Spații culturale nr. 18 (2)
Poezii din veacul XX
VIN PĂSĂRI
la mormântul lui George Enescu
… Aici vin păsări din zăpezile nordice
mari albatroși din mările de fum
păsări de munţi cu ceru-n cioc, vin păsări
din marile pământuri tropicale
şi dinspre sud cu lungi tăceri de taină
vin păsări de tristeţi păsări de dor
şi se uimesc: în jurul lor pământul
se leagănă, iradiind, sonor…
Paris, Père Lachaise, 1965
PĂDUREA MAGICĂ
Tăcere de arbori din sticlă senină
seve oprite în lungă uimire
urşi adormiţi după cină
vânt înalt ca o fată subţire
Poteci bântuite de-un gând
puhoaie în alb îngheţate
vulpi de ger respingând
chemarea puştilor înclinate
Rece aer ca o pânză de in
din care ciutele îşi fac broboadă
izvor de piatră unde cerbii vin
lăsând podoaba frunţii lor să cadă
Corbi clocindu-şi ouăle de ger
aşteptând solemn minunea facerii
corni severi în trunchiul de fier
pregătind roşul pentru zilele coacerii
Stele vuind peste frunte, făcând-o
zvelt castel strălucind de idei
şi-n sângele meu, tu, flămândo
cea mai femeie dintre femei –
Zăpezi şi flăcări, vuiet în noi
într-o îmbrăţişare nefirească –
amândoi
în pădurea de sticlă, zeiască.
Fântânele – Bacău, 1960
VISCOL SFÂNT
O, cum ningea peste pământ
peste noi
– era un viscol mare şi sfânt –
şi alergam prin el amândoi
ne sprijineam de zăpadă şi vânt.
Pădurile erau undeva departe
şi ningea, o ninsoare nebună
şi eram fără de moarte
şi erai frumoasă şi bună.
Era un zbor ne-ntrerupt
un foşnet de stele uşoare
şi ningea grozav dedesubt
ningea deasupra cu soare
Şi pământul rămăsese departe
îmbrăcat în ninsoarea nebună –
o, cum eram fără de moarte
cum erai de frumoasă şi bună!…
DULCE PASĂRE A TINEREŢII
Dulce pasăre a tinereţii noastre
tu, ce rămâi undeva
unde nu rămânem noi, dulce pasăre
iartă-ne nouă că îţi urmărim zborul
slujind chipului tău şi ne iartă dacă
– îndrăznind să credem că nu ne părăseşti –
gândim la chipul şi cântecele tale
ca la sângele nostru.
Carnea noastră de o fiinţă cu
carnea ta neprihănită de timp
nervii şi părul şi paşii noştri
de o fiinţă cu
aripile tale
de-o fiinţă cu
ochii tăi
gândul şi cutezanţa noastră rămân aici
iar tu
te duci undeva unde nu este durere…
(…Şi nu ne duce pe noi în ispita tinereţii dintâi
fiindcă sunt alţii care vor să-ţi aducă jertfe
să-ţi sculpteze zborul de frunză
să-ţi fure viersul de iarbă veşnică
şi le iartă lor păcatele frumoase…)
Facă-se voia ta, dulce pasăre –
ci noi
te vom urmări cu ochii şi sângele
pe toate drumurile tale de cer
iar noaptea vom visa cai înaripaţi
şi ultima dragoste ca o apă de somn
va intra în sângele nostru târziu
ne va otrăvi încetul cu încetul, apoi
dincolo
Iar tu vei rămâne în împărăţia ta
dor lung de soare şi stele
de iarbă şi vânt şi ploaie
mereu în împărăţia ta, dor lung sete
dulce pasăre…
PEISAJ MIORITIC
De fluier, cântecul tiveşte
un munte alb un munte sur
de moarte gând şi otăveşte
dor lung de viaţă, împrejur
Trei turme albe se răsfaţă
pe un picior de plai sculptat
şi baciul trist oprit înalţă
balada-n creştetul de brad –
Cer larg deasupra, jos pământul
– tristeţe-albastră-abia vibrând –
şi mioriţa lăcrimându-l
pe cel ce va muri curând…
Poem de taină
părinţilor, moşilor şi strămoşilor mei
… Spre toamnă ploua în pădure, trist, de vecernie
şi mă-ntâmpinară deodată ciudaţii bărbaţi
– tristeţi înalte, chipuri de dincolo –
întrebându-mă, domol, cel mai bătrân:
„Ce mai faci? Cum-îi pe-acasă? Sunteţi sănătoşi?
