Ora de muzică 2 – Rolling…
Mai onești, mai ,,îngăduitori”, mai umani….
Oricine se așteaptă ca Rolling Stone să aibă păreri avizate. Și sunt. O privire se ansamblu către albumul 44/876 pleacă de la o premisă asemănătoare cu părerile împărtășite de mine. Că una a fost abordarea în albumul anterior, ,,57th & 9th”, surprinzător de directă, orientată spre rock și alta aici. Ceea ce a simțit Richard Gehr, autorul semnalării apariției acestui material ,,însorit și nonșalant”: cumva o vede pe Roxanne ajunsă într-un resort de sezon cum dezbracă rochia roșie și preferă bikinii și șlapii. A alocat pieselor expresia ,,pline de viață”, și-ar fi dorit puțin mai multă substanță pe stilul raggae și dancehall. Per total albumul primește credite suficiente pentru a trece drept unul prezentabil, în care călătoria muzicală pornește din Jamaica și sfârșește prin admirația celor doi muzicieni pentru cultura americană. Același sunet de bas stingian, ,,subminarea vicleană” a lui Shaggy, salturi și claritate pentru partenerul lor de compoziție, Pizzonia. Mai da!
Din ce în ce mai ,,interesante” părerile jurnaliștilor. La cinci zile de la lansarea oficială a materialului discografic, Pitchfork, prin Evan Rytlewski, ia în răspăr cele două foste staruri ce lăsaseră impresia că vor asambla un material muzical cool. Considerentele potrivnice se înmulțesc pe măsură ce întrebările pe care și le pune par să găsească răspunsuri convenabile. Că raggae de voia Sting l-ar fi putut alege pe Toots Hibbert. Și alții. Că poza de pe copertă ar arăta ca una cu părinții tăi în vacanță, jenantă cu totul. Cu totul muzica pare veche și cu repercusiuni asupra testosteronului. Printre puținele atribuiri favorabile, una se dezvăluie tot într-o terfelire. Nu și-l poate închipui pe Sting cel impunător, de altfel, dar și cel mai lipsit de umor dintre toți ,,bătrânii din rock”, trezit de o privighetoare, în cântec, din senin. Că vocea este fumurie. Un fel de dregere de final: albumul este totuși unul dintre cele plăcute dintre ale lui Sting, tocmai fiindcă ,,de fapt se distrează”. Și i se ,,permite” doar pentru că ani de zile a muncit enorm la lucrările simfonice și la albumul în care prestează cu lăuta, doar pentru că muzica i-ar fi fost decenii ,,o obligație solemnă”. Un album cât o mini vacanță în cariera lui.
AllMusic are un comentariu, lipit în una dintre cele cinci rubrici specifice site-ului, în care se descrie munca și artiștii ce și-au adus contribuția la realizarea albumului muzical. Overview-ul îi aparține lui Stephen Thomas Erlewine. Si el este de părere că după o carieră atât de tumultoasă a sosit vremea ca Sting să-și relaxeze mimica încordată, să zâmbească pur și simplu. Un album în care o vedetă pop transformă muzica de nișă, raggae and company styles, în una pentru publicul larg, clar un album pan-internațional ,,surprinzător de plăcut”. Cineva dintre urmăritorii site-ului a adăugat o părere ce mi s-a părut puțin mai aplicată, de aceea voi spicui din ea câteva idei. Muzică numai bună pentru o petrecere la piscină în atmosfera tropicală. ,,Tonuri sonore caracteristice lui Sting” cântate cu ,,pricepere și captivante”. O părere de rău că producția este ,,modernă”. Cu toate acestea, un astfel de montaj nu atrage atenția asupra mijloacelor atât de evidente la alți muzicieni. Un exemplu de sunet bun atunci când este făcut corect. Un timp fantastic petrecut de cei doi unul în compania altuia. Firește, muzicală.
Mă mai aventurez la Fansided.com. Fiecare își pune întrebări. Și deși există puncte comune în viziunea tuturor, pe ici-colo aceștia se pot diferenția prin diferite nuanțe de răspuns. Brexitul drept motiv de trecere în una dintre fostele colonii britanice. Un nu la chestiunea ,,improbabilă” (atribut personal) ca The Police să fie exilată de ,,autoritatea răzbunătoare a Reginei Angliei” pe plaja Jamaicăi și în lipsă de mijloace să înceapă să cânte cu ce instrumente locale ar găsi. Țin să -l contrazic pe Carlo Gonzalez, muzicianul caută într-o situație oricât de imposibilă să se exprime cu ce are la îndemână. Băieții ar fi găsit soluții și acolo, și așa, privați de mijloacele proprii, să se impună. Cine are ceva de spus, o spune și cu mâinile goale. Am intuit bine când am afirmat că pe Sting l-a mânat mereu curiozitatea, o declară pentru Rolling Stone: ,,Cel mai important lucru pentru mine în orice fel de muzică este surpriza.”. N-a fost să fie un wow, dar și un ,,Stai, ce?” atrage atenția. Și da, a realizat împreună cu Shaggy ,,în lumea în care trăim”, lovită de futilitate. Iată și cum albumul s-a născut când Shaggy ,,s-a rătăcit pe scenă”, iar Sting cânta Roxanne (de aici și ea introdusă anterior, despuiată de rochie), ,,din curiozitate, de ce nu și din dorința de a inova”. Haioasă este dezvăluirea despre cum nu a mers foarte bine prestația în fața reginei – impresia unor fețe prea pretențioase, sunt sigur -, cum Shaggy a început să sară prin mulțime și Sting – chipurile – rugându-se ca prestația să n-o fi deranjat-o. Sigur, Carlo, nu avea cum să fie exilat. După cinci ani deja trecuți, Sting este încă supusul regalității.
