Spații culturale nr. 18 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cuiburi în provincie

Provincia culturală nu este populată, aşa cum s-ar crede, doar cu scriitori sătui să-şi imagineze că, dacă nu locuieşti în singura capitală a ţării, toate drumurile spre glorie ţi se închid în nas. Mai vieţuiesc în ea şi valori autentice, şi nu puţine. Spre cinstea celor retraşi cu înţelepciune din vacarmul tranziţiei noastre fără de sfârşit, trebuie spus că „exodul” a avut, pe alocuri, efecte benefice: au apărut reviste de calitate, grupuri literare (doar cârcotaşii le pot eticheta drept „găşti” şi „cumetrii”), festivalurile de poezie au început să-şi merite, în majoritatea lor, numele, şi probabil că lista lucrurilor bune ar putea fi extinsă, dacă legile junglei politice nu i-ar fi scos din subterane pe micii săpători, pe turnătorii de doi lei, pe scribii cu ochi albaştri ai fostului regim, toţi, cu şira spinării încă nevindecată, dar capabilă să execute, ca şi înainte, plecăciuni adânci, şi cu coatele frăgezite de mersul târâş, început imediat după ce s-a stins ecoul împuşcăturilor de la Târgovişte. Aceştia au purces la o muncă insidioasă de sabotare a „greilor” retraşi în provincie, de minimalizare şi de calomniere a tot ceea ce înseamnă valoare, har şi talent.
Eşalonul doi, după cum se ştie, s-a adaptat de urgenţă la viaţa postdecembristă şi a confiscat tot ceea ce era de confiscat, spre binele lui şi-al patriei credule, dar a avut totuşi grijă să ţină cu botul pe labe, o bună bucată de vreme, eşaloanele trei, patru şi câte-or mai fi fost. Nu le-a permis ascensiunea politică şi avântul economic, dar, din păcate, nu s-a ţinut cont că o verigă din lanţul trofic era slăbită şi, astfel, de situaţie au profitat multe cozi de topor, respectiv o mână de intelectuali mărunţi, cu ratarea scrisă pe frunte, câţiva geambaşi de idei incapabili să vândă altceva decât potcoave de cai morţi, plus duium de sfertodocţi ranchiunoşi, imbecilizaţi de aşteptarea unui nou rai (fie el roşu, verde sau mai galben), dar încă vioi, gata să pupe mâini şi prea cinstite dosuri de baroni şi alte somităţi locale. Cum locurile din faţă erau de mult ocupate, membrii eşaloanelor mai sus pomenite s-au hotărât să prospere, nu să eşueze, în cultură: mai un volumaş tipărit cu firimituri de la masa eşalonului doi, mai o foiţă, chipurile, culturală, câteva voturi, acolo, dacă interesele „neamurilor” o cer, nişte poduri de flori şi înfrăţiri cu oraşe şi sate fantomă, apoi, oho, ba o editură, ba o librărie, ba un butic, ba un post călduţ în administraţia publică, că, de, cine nu ştie, pe la noi, să-şi dea importanţă plimbând nişte hârtii de colo-colo? Şi astfel, rândurile se strâng, târâtoarele devin ceea ce au fost, adică ochii şi urechile cui trebuie, iar purtătorii de ţucal încep să se creadă purtători de făclie.
Fostul activist mărunt e periculos oriunde. Patron de editură, stoarce bani din primării, pentru a-şi publica broşuricile personale sau broşuricile agramate ale acoliţilor. Le prezintă pe toate, cu fast, drept capodopere, şi reuşeşte să-i convingă pe câţiva aşa-zişi critici literari (confecţionaţi peste noapte în atelierele „Spiru Haret”) să compună ode de întâmpinare, penibile prin conţinut şi prin sfidarea regulilor gramaticale. Scriitor de mâna a şaptea, activistul mărunt, dacă nu-i băgat în seamă de USR, înjură, se vaită, caută înţelegere, se zbuciumă şi turbează în făcături online, în care pute rău a subcultură, a mahala şi-a ospiciu. Funcţionar pe undeva, îşi dă importanţă, e arogant şi incapabil să rezolve până şi cea mai mică problemă ivită la serviciu. Veşnic nemulţumit, nostalgic după vremurile când partidul unic ştia să-şi recompenseze susţinătorii, insul din eşalonul trei sau patru şi-ar vinde acum şi mama, numai să aibă fie şi un sfert din ce-a pierdut la revoluţie.
Cel mai periculos, însă, e fostul activist mărunt, ajuns în învăţământ. Nu contează că nu ştie carte, că s-a titularizat cu o notă jenantă, că nu are habar de pedagogie şi psihologie, că e lipsit de tact şi că nu ştie să predea. N-a mai citit o carte de pe vremea când studia, obligat, operele complete ale văcsuitorilor de ciubote proletcultiste, dar se crede chiar mai bun decât de mult regretatul Spiru Haret. Vrea să reformeze învăţământul, să-i ajute pe tinerii dascăli (de fapt, pe tinerele dăscăliţe, mai ales pe cele cu picioare lungi şi sâni acceptabili, fără silicon) să ajungă cel puţin la nivelul lui. Dă „lecţii” în cancelarie, are păreri definitive despre orice şi, dacă e profesor de română, îi înjură cu regularitate pe George Călinescu, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Marin Mincu şi Nicolae Manolescu (exact în această ordine) şi, refuză, în general, cam tot ce s-a mai scris pe la noi şi bănuieşte el că nu se încadrează în fosta linie de partid şi de stat. Victimele, respectiv elevii, al căror apetit cultural se află oricum sub cota de avarie, nu au ce învăţa de la fostul activist mărunt, care continuă să facă ceea ce ştie: să transforme tot ce atinge în igrasie politică asezonată cu degradeuri sângerii. Orele lui de limba română, dublură la fostele ore de „învăţământ politic”, reprezintă o cale sigură spre eşec: de altfel, bacalaureatul 2011 a scos la iveală starea de vid din mintea celor care ne vor plăti, nu peste multă vreme, pensiile (deşi, aproape sigur, n-o vor face).
Scăpat de grija dosarului după aşa-zisul proces al comunismului, activistul mărunt îşi regăseşte tupeul şi iese triumfător la lumină, sclipind ca o dâră de melc în bătaia soarelui. Grija lui de căpetenie a rămas prosperitatea personală, aşa că persoanele care pot constitui obstacole urmează să fie date la o parte, indiferent dacă sunt oameni învăţaţi, dăruiţi cu talent şi, de cele mai multe ori, modeşti, cu bun-simţ şi cu mult caracter. Cine i-a pus să se întoarcă în provincie?

