Pangrati, Passionaria Stoicescu şi Gabriela Vasilache.”
Când eşti elev şi aspiri la afirmarea literară e de la sine înţeles că te interesează cam tot ce se publică prin revistele de profil, spre a vedea şi a putea compara scrisul tău cu al altora.
Aşadar, fiind eu liceean în Buzău, numele lui Dumitru M. Ion mi s-a impus în memorie încă de la primele lui poezii apărute în revista literară a tinerilor, „Luceafărul”. De aceea pot spune că l-am cunoscut pe Dumitru M. Ion încă de pe atunci, iar prin faptul că am apărut împreună într-o pagină a amintitei publicaţii, numele lui mi s-a înscris definitiv în memorie şi avea să rămână acolo pentru totdeauna.
Dumitru M. Ion părea în acei ani unul din copiii teribili ai literaturii, perseverenţa cu care revista „Luceafărul” avea să-l publice în continuare ar fi putut fi un motiv de invidie pentru noi, ceilalţi tineri din generaţia lui.
Debutul său editorial, petrecut şi el la numai douăzeci de ani, în 1967, a fost, de asemenea, un succes la care jinduiau mulţi, într-o vreme în care accesul la tipar cu o carte era destul de anevoios.
Nu l-am invidiat pe Dumitru M. Ion nici pentru generozitatea de care a beneficiat din partea revistei „Luceafărul” şi nici pentru debutul editorial, debut care pentru mine avea să vină abia peste vreo patru ani.
În fond fiecare îşi avea destinul lui şi fiecare avea să-şi urmeze, după cum s-a văzut mai târziu, propriul drum.
În ce-l priveşte, Dumitru M. Ion a tipărit mai multe cărţi de poezie, despre care în Dicţionarul general al literaturii române aflu, între altele, acest comentariu: „Cultivând cu insistenţă imaginea șocantă, forțând sensul cuvintelor, împerechindu-le deseori în chip arbitrar, poetul mizează pe ineditul rezultatului. Nu puține sunt și piesele unde, printr-o neașteptată străfulgerare, apar imagini expressive care sugerează o intensitate emoțională remarcabilă. (…) Prin simetrie, analogie, simboluri cu multe conotații (deseori ezoterice), în care aluziile și sensurile subtextuale joacă un rol esențial, autorul reușește, în sfârșit, să-și ofere un spațiu liric propriu, inconfundabil.”
Ne-am cunoscut în anii tot mai îndepărtați ai studenției noastre, cred că la unul din multele cenacluri literare din Bucureștii anilor 66-70 ai trecutului veac. Poate la „Nicolae Labiș”, de la Casa Scriitorilor, dacă nu cumva ne vom fi încrucișat pașii pe culoarele redacțiilor „Amfiteatru” și „Viața studențească”, ori poate „Luceafărul”, adică într-unul din locurile prin care se perindau cei mai mulți dintre visătorii vremurilor cu pricina.
Ne-am cunoscut atunci și într-o oarecare măsură pot zice că am devenit și am rămas prieteni până azi.
Dumitru M. Ion a avut o carieră literară foarte interesantă, dacă nu cumva puțin ciudată în raport cu începuturile lui în domeniu.
Și când spun asta mă gândesc mai ales la traiectoria destinului său de după 1990, despre care cel mai bine și mai exct scrie autorul articolului ce i-a fost consacrat în dicționarul din care am citat mai sus: „Din 1991 a înființat Editura Orient-Occident al cărui director este, publicând cu preponderență cărți de poezie… A publicat peste șaizeci de volume de traduceri în limba română (din poeți și prozatori armeni, georgieni, macedoneni, sârbi, bosniaci, muntenegreni, turci, chinezi, spanioli) și din limba română în alte limbi, devenind astfel unul dintre cei mai cunoscuți intermediary literari în spațiul balcanic. Poezia, proza și traducerile sale au fost încununate cu numeroase premii naționale și internaționale: Napoli Ospiti, Italia, 1970 (poezie), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1972 (proză), Premiul Uniunii Tineretului din România, 1974 (poezie), Pana de aur, Festivalul Internațional al Traducătorilor, Iugoslavia, 1977, 1986, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Traducătorilor din Macedonia, 1982, 1989, 1991, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1983 (traduceri), Premiul pentru cea mai frumoasă poezie, Festivalul Internațional „Serilede poezie de la Struga”, Macedonia, 1993.
