Propoziții pretențioase – Amilaza
Cu ligheane, cu sărituri de pe șifonier…. Numai noi ne făcusem din el motiv de joacă pe o vreme ca asta de Paște: ploioasă.
Iaca, chiar cu fața blurată, ,,propitarul” e pe instantaneele google-ului, încercând să își facă vânt să intre la volan și apoi drum spre locuința de domiciliu, nu aceeași cu cea la care noi am trudit o zi la atelier și una la el. Parcă nu erau chiar așa de stufoase sălciile, altfel ne-am fi descurcat și mai greu decât am făcut-o. Am înlocuit aproape toate jgheaburile, colțurile, doliile. Fața – copaci, flori și un gard cam aproape. Laterala curții – patru colțuri și două dolii, plus două tronsoane lungi între ele. Care ne-a fost avantajul? Țigla, fiindcă se putea ridica și ne intra letconul bine la îmbinări, de ,,alămeau” fără probleme și cei mai puțin experimentați la poziție; florăria, pentru că puteam așeza scara cât de cât în siguranță, cu toată înălțimea mare a casei. Ne-am mai ostenit pe partea din spate, opusă străzii. Cam ca la domnul maior de la ,,Bolta rece”, lipită de casă mai era un acaret – la el locuibil; ptiu, și-am uitat la momentul oportun să iterez și tabla bătută pe cămăruțele în care locuiau un soi de neam de-al amharei populații (etiopieni spre dezambiguizare), tablă nouă, de-o zi de muncă -, magazie, cam dărăpănată, pe care ne-am cocoțat cu piciorul și i-am escaladat acoperișul ca să înlocuim jgheabul făcut zob și plin de praf și noroi. Vreo două găleți a extras Cristi până să-l dea jos. Am avut de furcă și cu cârligele, cu anvergura lor mare, ca pentru un așa acoperiș uriaș, ce au necesitat rectificări nu ușoare. Cu cleștele mare, cu ciocanul de un kilogram – oi fi spus altădată două greșit -, cu enervări că nu se lăsau remodelate. Dar partea parte grea a fost pe laterala din spate. Că mă uitam la casă, pe gangul de niciun metru, ca la zgârie nori. ,,Cum ne urcăm, tată, cum punem scara?” O parte gard de plasă, o parte o șandrama a vecinului pe care nu ne puteam baza că ține dacă sprijinim scara sau dacă ne hotăram să urcăm pe ea. Și casa lui în continuare spre stradă. Venit de prin altă țară, ceva, o combinație ce mi-o amintesc vag. Am păstrat câteva jgheaburi, am încercat să lipim îmbinările desprinse și am montat burlanele de coborâre și lunga reducție căreia i-am găsit cale de evacuare la vreun metru de colțul casei.
Gata să fac o greșeală prin omisiune de zile mari, să sar direct la fundătură…. De zile dinainte să se prăpădească Gioni, de vremuri când se mai nimerea să muncim împreună. El o fi împăcat bătutul de tablă, nu, nici nu contează, dar mă bazez pe faptul că rar spre deloc ne încumetam să așternem pe acoperiș tablă neagră. Îi știam durata și nu ne asumam responsabilitatea pentru o așa perioadă scurtă. Însă am mers pe mâna altora, prin 1996 pe la Buzău. Nea Cristian…. Dus și el…. O altă poveste. Trecând iarăși vizavi – un termen cu variabilitate de o ciupire pe caroiaj de un doi metri față de vecin -, prin 1993 ne-am dus la casa cu pricina și pe partea din spate am învelit scândura învechită cu tablă neagră. Dar, pre vopsită de jos. Asta îmi și fusese misiunea, să vopsesc, să fălțuiesc cum puteam. De-ați ști cu ce greutate, încât ,,altoiul” pregătit în copilărie de tata pentru spinare (fundul era la bătaie) era mai bun la momentul acela. Deși atât aveam putere și îndemânare. Și tragere de inimă. Nu visam să ajung tinichigiu. Poate lăcătuș, sudor, cum mai muncisem înainte. Prinsesem două zile de lucru cu una de ploaie între ele. Așa e vara, cald și deodată vine potopul.
Că mai rămâne câte-un ,,vestigiu” din lumea din urmă. S-a păstrat numele fundăturii Zorilor, măcar așa, să ne mai aducem aminte de numele străzii principale. Acum știu la cine am lucrat. N-aș fi bănuit atunci că fiul va ajunge… sus. N-aș fi bănuit că este al lor. Burlănele, jghebulețe fuseră de executat. Am imagini cu umbrarul de pornește cam de poartă. Dar mai ales cu familia, tată și mamă la Monteoru.
