Spații culturale nr. 18 (7)

Nicolae Gâlmeanu

Hiatus

Sunt bolnav de înălţime, Doamne, şi mi-e drag
Să mângâi cu pupila hlamida-Ţi de pe cer,
Vertijul meu pământului e dat,
În loc de lapte, mulg din strungă zer;

Vai, cum să pot să-nvăţ să cad
În sus, fără oprelişti, dogme şi ruşine,
Graţia cerească m-ar aduce-atunci la Tine,
Dar ar rămâne pământul negru scufundat;

Nu-i lege ori tocmeală să sar dincolo de gard:
Prin sârma înghimpată, ca două santinele,
Stăm şi ne boim sămânţa câte cu un fard,
Citind pe rând în glie şi în stele,

Care din noi este dumnezeiescul os,
Tu eşti Ii-sus, eu sunt Ii-jos.

Ţipăt subţire

Zadarnic sunt icoană şi trec din frunte-n frunte
Cu lumânări aprinse tremurând în mână,
De am croit biserici, n-am fost tocmit pe-arvună,
Furat am fost de cimitirele plăpânde;

Ca să vă cer pământul, ce să mai fac din el,
Obolul sfânt al unor vremuri latifunde,
Cine mă scuipă, mă sărută de erizipel,
Sunt ca o vară dornică de paparude;

Căţelul pământului cine-l mai aude,
Cum latră surd şi orb dintr-un uitat pastel,
Daţi-mi un mormânt cu tumuli de castel,
În malul râpii unde Dumnezeu m-ascunde.

Prezentul meu e-un cântec de bermude.
Litera, o piele ţipată de viţel.

De ce Lot?

Viaţa mea nu e personală, precum sarea pământului de sărată,
Vă rog s-o scrâşniţi în măsele, limpăind, să vă-mbătaţi după mine de sete,
Ce zaveri am avut şi ce averi să înnod, cobai prin atâtea subrete ?
Relicvă mascotei durute, că n-am murit definitiv niciodată,

O ieftină bragă de-apocaliptice beţii mă încarcă,
Târâş, am s-ajung întotdeauna la tine, pe coate, pe genunchi şi pe gânduri,
Revoltat că zorii mă strigă din ultima rouă de cearcăn,
Că din neastâmpăr de crivăţ nu mi-au rămas mori de vânt,

Cât de-ndoliat m-am gătit, ce ieftină sutană civilă îmi fu parte,
Respir prin ventuze-nfundate, precum un soldat strivit de măşti în vipuşcă,
Nimic nu îmi este păcat în aceste păduri de îngeri,
Doar preajma-mi sărută cu năduf scuipatul, de parcă mă muşcă
Lingăi din ceaslovul ultimei mele slove de carte,

Iartă-mă, tu nici n-ai şti, mesalină, vreodată,
Cu ultima brazdă de nuri să mă subţii şi mă-nsângeri,
Greierii mei nenăscuţi tânjesc după aripi de plângeri,
Medici letali îmi hăpăie metafore bolnave de soartă,
Înapoiază-mă în cel care-am fost înainte de tantră,

Din excremente de vierme n-am scuipat borangicuri şi mângâieri mătăsoase
Şi n-am căutat niciodată de ouă lighioane în cuibare păroase,
Ca un adagiu surd, în cloaca ţărânii va rânji altă cloacă,
În fiinţă, fiinţa mea nu va mai putea niciodată să-ncapă,
Zadarnic, şterge ce-ai scris până acum, cuvioase !…

Nicolae Pogonaru

o zi din viaţa cetăţeanului Gogu

ieşi din bloc
treci prin gangul întunecos
mirosind pestilenţial şi eşti atent
să nu calci în bălţile de urină
sau în altceva
ca flama unui aparat de sudură
te izbeşte soarele drept în ochii
larg deschişi către viitor
sirenele ambulanţelor ale pompierilor
îţi străpung timpanul
strada – covor de bitum
cu aspect de şvaiţer
se aşterne primitoare la picioarele cauciucate
ale autovehiculelor
zgomot de motoare ambalate
claxoane frâne scrâşnind prelung
te grăbeşti pe trotuar
dobândeşti o mişcare haotică
aglomeranţii te împing constant
între bordură şi vitrine
îţi cumperi ziarul zilnic
a început războiul în Libia
japonezii rămân demni şi solidari
după tsunami după cutremure
guvernul nostru rezistă
încrederea poporului scade
cresc preţurile în ritm galopant
o dansatoare la bară
divorţează de un milionar anonim
de la etajul 10 al unui bloc
îţi pică în faţă o pungă
de gunoi menajer
şi tocmai eviţi să calci
în rahatul unui câine de companie
ce trage după el o damă luxoasă
respiri sacadat spray-urile şi parfumurile
cu miros ieftin ce te înconjoară
ajungi în sfârşit la servici
zgomotele se mai potolesc
la marginea oraşului
la intrarea în instituţie
zâmbetul colegei de birou
înlocuieşte liftul până la etajul 5
te uiţi aproape absent
pe fereastra întredeschisă
către ceva incert
şi câte puţin din fiinţa ta
se evaporă odată cu aburul cafelei
pe care o savurezi
înainte de a intra în automatismul
muncii tale cotidiene