Carmen Trandafir

O altă criză de proporții: lectura

S-a scris atât de mult despre acest fenomen social şi psihologic, lectura, încât reluarea pare dintru început suspectă. Se mai poate spune altceva decât anacronisme cu iz didactic de care să te apuce lehamitea? Chipurile, lumea înaintând precipitat, altele ar fi priorităţile ei, iar învăţăturile, dintotdeauna privitoare la „cetitul cărţilor” par să nu mai aibă vreo noimă. Cum să nu, acum, mai mult ca niciodată, subiectul a devenit presant. E vorba de lectura „de obşte”, nu de cea a specialiştilor lecturii şi nici de mai vechea convingere cum că, pentru opera literară, colaborarea autorului cu cititorul are rol decisiv.
Criza lecturii, observată mai de mult, s-a adâncit azi, la noi, într-o măsură alarmantă, chiar cât priveşte fibra naţională, ştiut fiind că numai gradul de cultură al unui popor dă sama de calitatea lui. Iar sistemul instructiv-educaţional, afirmă un potentat cam necitit, e „varză”. Pentru generaţia tânără (se exclud excepţiile, puţine), altele sunt tentaţiile, imprimate de acest sistem excesiv şi odios pragmatic, acultural. Beneficiile materiale, adesea „câştigul fără muncă” – „iată singura pornire” a „băieţilor de băieţi” şi a „fetelor de fete”. Un singur exemplu, dezastrul de la bacalaureatul de anul acesta, indică, înainte de toate, dezinteresul generalizat pentru lectură, de unde sărăcia gândirii, carenţe în exprimarea scrisă şi orală. Mostrele de la examenul de maturitate ar fi hilare dacă n-ar fi triste. Mai că sunt tentat să dau câteva dintre ele, dar ar trebui, atunci, consemnate şi câteva monstruozităţi ale oficialilor – spaţiul nu permite şi tema e prea gravă. Mai reiese din epopeea „camerelor de luat vederi” abjecţia imprimată în mentalul nostru, că, adică, se poate obţine orice, inclusiv diplome şi poziţii sociale superioare, prin trişare, fraudă, escrocherie.
Sondajele, anchetele şi studiile recente arată cum cei mai mulţi silabisesc enorm sms-uri, mai puţini email-uri, messenger-ul, facebook-ul… Tot de aici, aflăm că, în general, părinţii ori nu citesc deloc, ori se instruiesc din tabloide şi de pe burtiera telenovelelor. Amuzantă şi (oare?) nedreaptă opinia lui Tolstoi: „Lectura ziarelor a făcut să crească numărul proştilor”. A se vedea şi „modelele” de exprimare ale celor care ies în frunte, la tribune publice şi mai ales la televiziune, după care românii se înnebunesc. Culmea culmilor, rezultă că nici profesorii „n-au timp” de lectură. Mărturisea o profesoară de română că n-a mai citit o carte de nu mai ţine minte, cu atâtea angarale pe cap. Iar titularizările în învăţământ ţin de domeniul incredibilului, ca dovadă ce efect au diplomele cumpărate sau obţinute cu o indulgenţă iresponsabilă.
E caraghios şi rău conducător de electricitate instructivă să crezi că se poate învăţa de pe google, că n-avem nevoie de „filosofi” (apogeul cititului în accepţia mediocrităţii). Cititul exclusiv pe Internet seamănă a poveste de inşi cu slabă ştiinţă de carte. E o imposibilitate clară, fizică în primul rând, ochii omului nu sunt programaţi pentru a parcurge cărţi în format electronic. Înainte de toate, lectura trebuie să fie îndeletnicire plăcută, nu caznă. Să ne imaginăm cum citesc internauţii trilogiile Orbirea de Canetti sau Orbitor de Mircea Cărtărescu şi ce se întâmplă cu vederea lor, a romglezilor. Iată o vorbă greu de contrazis: robotizarea nu poate înlocui omul „de sânge şi lumină”, cum sună sintagma argheziană. Sau, dacă o face, condiţia umană se arată mai tragică decât în viziunea existenţialiştilor.
