Fărădelegea lui Călin – Aedul țivil
Și dacă este nimic?
Dacă în loc de conținutul expediției, chiar dând impresia unui volum identic, ar găsi ambalat destinatarul un mare nimic, ar primi transportatorul zero? Și nimicului i se poate imputa că nu este de ,,… aceeași natură…” cu bunul prezumat a-l primi. De ce ar fi necesar ca transportatorul să ceară un alt preț, unul mărit ca în situația alternativă din Al. 2, când valoarea descoperită este superioară? Un drept ce i se dă ,,… dacă ar fi cunoscut aceste împrejurări…”. Nu totdeauna potriveala din târg se pliază pe obligația destinatarului de a plăti la predare. D-ei de vând cu milioanele (pe net) mai cer și banii înainte, altfel nu trimit nimic. Schimb pe schimb: ia marfa, dă banul pentru transport și servicii accesate. (Art. 1978)
Un bob zăbavă și o suceală sintactică reduceau sâsâiala continuă la una mai puțin deranjantă, ba și mai și, ar fi condus la dispariția ,,vitejiei cârdului de gâște” prin amuțirea lor definitivă. Astfel, ,,… destinatarul are dreptul să ceară să se constate, pe cheltuiala sa,…” putea avea formulările următoare: ,,… destinatarul are dreptul să ceară, pe cheltuiala sa, să se constate…”; ,,… destinatarul are dreptul să ceară constatarea, pe cheltuiala sa,…”; și chiar ,,… destinatarul are dreptul să ceară constatarea, pe cheltuiala proprie…”. O fi lege, o fi cod, dar civilește privindu-l are nevoie de indulgența accesării de oricare cetățean, cât de analfabet ar fi. Este o datorie a legislației și un drept – să folosim acum și aici termenul suprem statal pertinent – constituțional. Al. 1 scoate în evidență ceea ce foarte puțini îngăduie și doar cu permisiune specială: verificarea – sinonimia cu constatarea se apropie de procentul maxim – identității, cantității și stării bunurilor ce au fost transportate. Nu pricep totuși de ce sunt implicate costuri suplimentare pe seama destinatarului. Datoria este de bună seamă să predea bunul transportat în condiții contractuale excelente, el să prezinte bunul la predare după cum l-a preluat, el să ia în primire bunul și să comunice destinatarului starea bunului. Împachetat, neîmpachetat, el trebuie să știe ce transportă. De ce? Fiindcă orice transport este verificabil pe traseu de organele de control. Al. 2 pune pe seama transportatorului, la constatarea de vicii, cheltuielile inițiate de destinatar. Tocmai asta subliniam, încă un terț este implicat în tranzacția-tranziția bunurilor, încă un timp pierdut, încă un pas spre complicarea unui sistem și așa complicat. Se putea fără Al. 3, contrarietatea produsă în cazul existenței unei convenții ce ar anula Art. 1979 putea fi inserată încă de la debut. Verificarea – am ajuns la sinonimia mea în totalitate – se conformează Al. 4 și 8, 8 care se întoarce practic la 4-7. E nebunie…. La auzul și văzul ,,președințială”-i, mai a înclina spre Cotroceni. Cu ordonanța împreună se ajunge doar la judecătorie pentru neconcordia asupra mărfii – bunul s-a metamorfozat -, nu-i tocmai calitatea știută, nu e tocmai în stare bună, instanța având rolul de a regla divergența, la cererea oricăruia, fixând câți experți pot determina cu acuratețe cele invocate ca neconforme. Din oficiu. Cum și oficiul a devenit nu ceea ce reprezenta la începuturi. Procedura demarată, obiectul-marfă-bun trece sub sechestru sau într-un loc de depozitare public sau oriunde se va determina locația. Urmează mult ,,așteptata” vânzare – o dezavuez de când s-au chitit legislatorii să uzeze de ea – din situația anterioară, periculozitatea, costurile impunând nici să nu se depoziteze. Totul tot pe turta aceluiași destinatar – de față ,,celui căruia îi aparține”, deși este clar cine devine proprietar din secunda predării. Iar comunicarea, către partea cealaltă, vânzării trebuie realizată înainte de executare. Să fie în localitate persoana sau reprezentantul ei. Ori, dacă nu este, cel târziu în trei zile de la vânzare.