În ciuda anilor care trec și tot trec peste noi, lăsându-și urme evidente, Dumitru a rămas, de când îl știu, un neliniștit, un om dynamic, un tip de acțiune, un ins care se vrea (și reușește să fie!) în miezul vieții literare. Nu numai prin cărțile proprii de poezie, de proză sau de traduceri, ci și prin exercitarea unei vocații demnă de toată prețuirea confraților: aceea de manager a Festivalului Internațional „Serile de poezie de la Curtea de Argeș”, ajuns în 2011 la a XIV-a ediție, o amplă manifestare culturală, singulară ca gen, înscrisă în circuitul lumii alături de marile festivaluri de la Struga (Republica Macedonia), Las Palmas, Canare (Spania), Medellin (Columbia), Troia Riviera (Canada) etc. Alături de consoarta lui, poeta Carolina Ilica (director artistic al festivalului), Dumitru M. Ion a reușit să înființeze „Academia Internațională Orient-Occident, Curtea de Argeș” al cărei palmares poate fi invidiat astăzi chiar și de către instituțiile de stat care ar fi fost îndreptățite să dea curs unor astfel de inițiative, dar n-au făcut-o și nici n-au dat semn că ar fi interesate s-o facă în viitorul apropiat.
Festivalul poetic de la Curtea de Argeș este conceput ca un elogiu adus poeziei contemporane universale, ca spectacol poetic continuu (completat de muzică românească, expoziții de artă, expoziții și lansări de carte, dansuri românești, vizitarea unor monumente de artă și cultură ale fostei capitale medievale a Valahiei, Curtea de Argeș, vizitarea cetăților și castelelor lui Vlad Țepeș (Dracula), excursii în Munții Carpați etc.
Mititel de statură, mai mereu îngândurat, ducând cu el o servietă voluminoasă ori numai un dosar sau câteva cărți sub braț, Dumitru M. Ion se strecoară printer zecile de invitați la festivalul amintit u dezinvoltură, iar aceștia purtându-i un vădit respect (știindu-l cine este și apreciindu-I opera și virtuțile de organizator), îi ascultă cu atenție opiniile, iar mai apoi cată să-l antrneze în dialoguri despre cultură, despre poezia de la noi, despre locurile și oamenii cu care le este dat să se întâlnească în răgazul celor celor șase zile de ședere în România.
La București, în forfota străzii acest interesant și valoros om de cultură pare, ca înfățișare, mai degrabă un ins puțin întârziat în adolescență decât un scriitor, editor și manager cu rosturi precise și care știe că râvna lui – exemplu convingător de dăruire întru folosul obștii – este partea importantă din râvna celor, nu prea mulți, ce contribuie la îmbogățirea patrimoniului național de valori.
Și până la urmă care poate fi menirea unui creator adevăratdacă nu aceea de a arde, preț de o viață, pentru o idee, pentru un ideal?

3 Cuptor 2011

Alina Cozan

Trăirea pe interval
– fragment din Eseul ,,Gânduri de aiurea” –

Conform literelor legii internaţionale , nu trebuie să i se interzică nimănui să plece din ţara sa. Fiecare este aşadar liber să fugă în lume, să-şi găsească peisajul său preferat, să-şi stabilească reşedinţa. În rest, adaptarea rămâne o disponibilitate subiectivă.
Neagu Djuvara spunea că românul nu e emigrant, că nici unul dintre popoare nu e emigrant. O teză interesantă în ciuda faptului că, de când există comunităţi, popoare diferite, grăniţuite teritorial, au existat şi evadări din aceste comunităţi, din aceste teritorii către alte teritorii. Dar poate că emigraţia se naşte dintr-o împingere a individului dincolo de limita sa, dincolo de natura sa şi domnul Neagu Djuvara are dreptate.
Prin emigraţie omul își depăşeşte firescul, specificul, ritualul său cotidian. El trăieşte fără nici o urmă de îndoială în interval, într-un anumit interval specific, iar acest interval îl macină, îi împiedică adaptarea din interior spre exterior.
Emigrantul îşi duce existenţa între două lumi, între două civilizaţii, între două culturi, între două sau mai multe popoare, între două sau mai multe tradiţii. „Acasă” devine pentru el tocmai acest interval: „…între două sau mai multe…“. Intervalul se exprimă concret prin existenţa unei punţi de conectare de la o dimensiune la altă dimensiune, punte între lumea sa reală, cotidiană, din emigraţie şi lumea sa din patrie.
Manifestarea acestui interval constituie pentru emigrant o formă de stabilitate aparentă. Emigrantul, deşi conştient că ceea ce trăieşte el este o iluzie, trăieşte intervalul ca pe o entitate inter-celulară, scăldându-se în materia inter-celulară. Aparent, pentru el, acestea sunt o îmbogăţire culturală, o păstrare a ataşamentului faţă de patria sa, o păstrare falsă însă a identităţii.