o zi obişnuită

prin arterele oraşului
circulă limuzine de lux
pe banchetele capitonate cu piele
în culori ţipătoare stau răsturnate
damele de companie tunate şi adunate
trecând de geamurile bolizilor
manelele date la maxim
îţi violează ciocanul scăriţa şi nicovala
e un du-te-vino haotic şi crepuscular
vacarm generalizat
se umplu terasele şi grădinile
de pierde-vară de bani gata cu pretenţie de domni
lanţuri cu zaua de 10 mm le atârna de gât
Hugo Boss Bulgari Chanel
peste pieile transpirate abundent
dezmăţ cocktail-uri zaiafeturi prafuri iarbă
fuste care încep de la nivelul Tanga
sâni siliconaţi stând să explodeze
asediază scaunele mesele
în timpul acesta tot mai mulţi şomeri
dau de lucru statisticienilor
numărul cerşetorilor este în creştere
precum cotele de inundaţie
sau de avarie
pensionarii care încă n-au ieşit din sistem
citesc în grădina publică facturile
adresele cu taxă pe viaţă
în facultăţile particulare din apropiere
se învaţă la distanţă de carte
semianalfabeţii îşi cumpără diplome
trei în una şi doctorate de la nea Spiru
parlamentarii minciuna miliardarii prosperă
afară este cald
pe cer se adună nori grei de furtună
cred că o să plouă
cu pietre în curând

Nicolai Tăicuţu

intimitate. dinadins

voi dormi sau voi trăi o noapte
despre care nu voi scrie niciodată
despre care nu voi vorbi niciodată

după care/ aceeaşi noapte/ cu voluptate
o voi dormi sau o voi trăi
încă o dată şi încă o dată

şi despre care nu voi scrie niciodată
şi despre care nu voi vorbi niciodată

pentru că voi dormi şi redormi această noapte
spre satisfacţia mea
şi dinadins nu voi scrie niciodată despre ea

pentru că voi trăi şi retrăi această noapte
spre satisfacţia mea
şi dinadins nu voi vorbi niciodată despre ea.

recuperare

pe piatra de la poartă
prietenul ioanid cuminte stă acum

întru recuperarea lui sufletească
aseară/ ştiindu-mă poet
m-a rugat să-i aduc aici aproape
vizavi/ peste drum
un mal de loess cu lăstuni

m-am conformat
şi bonus (pentru că are încredere în mine)
i-am adus şi-o bucată de râu.

raţa albă

prin curtea mea raţa albă
îşi face zilnic/ la ore fixe
plimbarea de dimineaţă
plimbarea de prânz
plimbarea de seară
plimbarea de noapte –
plimbări care coincid cu
inspecţia de dimineaţă
inspecţia de prânz
inspecţia de seară
inspecţia de noapte

simple inspecţii ale raţei mele albe
însoţite de un măcăit
alb şi sincer/ dojenitor şi curat
niciodată ameninţător/ pentru că
ea este o raţă albă/ dintr-o pură
rasă albă de raţă şi toţi musafirii
observă şi apreciază acest lucru.

fără justificare

mi-am pozat un prag
din metal lemn şi sticlă
camuflat cu pojghiţă gri de ciment/ undeva
în apropierea unui sat
în apropierea unei ape
în apropierea unui salcâm/ undeva
unde am fost sigur că
nimeni nu-ţi închipuie că poate exista aşa ceva

un prag de care să se împiedice prietenii
când vin în vizită la mine
să-şi julească genunchii şi
şchiopătând/ uşor sângerând
admirativ să spună:
mamă/ ce prag ţi-ai tras!

poem nesemnificativ

i
de la
ins.

Valeriu Sofronie

Apă

toţi vedeau cum din nori
sau din apă
ieşea câte un zmeu
pe chipul căruia era desenat
un zâmbet zmeiesc

prima apă este aceea care rămâne pe cale
şi se face pe ascuns lume
apoi vine apa vie
pe care o beau numai oamenii de lumină
şi zeii
de se fac mai luminoşi mai zei
vine apoi apa limpede
în care mieii îşi înmoaie botul rotund
să ne înveţe cum se sorb din ea
doar cercurile

la urmă de tot
când toate au fost înţelese atât de bine
cineva deschide repede un robinet
şi toate apele acestea de atâtea feluri
se duc în canal

să se facă o singură apă

Omul din sticlă

omul intră în sticlă
să-şi facă lume din trup gol
să atingă ce-i al lui
să vorbească cu norii fără umbre
întins pe pielea care l-a strâns o viaţă
în cearceafuri mototolite

cu ochii în tavanul în care şi-a văzut
de jos visele
el priveşte tot mai des către cer și
desenează
cu aburii gurii zodia
pe care stelele i-au ocolit-o

când niciun jucător nu mai pariază pe el
şi pe insula sa
omul din sticlă trebuie
să fie mai înţelept decât
şerpii prinşi în ierburile câmpului
şi mai uşor decât păsările înghiţite de aer
mai ascuns decât miezul sâmburelui
blestemat să fie mereu arbore
să nu fie mare să nu fie nici mic
să nu aibă un nume
spre care cineva să-şi arunce cuvintele
înşelătoare

de aici trebuie să vadă apele de sub tălpile
neştiutoare de mişcări repezi ale
peştelui argintiu
să nu-i pese că sufletul îi va sângera
prin liniile palmei
şi nu-l va putea păstra nesfârşit
să vadă cum crestele retezate de
săgeata vântului
vor înainta în carnea adormită
desfăcând-o de amintirile ce
nu vor rămâne acolo
de frica gândului cuibărit în ochiul
subpământean

retras în cochilia polară
făptura din sticlă ştie că la noapte vor cădea
planete fără lumină

cuprinse de înţelepciunea întinderii
fără sfârşit
multe priviri odihnite s-au adunat pe mal
aşteptând momentul când
omul cunoscător de ape limpezi va preface
în cioburi imaginea sa
lăsându-şi doar ochii mărunţi ai nisipului
să se deschidă în luminile altei lumi