Spații culturale nr. 18 (5)

Florentin Popescu

Cântec de leagăn pentru bobul de grâu

m-a căutat azi-noapte bobul de grâu!
ca un copil era
şi mi-a bătut în fereastră
cerându-mi un cântec de leagăn
să-l asculte în nopţi de ianuarie
când singurătatea şi haitele gerului
îi muşcă din linişte;
surd am fost
– eu însumi departe de cântec –
nu l-am auzit şi-a plecat,
ca un colindător a plecat, iar eu
am rămas aşteptându-l
cum aşteaptă-o fântână uitată drumeţii.
târziu, către zori,
am plecat după el
străbătând, înnoptată câmpia;
îl auzeam, nu-l vedeam,
aproape-l simţeam, nu era
şi-am fugit
şi-am fugit
până când, dimineaţa,
scufundat în lumini ca-ntr-un râu
braţele-ncet mi-am nălţat către soare
către soarele-abia răsărind

braţele,
braţele mele ca două spice de grâu

Elegia cailor pierduţi (I)

şi se face c-ascultăm în vise
trist şi dureros şi mustrător
cum e goana mânjilor ucisă,
cum ne ceartă caii-n graiul lor

fii de iarbă, singuri în cetate
pustiiţi prin vis, ne-ntoarcem în copii
şi se face că-i gonim pe înserate
şi se face că sunt caii vii

sunet lung ne lunecă prin lege
– tropotul şi coamele-n alai
şi se face că pământul plânge
într-un dor nepotolit de cai

şi se face, se mai face că-n cetate
adăstând câmpiile cât zarea
dau năvală-n noi ca o dreptate
caii dăruindu-ne iertarea

Elegia cailor pierduţi (II)

cu aripile lor de iarbă
şi aripile lor de cer
mi-au bătut în fereastră
caii, venind de demult

nu voiau apă şi nici popas,
m-au întrebat de-un băiat,
şi de-un sat în mine rămas
şi-aproape uitat

în goană, prin noaptea pustie și grea
caii duceau copilăria mea

La clopote

trag de clopot limba într-o parte
mâinile mă dor şi-am obosit demult
greu e clopotul şi în balans mă saltă
şi lovesc cu furie de parcă
inima oprită după lege
ar continua-n metal să bată;
sunt bolnav că pleacă unul dintre noi
plâng şi sălciile şi-i cerul ud
şi eu trag cu disperare lanţul
ţipetele satului să nu aud
şi când cade-n groapă lutul pe vecie
peste clopot disperat mă-ndoi
inima plecatului prin sunet
s-o mai ţin o vreme lângă noi.

Victoria Milescu

Gheorghe Istrate
DIALOG CU INVIZIBILUL. SCRISORI CĂTRE IREALITATE
(101 POEME)