Cum a fost culesul? Dar la biserică e-acelaş clopot?
Ce mai face cutare? Dar cutare? Dar cutare?
Am auzit că faci cântece! Ne-a spus cineva sosit de curând!“
(Ploua, erau nişte bărbaţi aspri, palide voci
unul avea o gaură-n piept, altul în tâmplă
ceilalţi, arhangheli pe pământ: unul suspina după o fată
altul mă-ntrebă de-o femeie frumoasă
unul poftea o cană cu vin roşu, poftea o ţigară
şi toţi mă sorbeau din ochii fără de soare
de linişte stând, în obrajii linii de moarte)
Pâinea mea cea de toate zilele am împărţit-o cu ei
vinul meu puţin, fiecăruia câte un strop amar;
aşteptau – ploua şi era pace, spre toamnă –
le-am povestit despre pământuri, despre o fată
despre o dragoste într-o vară
apoi despre nişte copii; simţeam că îmbătrânesc
iar ei intrau în mine şi mă cuprinse teama.
Palid zâmbiră, îmi mulţumiră spunându-mi
că mă aşteaptă la ei, dar să nu mă grăbesc
– e vreme destulă, prea multă după aceea –
se ridicară, să plece, acolo, la datoriile lor
mă îmbrăţişară, – erau aşa ca un abur
trişti erau foarte: unul îmi spuse nepoate
altul fiule, altul îmi spuse frate
iar cel mai tânăr – aproape copil –
îmi spuse tată! – m-am uimit – apoi plecară:
unul intră într-un stejar, altul într-u fag
unul se făcu stâncă, altul brad, cel tânăr
se subţie într-o floare… Eram de tăcere şi spaimă
ploua domol, ploua spre toamnă, adânc şi statornic –
plânsei amar, îndelung şi începui să sărut
mâinile întinse ale copacilor…
LUMINĂ DULCE ŞI UITATĂ
Lumină dulce şi uitată
din anii duşi ca flori subţiri
lumină slab încercănată
în ochii palizilor miri
Lumină trupul tău de fată
lumină-n tâmple şi-n priviri
şi licărind târziu, oftată
lumină plină de-amintiri
Cui luminezi tăcut, făclie
sau poate stinsă eşti de dor
topindu-te întru vecie
la steaua depărtărilor?
Lumină dulce şi uitată
tu, taina mea încercănată…
Ţara lui lal
Acolo, o fată s-a dăruit devreme
unuia fără de întoarcere, preafrumosului Lal;
sub acea îmbrăţişare de dor lung
au dat flori şi seminţe de dragoste, acolo
a răsărit apoi un arbore ciudat foarte
care începu să semene cu mine: Doamne
pe valea aceea de secetă atunci, Tu
ai pătruns în mine cu îndrăzneala lui Lal.
Acolo e Ţara lui Lal cel fără de seamăn.
Care nu s-a mai întors.
Lal cel cu multe păcate nu s-a mai întors.
Doar numele i-a rămas între marile vânturi.
Acolo soarele pârjoleşte.
Acolo copacii, din voia Domnului, sunt aspri
şi iarba arsă – cenuşă de dragoste –
căci Lal nu s-a mai întors.
Lal, păcătosule!
Cum semăn cu tine, cum trupul meu
are ceva din tăria stejarilor noduroşi
cum inima mea e asemenea lor
mereu alergând după rarele ploi! Şi vânturi
mă urmăresc. Lal, acolo, doar tu
între repezitele dealuri ai aprins povestea
tu, cel fără de piatră la căpătâi.
Ţara ta, Lal, ai lăsat-o. Şi umblă legendă
că târziu, undeva, departe-n bălţile Dunării
te-ai luptat cu jandarii şi ai ucis şi te-au ucis.
Lal, viteazule, în ţara ta, acolo, pe valea de secetă
s-au făcut slujbe şi pomeniri în toate satele
pentru tine iar lumea a plâns şi cerul a cădelniţat.
Numai eu am plecat în lume purtându-ţi păcatele:
Lal! pentru tine sufletul meu făclie!…
Sufletul
Sufletul meu iese din întuneric.
