Fărădelegea lui Călin – Jâdul țivil
O dimineață plăcută de Paște, cu liniște naturală. Sper s-o ducă așa ,,Domnul” măcar până pe la 11, să mi-i țină culcați pe ,,transportatorii” ăștia de plictis și fudulie râmniceni.
Și-or aminti ai noștri câtă vânzoleală era prin 1970, colo pentru câteva demolări și construiri, oricum sub nivelul unui freamăt cretin, al unui du-te-vino de promenadă a unor indivizi….
Art. 1970 însă ne vestește ,,învierea” unui obicei practicat doar de ,,scursurile” societății, neserioșilor, oamenilor fără cuvânt: suspendarea, răzgândirea. ,,Dom’le, nu mai trimit!” Făcutu-s-a, asta este. Mă pune pe gânduri totuși înapoierea care nu se realizează către expeditor, restituirea – las o pauză pentru cealaltă variantă – are loc către altă persoană decât aceea din documentul de transport. Stați să ne înțelegem. O asemenea operațiune numai returnare nu se mai numește, ci se socotește tot ca expediție, deci creează o absurditate logică. Predarea, pauza propusă, cu atât mai mult, face din cel căruia îi va reveni bunul destinatar. Avem prin urmare un transport get-beget. Partea secundă a Al. 1 e un fel de ,,fă, mă, cum te taie capul”, pentru care aș fi spus ,,halt!”, ne rezumăm doar la returnare și atât. Dă-ne banii pentru că ne-ai pus pe drumuri degeaba. Cică numi-se-va contraordin ,,la loc comanda” asta alambicată. Al. 2 parafează operațiunea ca validă, dacă îndeplinește cele două condiții: prezentarea documentului de transport sau a recipisei și înscrierea în cele două, oricare dintre ele, modificările din contraordin. Încetarea lui se face cam ca la articolul ulterior 1976, al cărui conținut am vrut să-l ignor inițial, apoi am decis să-l repede parcurg. Și mai bine că am procedat astfel. Din el decurge raționamentul mai sus demonstrat. Avem totuși o expediție și nu o returnare, cel căruia i se predă bunul este destinatar, chiar dacă articolul prezent susține sus și tare că avem o suspendare de transport. Pentru restul de obligații neconforme cu contraordinul, transportatorul plătește prejudiciile produse.
Deși am luat lumină de la Codul Civil, tot în bezna neînțelegerii mă lamentez. Spune-ne, frate, ce înseamnă ,,… împiedicare la transport…” și mai apoi ia-ne cu ce se va întâmpla, ca să vedem și noi, expeditori sau destinatari, cum acționăm mai departe, la ce consecințe, avantaje sau daune, să ne așteptăm. S-a stricat mașina, a dat năvală rusul, a venit potopul, ce? E caz de forță majoră, fortuit? Căci iată! Al. 3 dă posibilitatea denunțării contractului de transport, prin înștiințare, dar obligă expeditorul să plătească cât s-a efectuat din transport, ceea ce, nefiind culpa lui, este incorect! Da, i se cer instrucțiuni expeditorului, da, trebuie înștiințat de îndată când nu există instrucțiuni în contract deja stabilite – cine se omoară să se gândească la n variante când cea uzuală pică? -, dar nu este vina lui, revenind astfel la Al. 3 și la problema ridicată. Din Al. 2 ar rezulta că ruta aleasă nu este disponibilă. Și ce-are a face? Cere expeditorul una specifică? Nu cred. Interesul vizează doar două locații: cea de ridicare a bunului și cea de destinație. Între ele sunt enșpe variante. Angajamentul transportatorului neîndeplinit trebuie să producă efecte pentru expeditor, beneficii, plată de daune. Altfel care ar mai fi rolul transportatorului? Nu poate? Lasă-se! Și la Al. 1 se bate moneda pe modificarea itinerariului. E vorba de bunuri, nu de persoane, de un traseu anume, unde destinațiile sunt succesive, multiple. Ce este bun la acesta? Pasajul cu ,,… dacă nu a fost o faptă ce îi este imputabilă, transportatorul are drept la prețul transportului…” ce limpezește – luminează – cumva nedumeririle despre vinovăția transportatorului și urmările ei. (Art. 1971)
Făcui ca jidanul… neîncrezător. Dar cum mi-s țivil… se scuză divagația prelungă pe un text ,,subțire”.