Anul trecut, poetul Gheorghe Istrate a împlinit 70 de ani, o vârstă rotundă ce chema o sărbătorire înaltă. Pentru un scriitor, sărbătoarea cea mai frumoasă este cea în care îi apare o carte nouă. Cartea ce urma să-i apară poetului Gheorghe Istrate, în preajma zilei sale de naştere, 11 mai, n-a mai apărut, după cum se aştepta, la Editura Academiei Române, unde manuscrisul fusese depus la propunerea acad. D.R. Popescu, directorul editurii, din motive necomunicate autorului, determinându-i acestuia o scurtă şi decentă „Explicaţie”. Nu se ştie de ce, respectiva editură nu şi-a mai adăugat la prestigiosul ei palmares încă o carte valoroasă, aparţinând unuia dintre cei mai talentaţi poeţi ai generaţiei ’60, Gheorghe Istrate. Volumul său, o antologie de autor completă şi complexă, a apărut ulterior la Editura Terra din Focşani, graţie generozităţii dlui conf.univ.dr. Costică Neagu, editorul, printre altele, al lui Simion Mehedinţi şi preşedinte al Asociaţiei „Simion Mehedinţi”. Corpusul cărţii e precedat de referatul criticului Daniel Cristea Enache către Editura Academiei Române şi de un Cuvânt înainte semnat de Dumitru Radu Popa, care concluzionează: „Gheorghe Istrate, iată un nume de care, fără cea mai mică umbră de îndoială, vom avea să dăm seamă la judecata din urmă a poeţilor, când, cum şi unde va fi să fie ea! Şi o operă ce şi-a câştigat rândul întâi chiar şi în cele mai selective, severe biblioteci!”.
Cu titlul său complet: Dialog cu invizibilul. Scrisori către irealitate (101 Poeme), sugerând că „Cele nevăzute sunt mult mai profunde decât cele văzute”, recenta carte a lui Gheorghe Istrate reprezintă o selecţie severă din întreaga sa creaţie, ilustrând un parcurs liric omogen şi coerent, purtând „stigmatul” unei singularităţi distincte. Poeziilor selectate din: Măştile somnului, Zodia Şarpelui, Sceptrul singurătăţii, Oase de fluturi, Interiorul tăcerii, Despărţirea de cuvinte, Fragmente despre infinit, Puberul divin etc., li se adaugă o serie de inedite, multe cu dedicaţii pentru familie, prieteni, confraţi etc., într-o succesiune gândită de poet ca un „fragmentarium unitar şi solid”. Esenţa lucrării este, după autor, „o căutare disperată a fiinţei poeziei”, poetul fiind „lacrima lui Dumnezeu”. Cele 100 de poezii, împreună cu poemul Omul întrerupt (o surpriză ca realizare stilistică faţă de consecvenţa sa privind prozodia clasică) reconstituie poetic o biografie aşa cum a fost, cu iluzii şi deziluzii, cu vise şi cu treziri de o candidă perplexitate, cu răscolitoare întrebări adresate instanţelor cereşti sau terestre.
Dacă numele lui Fănuş Neagu se asociază cu zona Brăilei, Gheorghe Istrate intră în istorie cu locul naşterii sale, satul Limpeziş din judeţul Buzău, ce dă şi titlul unei cărţi scrise în 1997, Limpeziş. Locul fiinţei. Acest loc e văzut ca nucleu al unei lumi primordiale, ce se autogenerează printr-o gestualitate şi verbalitate proprii, cu personaje adecvate în spirit şi formă. Aici misterul este la el acasă, iar enigma, semnul, simbolul constituie mijloace de comunicare. Satul ilustrat de Gheorghe Istrate nu este unul eminamente solar, vesel, ci unul al forţelor primare, sumbre, iniţiale şi iniţiatice, aflat sub haloul unei taine ancestrale, ce răzbate din mormântul strămoşilor, al unui timp când pe apele încă nelimpezite mai plutesc duhuri neîncarnate şi neîmpăcate. „Am veste despre entităţi”, spune poetul, într-o permanentă şi acută alertă senzorială. Trecutul e sincron cu prezentul printr-un act de magie, printr-un logos incantatoriu. Atmosfera generală are o apăsare inexplicabilă, stranietatea pare a fi normă de viaţă: „dospeşte casa-n nopţi străvechi/ rotindu-şi talpa-n lutul sferic/ se-aude câinele lovindu-şi/ grumazul gros de întuneric// eram al casei rege scit/ furtunile m-au smuls din vatră/ tot neamul meu a coborât/ în sarcofagele de piatră// eu de trei ori le înconjor/ singurătatea-n urmă creşte/ doar eu lipsesc din somnul lor/ ca din oceanul morţii-un peşte// înalţ o scară albă-n cer/ prin care-o pasăre de sânge/ mai are dogorind de ger/ o rugă doar şi mă ajunge// asemeni ei sparg vraja runii/ se-aud în vid tăciunii puri/ la care îşi aprind străbunii/ cuvintele-adormite-n guri/ (Ritual, dospeşte casa)”. Satul nu e rememorat cu nostalgie, ca un paradis pierdut, ci e văzut ca loc al unei reprezentări dramatice asumate ca destin implacabil. Ritmul vieţii se desfăşoară după anume ritualuri, cu rol de purificare, de îmblânzire a nevăzutului tutelar, de racordare la mecanica universului, sub miza supravieţuirii. Însuşi actul scrisului reprezintă un ritual, iar poetul – un sacerdot „călugărind cuvinte”, cu un glas sonor şi solemn. Cuvintele, alese cu grijă şi prudenţă, se contopesc după o cerinţă secretă în versuri clare şi definitive având ceva din limpiditatea şi duritatea unui cristal.
Poezia lui Gheorghe Istrate e mare prin concizia ce-i reglează dimensiunile. Puţini creatori au darul de a spune atât de mult în atât de puţine cuvinte. Deşi preponderent rurală ca tematică, poezia autorului Runelor este una modernă, elevată, expurgată de tarele tradiţionalismului, căci lumea sa pare a fi una ieşită de pe orbita timpului şi a spaţiului comun, printr-un capriciu al soartei, ori printr-o fatalitate, faţă de care poetul simte mai mult fascinaţie decât revoltă. Între celest şi teluric, îşi oferă ofranda sa lirică unor zei păgâni, dar şi unor îngeri poposind din când în când printre creştini rătăciţi. Detaşarea de durere, de viaţă, de moarte transcende un maximum de tragism lucid: „Sunt un mormânt în alt mormânt”. Moartea coabitează liniştită cu viaţa, statornic, pe termen lung: „când marii morţi ai casei noastre moarte/ timpului meu orb îi dau ocol/ până la ziuă pământul miroase/ a cimitir gol…”.
Denumite generic ritualuri, poeziile au în subsidiar inflexiuni de bocete, rugăciuni, psalmi etc., după o metrică specifică, riguroasă. În aceştia din urmă vom regăsi ecouri ale maestrului său, Tudor Arghezi, în ceea ce priveşte maniabilitatea termenilor, rezistenţa la dogmă etc. Oraşul apare evocat accidental, sumar, când eul poetic experimentează dezrădăcinarea, contactul cu citadinismul contemporan generând repulsia: „urăsc oraşul urinar/ râma fecundă scârna şi scaieţii/ ciorba de bale împroşcând pereţii/ şi sângele virgin şi doctrinar…”.
Relaţia cu divinitatea e una când prietenoasă, chiar de rudenie, când rezervată şi reticentă până la interogaţia incomodă. „Doamne iar ni se întâmplă/ să stăm tâmplă lângă tâmplă/ năduşeala Ta divină/ mă-nlumină în lumină// vorba Ta e carnea lumii/ lunecă prin ea postumii:/ nenăscuţii, visătorii/ din bisericile florii…”. Preluând elemente din folclorul popular şi creştin, alchimizând incantaţii ancestrale, folosind un vocabular modern din care nu lipsesc neologismele, Gheorghe Istrate scrie o poezie originală, profundă, venind în continuarea marilor poeţi Blaga, Bacovia, Arghezi, care au trasat pe cerul vieţii poetului din Limpeziş urme fine, aurifere, ocrotitoare.