Şi mugurii pocnesc în carnea copacului;
şi vrăbiile zăpăcesc lumea cu trâmbiţele lor.
Dacă vrei, mă poţi citi în clinchetul vrăbiilor.
Dacă vrei, te poţi întâlni cu mine prin cuiburi.
Doamne, eşti atât de aproape
că împart cu Tine lumina şi vinul;
rupem dintr-o singură pâine.
Şi în deşert îţi dau să bei din cana mea cu apă.
Eşti lângă mine, noaptea îţi face loc să treci.
Sufletul meu iese din întuneric.
El scrie pe coala zilei cu firul de iarbă,
cu fratele cărăbuş.
Chiar şi tu, prinţesă a umbrelor, trandafir al nopţii,
ai ieşit să vezi soarele încolţit pe cer.
Şi să te pierzi prin florile de câmp.
De-acum, mă voi trânti cu tine prin florile de câmp.
Prin clasa muncitoare a florilor de câmp.
Trăiesc în aura ei, Doamne, mi-a căzut la pat o rază.
Sufletul meu iese din întuneric.
Mă frunzăreşte marea val cu val…
Pădurea
De la o vreme mă izbesc tot mai des
de geamul prin care se vede pădurea.
Ca o vrabie – de geamul prin care se vede pădurea.
Pădurea celor o mie de glasuri, vorbitoarea pădure.
Aş putea s-o ating – îmi spun –,
dacă noaptea strecurată pe sub uşă
nu s-ar pune cu pieptul ei în ferestre.
Aş putea s-o ating – dacă întunericul
nu mi-ar ascunde mâinile.
Întunericul! El îmi pune întotdeauna piedici,
deşi eu nu am râvnit niciodată palatele lui.
Întunericul, împăratul Întuneric!
El mă ţine sub sticlă şi îmi ascunde pădurea.
Pădurea celor o mie de glasuri, vorbitoarea pădure.
Pădurea, acest freamăt verde. Sufletul meu verde.
Numai eu mă izbesc ca o vrabie
de geamul prin care se vede pădurea.
Pădurea, care îmi vorbeşte în toate limbile pământului,
de teamă că n-o mai înţeleg.
Copilăria, desigur, mă strigă din cuiburi.
Ea îmi pune aripi; ea mă îmbracă în vrăbii de sus şi până jos.
Vezi, licuricii şi greierii nopţii sunt chiar organele mele.
Sunt făpturile care mă ţin în viaţă încă de la începuturi.
Ele mă scot în fiecare zi de sub sticlă şi îmi arată pădurea…
Pădurea, acest freamăt verde.
Sufletul meu verde.
Din pulberi, strig către Tine!
Noapte mare, deschide-te!
Deschide-te noapte fără de margini
şi dezveleşte-l pe cel ascuns.
Doamne, arată-Te!
Nimeni nu mai are răbdare.
Vântul te caută în poiene,
râul aleargă nebun după Tine.
Cât despre păsări, ce să îţi spun? –
Ele au trecut tot cerul prin aripile lor.
Nimeni nu mai are răbdare. Toate vor să Te vadă.
Şi cum de veacuri aşteaptă să Te vadă, iată,
toate s-au făcut o cenuşă…
O cenuşă s-au făcut şi nu Te-au văzut.
Şi atunci, ce să cred?
Să cred că lipsa Ta seamănă moarte?
De la începuturi şi până acum, numai moarte?
Din pulberi, strig către Tine!
Nici nu mai are loc în lume strigătul meu,
strigătul meu este mai mare ca lumea.
Şi eu…
De atâta amar de vreme
În calea ursului şi a mistreţului
Prin hăţişuri şi râpi,
Orbecăind prin hugeacuri şi vizuini
Cu nici o armă în mâini
Decât ciocanul de geolog.
De atâta amar de vreme
În calea ta, Poezie,
Prin toate momentele ireparabile
Prin peisaje nemaivăzute
Prin triluri şi gâze şi flori,
Cu nimic altceva în mână
Decât cu creionul sleit.
De atâta amar de vreme
În calea ta, viaţă
Printre necunoscuţi umili,
Prin cleiul adânc din cătune,
Printre uliţi şi drame
Printre uri, împunsături, sudalme şi palme –
De la mamă la fată, de la fecior la tată
De la păgân la bătrân –
Cu nici o foaie la îndemână
Cu nici un cuvânt pregătit.