Ştiaţi că nici unii dintre cei care scriu nu (prea) citesc? Aceşti contemporani ai noştri par a fi urmaşii unor romantici minori, care îşi închipuiau că ingenuitatea e creatoare şi că învăţătura viciază. Ei, actualii, scriu, că de-aia îs scriitori, nu citesc, treaba asta e pentru cititori. Sau se citesc-recitesc pe ei înşişi. S-a înmulţit scrisul tabietliu, cel mai adesea impulsul e dat de credinţa că aşa se dobândeşte o frumoasă autoritate. Când s-a pus chestiunea la un cenaclu să se mai pomenească şi ce altceva au mai citit dumnealor, creatorii, propunerea a fost socotită abuzivă şi tratată cu refuz. Cenaclul acela nu mai există, în locul lui sunt acum „lecturi publice”, incidentale, din ceea ce au scris autorii. E lucru indiscutabil: în vremurile noastre nu se mai poate scrie bine decât cu o foarte bună cunoaştere a domeniului, prin devorarea de cărţi. Chiar mi-am îngăduit să avansez o proporţie: 90% citit, 10% scris. Cei mai fandosiţi se transformă în bloggeri, twiterişti, facebookeri. Cică astfel se afirmă ei în circuitul literar. Se dau şi nume, despre care dumneavoastră, cultivaţi cititori ai acestui eseu, sigur n-aţi auzit.
Şi încă un cuvânt. Necititorii au aflat cu satisfacţie că nicăieri în Scripturi nu se pomeneşte despre Iisus citind. Că El s-ar fi menţinut în puritatea absolută care exclude cititul profan. Eroare, cineva a extras din aceste sacre scrieri multe probe despre foloasele citirii, că „la început a fost Cuvântul”, nu pentru a fi doar rostit. Sunt activişti fariseici care declară cu seninătate că ei nu citesc decât Biblia, n-au ce învăţa din cărţile nesfinte – e lesne de priceput altitudinea lor culturală. Dar când filosofii „antiintelectualişti” elogiau arhaicitatea, aveau în vedere nesocotirea profunzimilor simple, nu incultura. Normal, aceşti filosofi ai culturii erau înarmaţi cu mii de tomuri.
Domnii care nu citesc au uitat că adevăratul popor român a formulat scurt şi plastic, rimat: „Ai carte, ai parte”; „Spune-mi ce citeşti, ca să spun ce preţuieşti”. Pe Eminescu, înţelegem că nu-l suportă nişte inşi suspecţi, poate fiindcă, între altele, poetul dă nişte îndemnuri moralistice de tipul: „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filosofia vieţii”. Dar ei, snobistic, îl invocă patetic pe Eliade care, oricum, spunea că lectura stabileşte legătura dintre om şi cosmos, „revelează ritmurile dinafara noastră”. Iar pe Cioran îl prindea dragul de viaţă cu cât citea mai mult din pesimistul Schopenhauer: „îmi pare rău că nu-s logodnic”. S-a repetat că lectura are valoare terapeutică, nu e nicio îndoială. Un romancier chinez, Dai Sijie, scrie despre supravieţuirea prin lectură a unor tineri în perioada maoistă. „Fericirea” lui Steinhardt din jurnalul său stătea, înainte de orice, în lectură. Dar aceştia şi mulţi-mulţi alţii sunt nişte naivi învechiţi. Nu-i aşa?