Victoria Milescu

AMPRENTE SOLARE

El care-i strecura şerpi în sân
şi gândaci în urechi – leac spaimei
el alături de ea în ruliu, în tangaj
dialogând prin semne
ce tăcere asurzitoare cearta lor
când ieşeau la plimbare
fiecare condus de un câine, de o pisică
el, piticul bărbos
ea, o pitică albă
albă ca laptele
stors din steaua
găsită pe trotuar, dimineaţa
pe strada ce duce la piaţa cu vulturul orb
el, vânător de aştri cu patalama
ea spălând cerul cu mopul lucind ca o duşumea
când aluneca vreun înger distrat
îl prindeau în coşul de rafie
cu care zilnic mergeau la piaţă
să cumpere ori să vândă ceva…

DE ÎNGHIŢIT REPEDE

La naiba, n-a fost decât vin
şi oraşul s-a dat peste cap
păsările latră, câinii croncăne
taxiurile zboară ca fluturii
în balconul de vizavi o mireasă
îşi agaţă voalul într-un nor
până când nu mai rămâne decât
o mână de ploaie însângerată
aprind o candelă
la masa lui Valentine’s Day
şi incendiul e gata
ţin cu dinţii de viaţa ca o bancnotă arzând
la ambele capete
azi, timpul şi-a pierdut slujba
la naiba cu explicaţiile bătrânului ceasornicar
scăpând, neglijent, în neant
cea mai bună parte din noi
moştenire de la primul bing-bang
inima urcă pieptiş spre creierul meu
turtit şi gol
târând cadavrul splendid al zilei…

CÂND EŞTI MIC

Când eşti mic
nu te ia liftul
cei mari trec grăbiţi peste tine
degeaba ţipi: azi am ajuns primul
nu eşti omologat
fiind un fir de praf…
când eşti mic
nu te ia liftul
nici până la primul etaj
al celui mai pricăjit înger
drumul vieţii pare mai lung
străbătut cu paşi mici
dar când soseşti la înaltele porţi
şlefuite de atâtea braţe grandioase
nu ajungi la sonerie
glasul tău e răpus de tunetele
standardelor divine
când eşti mic printre cei mari
eşti o ciudăţenie, bună doar
ca termen de comparaţie…