În acea materie inter-celulară, emigrantul vede intervalul ca pe locul unde îşi refulează, unde îşi îngroapă imperfecţiunile, unde îşi varsă reziduurile din neadaptarea sa, unde simte călduţ încă sentimentul apartenenţei; în realitate, acolo se produce pentru el schimbul de oxigen.
Intervalul este o entitate strâmtă; acolo emigrantul se află între două văgăuni, într-o prăpastie, într-un crater. Sau, pe altă treaptă, intervalul este sârma pe care emigrantul calcă şi prin care, atunci când se dezechilibrează şi cade, se prăbuşeşte în gol, în neant. În interval el trăieşte astfel suspendat, pentru că sufletul său nu poate renunţa la o parte, raţiunea sa nu poate renunţa la cealaltă parte. În oricare parte încearcă să rămână, este neliniştit, frustrat, îi lipseşte ba ordinea unora, ba sensibilitatea celorlalţi şi ajunge un condamnat în propria sa închisoare.
Reîntors în realitatea lui imediată, uneori înainte chiar de conştientizarea intervalului, emigrantul capătă stări psihosomatice, i se face frig sau greaţă, un frig al vidului, greaţa aroganţei din jurul său şi deseori din sine. Ca să scape de frig, de nemulţumire, emigrantul începe relativ repede să se mulţumească cu surogate, surogate pe care le caută cu disperare: o siguranţă mai mare, avantaje materiale mai multe, vacanţe exotice, concerte, opere, vernisaje, sauna, biscuitele la cafea. Pentru o anumită perioadă, acestea îl mulţumesc.
În raportarea individului la imaginea realităţii contribuie disponibilitatea acestuia de a percepe lumea din jur, de a se adapta la ea. Raportarea depinde chiar de realitatea însăşi, de legăturile individului cu ceilalţi consumatori de realitate.
Individul se întoarce instinctiv către interval, se întoarce la percepţia sau la consumarea intervalului ca realitate, atâta vreme cât nu s-a adaptat la realitatea lui imediată, atâta vreme cât realitatea imediată nu corespunde aşteptărilor lui, conştient sau inconştient formulate. Sau poate din nevoia de a-şi simţi apartenenţa la ceva, rădăcinile, din nevoia de a-şi confirma identitatea.
Problema intervalului nu este neapărat existenţa în interval, ci transformarea acestuia într-un permanentus modus vivendi. Atâta vreme cât individul conştientizează intervalul ca pe un modus vivendi, nu va mai putea scăpa de el. Va trăi dependent de el, ajungând să se mulţumească cu intervalul, deci cu vacanţele în România, nicidecum cu reîntoarcerea, se va mulţumi cu frigul, nicidecum cu adaptarea. Va face în mod eronat din interval propria sa patrie, ajunge să se transforme în comentatorul de lângă ring, comentatorul de la marginea terenului sau, mai rău, în suporterul de la tribună, în spectatorul care aplaudă sau huiduieşte ieşind din sala de spectacol, nesatisfăcut de circ, fără posibilitatea de a participa cumva, fără a oferi nimic din sine, decât un gând patetic, stors din necunoaşterea niciuneia dintre lumi, ci doar din aproximaţii, din imaginea altora, din comentariile subiective ale celorlalţi, comentarii pe care le prelucrează afectiv, după propria sa disponibilitate. Pe de altă parte, necesitatea integrării în noua sa patrie va fi respinsă instinctiv, fiindcă afectiv, inconştient, îşi doreşte lumea cealaltă.
Acesta este dezavantajul intervalului, al trecerii de la entitate inter-celulară la aceea de modus vivendi. Emigrantul care se predă intervalului nu va fi un cetăţean al ţării lui de reşedinţă. Va rămâne veşnic, cu sau fără cetăţenia formală, un cetăţean fără de patrie, crăcănat între două lumi, incapabil să-şi ţină echilibrul în nici una dintre „patriile” sale. În plus, noţiunile de comunitate, de diasporă, de „păstrarea tradiţiilor” îşi modifică rolul, îşi pierd însemnătatea, îşi camuflează esenţa, rolul lor iniţial. Ele devin locuri unde individul nu creşte, ci doar lâncezeşte.
Trăirea in interval înseamnă raportarea greşită la propria dimensiune spaţială, în care emigrantul ajunge să-şi ducă existenţa.
Trăirea pe interval nu înseamnă acceptarea sau respingerea identităţii, aceasta rămâne doar un compromis afectiv, aflat în alt registru al condiţiei emigrantului.