Zilele oraşului

În perioada 12-15 august s-au desfăşurat Zilele oraşului Râmnicu Sărat, un bun prilej de manifestări diverse – culturale, religioase, de divertisment şi sportive. Spectacolele în aer liber, procesiunea în cinstea Sfintei Marii, concursurile de şah ori cele de alergări, precum şi nelipsitul „comerţ de sărbătoare” au scos râmnicenii pe străzi, în parc şi în piaţa Primăriei.
Festivitatea de deschidere a avut loc vineri, 12 august, în sala de consiliu la Primăriei, unde, în cadru festiv, s-au decernat titlurile de cetăţeni de onoare unor personalităţi originare din Râmnicu Sărat.
Au urmat câteva lansări de carte – Petrache Plopeanu, „Balcoanele roşii”, Grigore Radu Stănescu, „Soarele şi ochiul”, Traian Gh. Cristea, „Spiritul din umbră”, Marius Neculae, „Documentele lui Petru Iorgulescu Yor”. S-au acordat premiile Asociaţiei culturale „Olimp” pentru tinerele talente şi, în final, a avut loc un podium al poeţilor râmniceni, care a adus în atenţia publicului câteva voci lirice autohtone: Elena Bostănică, Florin Ceparu, Angela Feraru.
În a doua zi, respectiv sâmbătă, 13 august, mulţi locuitori ai urbei au optat, în ciuda unor acţiuni alternative desfăşurate pe străzi, în piaţă ori la restaurante, pentru activităţile culturale, găzduite de Complexul brâncovenesc, unde au avut posibilitatea să-i cunoască pe câţiva poeţi români importanţi, sosiţi în oraş la invitaţia scriitoarei Valeria Manta Tăicuţu, organizatoare, alături de profesorul Valeriu Sofronie, a maratonului poetic. Au fost lansate cărţi – „Arta grădinarului”, de Emilian Marcu, „Biedermeier”, de Daniel Drăgan, „Poeme septuagenare”, de Ion Murgeanu, „Antologie bilingvă”, de Victoria Milescu, „Antologia poeziei vinului”, de Valentin Talpalaru. Au prezentat microrecitaluri Radu Cârneci, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu (Bucureşti), Virgil Diaconu (Piteşti), Emilian Marcu (Iaşi), Daniel Drăgan, Adrian Munteanu (Braşov), Florin Dochia (Câmpina), Victoria Milescu, Ion Murgeanu, Ion Lazu, Monica Mureşan (toţi din Bucureşti), Marian Ruscu (Ploieşti), Petru Solonaru (Bucureşti), Viorica Răduţă (Ploieşti), Valentin Talpalaru (Iaşi), Corneliu Antoniu (Galaţi), dar şi mulţi poeţi din zona Râmnicului şi a Buzăului: Nicolae Gâlmeanu, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru, Mihai M. Macovei, Nicolai Tăicuţu, Camelia Manuela Sava, Petrache Plopeanu.