CÂTE AI DE FĂCUT…

Când plouă
şi lumina se împuţinează
citeşti din cartea cu file de ceară
coşi nasturele sărit
din îmbrăţişarea neaşteptată
calci faţa de masă cu flori veşnic verzi
începi să tricotezi un pulovăr
pentru iarna de neoprit
împletind cu firul de lână propriul fir al vieţii
deretici prin sertare, triezi scrisori, fotografii cu el
răsturnând munţii, călărind un delfin
bei o cafea, afară continuă să plouă
şi pare că nu se mai opreşte
geamurile se aburesc
ştergi mesajele din calculator
pastilele pe care le luai regulat tocmai s-au terminat
în stradă se declanşează alarma sfârşitului de veac
ploaia şterge cu o rafală pata de pe geam
o pată sau chipul lui îngheţat?…

ÎNVINGĂTORUL

Învingătorul
nu trebuie să mai spună nimic
el e ovaţionat, purtat pe braţe
învinsul rămâne în urmă
pe treptele ude
cuvântul lui nu se aude
plânge fără lacrimă
trece singur
prin mulţimea vuind
cu mii de braţe, de ochi, de guri
înghiţindu-l pe nemestecate
vinovat de victoria celuilalt, care
poate să spună orice
să taie, să spânzure
să plângă ca un copil
să urle precum o fiară
cu mii de ochi, cu mii de guri sângerând…

Vasile GHINEA

SENS UNIC

Zboară gânduri unghiular,
păsări călătoare,
iedere mă împletesc
în uimirea lui a fi,
despre mine, despre ei,
orizont şi însoţire,
drum în doi şi totuşi singur
în ieşirea din uimire
din cea fost vremelnic casă.

CLAROBSCUR

Umbră peste inima mea
noaptea, peste ţârâit de greieri,
peste fâlfâiri enigmatice de aripi,
peste visele lujer stelelor,
peste zborul frânt la naştere,
peste durerea luminii,
din sfera Treimii
şi… peste tot
cânta un saxofon în noapte,
cu el rătăcirea noastră
pierdută-n univers.

PE ACELAŞI CEAS

Stăm pe acelaşi ceas
la ore diferite
şi printre noi
primăvara zboară,
nu contează sensul,
ideile rămân sterpe
şi cuvintele mor nerostite.
Pentru noi
funigeii sunt plictis
şi dragostea o notă falsă.
Pe acelaşi ceas la ore diferite
buzunarele dor tălpile picioarelor,
sufletele rămân goale,
departe de Euterpe
şi mai aproape de Bachus.

ECHILIBRU PRECAR

Pendulăm între ochiul lui Dumnezeu
şi ochiul dracului
într-un echilibru precar
pe distanţa dintre vorbă şi faptă,
adormim prohodiţi de cucuvele,
ne deşteptăm la un geam cu gratii,
socotim
pentru câţi paşi ne ajung banii
să ne rămână oricum
şi pentru lemnul din groapă,
şi căutăm să prindem ultimul tren
în căutarea timpului pierdut.

DEMOBILIZARE

Este ora demobilizării!
Se lasă ţara la vatră
într-un somn letal.
Stelele cuie de boltă
au ruginit gândul,
moartea bântuie mass-media,
la masa parastas
se joacă la zaruri raiul închis.
Coloană de şomeri
la stâlpul infamiei,
morţii se-nghesuie
la poarta unui cimitir falimentar.
Este ora demobilizării!
Se lasă ţara la vatră
aşteptând un cumpărător

BIZAR

Plouă cu lacrimi
peste oraşul însingurat.
În fiecare noapte
fac proba sicriului
şi ascult cucuveaua
numărând stele căzătoare.
Dimineaţa moartea
îmi zâmbeşte ştirb.

À LA LETTRE

A venit criticul
să-mi dea peste literă.
Maestre…
Literatura nu este
spital de urgenţă!

SAU

Noaptea se lasă hoţeşte
umbră peste inima mea.
Seamănă cu moartea,
fără cultură şi prejudecăţi.
De aceea nu poţi şti
dacă în noaptea asta
vine numai noaptea sau…