Decât cu biata-mi inimă
Abia pâlpâind de milă
Şi cu cele două artere deschise
Ale privirilor.
La vedere
Un laz în pădure, o galerie
În trupul muntelui, un istm în mare,
O claie de lumină sub vintrele
Nopţii – nu-ţi adjudeci doar pentru tine,
Ci te culci odată cu găinile, lăsând
Durerea la vedere, în canatul uşii.
Soarele cade-n apus, tu în partea cealaltă,
Ca despicaţi în două, cu stânga, de-o bardă.
Nu te menţin deasupra
Iubire, ambiţie, artă.
Te laşi asemenea Lunii, smuls dintr-o parte
Planetă moartă.
1980, Păuşeşti – Vâlcea
În rumoarea
Nu a fost încă rupt
Nu s-a oprit definitiv
Dar tot mai stins se aude
Glasul poetului
În rumoarea crescândă a lumii
Devenită vacarm,
Unde nu mai încap
Decât ţipete strigăte urlete
Şi blesteme şi chin şi insulte –
Or, glasul de taină al poetului
Abia se mai aude.
Dacă n-ai fi sigur că el este pe undeva –
Cum e drumul sub paşii absenţi,
Cum e gâza în brazda încropită,
Cum e râul în noaptea adâncă,
Cum sunt toate ce nu se mai văd
Dar sunt şi sunt încă –
Dacă nu l-ai şti acolo,
Ai crede că de mult au răpus
Cu bulgări de ţipăt,
Sub maluri de vaier,
Glasul de taină al poetului.
Ai zice că
Doar convingerea ta
Îl mai ţine
Răstignit
În aer.
1986, Oraşul Victoria
Monica Mureşan
Poemul răbdării
Acest poem despre răstignire
poate fi prins într-o pioneză.
Din clipa în care îl batem în cuie
ori nişte piroane preexistente în metal,
el devine un poem răstignit.
Exact din acelaşi moment
autorul nu mai răspunde
pentru conţinutul său
şi nici de consecinţele acestui fapt,
care determină o altă situaţie.
Oricum, verosimilul, naturaleţea şi firescul
vin din mărturisire, nu din inventică.
La aceasta se referă experimentarea
pe propria piele,
prin răstignirea de sine –
şi oricum, se găseşte oricând
un binevoitor gata să te ajute.
Rămâne a-l aştepta
cu toată răbdarea,
cu pioneze, cuie, piroane…
restul vine de la sine.
E simplu, ce naiba!
Poem cu formă şi conţinut
Cineva mă iubea şi eu nu-mi vedeam capul de treburi
cineva îmi mulţumea că exist şi eu mâzgăleam grăbită
o listă de priorităţi pe un dos de felicitare.
Ai grijă, ai grijă ce îţi doreşti, mormăia ursuleţul de pluş,
ai să vezi tu că de-alde ăştia
au cea mai perfidă tehnică
şi îţi vor umple patul cu declaraţii băloase,
nu te da pentru sentimente la ofertă,
nu există dragoste cu efect instantaneu,
mai bine strângeţi în braţe tăcerea
ea te iubeşte de-o viaţă şi e sinceră!
Cineva mă iubea în cuvinte date cu sclipici
şi pe lista neîncăpătoare îşi dădeau duhul altele, singure şi negre, venite de capul lor
să se odihnească la adăpostul anonimatului:
te se despărţea de iubesc,
îmi se depărta de e
apoi de tare şi dor
numele îşi recuza prenumele,
frânturi din felicitarea de Anul Nou
evadaseră
din chenarul festiv, ani şi mulţi şi la
zăceau în fâşii stinghere agăţându-se de
trandafiri afumaţi şi cupe de şampanie
din care încă săreau bule speriate.
Lumânările ardeau atacându-mi nervos
scrisul de mână.
Singurul care avu prezenţă de spirit a fost
ursuleţul de pluş
îl priveam cum aruncă
şampania din cupe
apoi cu ultimele forţe
strânge la piept
felicitarea cu inima în flăcări
încă arzând
pe colţul patului
unde o aruncasem neglijent
A mai ars mocnit, până s-a transformat
într-un ghemotoc îngălbenit
din ale cărui margini zdrenţuite
şerpuia pe alocuri fumul
şi când te gândeşti că niciodată nu mă gândisem
să-i dau şi lui un nume…
dar ce bine că avea baterii.