La aniversară

Emilian Marcu

Arta: imens ritual

Un imens ritual în acest început de septembrie.
Frunzele în derivă magnetizează culori,
Buburuzele sapă tainiţă în pământ,
Iarba se întoarce în rădăcină,
Privighetorile în cântec odrăslesc.

O infernală mişcare tectonică,
o infernală mişcare.
O luptă în microcosmos.

Bizarerie în catalogul astral.
Grădinarul intră în trepidaţie,
în starea lui de imponderabilitate.

Timpul nu mai are răbdare. Îl descoase uşor,
Îl desfoaie fir cu fir, moleculă cu moleculă.

Arta lui de mâinile lui se lasă rostită
Într-un imens ritual în acest început de septembrie.

Timpul nu mai are răbdare.
Îl macină-ncet, îl prefiră,
În propria-i artă transformându-l.

Frunzele în derivă magnetizează culori
În acest început de septembrie.
Grădinarul intră în trepidaţie:
Arta lui de mâinile lui se lasă uşor rostuită.

Tuburile de bambus – arme de vânat cântece

Într-un săculeţ de mătase-nflorată, frumos rânduite,
Tuburi de bambus de diferite lungimi,
Ca nişte arme pentru vânat cântece,
Înfrunzite în guşa privighetorii.

Pe rafturi asemenea manuscriselor
De pe plajele de la Marea Moartă
Într-un săculeţ de mătase-nflorată,
Ochiului nostru, în zori se arată
Asemeni soldaţilor în permisie:
Douăsprezece tunuri stelare-n descătuşare
Scrise cu tuş negru pe zborul paserii albe.

Într-o poziţie aproape solemnă
Orga în stare de vis – tuburile de bambus –
Din săculeţul de mătase-nflorată, amulete ale sufletului,
Ca într-un seif cavalul – orgă
Mângâiat se lasă de buzele tale,
De degetele şi de auzul tău.

În acest început al lunii, cântecul se lasă însămânţat
Într-un săculeţ de mătase-nflorată.

Douăsprezece fâlfâiri de sămânţă în guşa privighetorii,
Douăsprezece tonuri ca douăsprezece ore
În săculeţul uitat memoriei noastre.
Orga – caval cu urmele degetelor peste găurile imaginare
Dăltuieşte cântecul prin tuburi de bambus.

Cântecul – pasăre împuşcată,
Aprinsă, plutind la mari înălţimi;
O corabie în derivă pe apele ceriului!

Brusturii lângă hanul cel vechi

Cel de pe urmă teritoriu neocupat de brusturi,
De viţa sălbatecă, de troscot şi de albine,
În pădurea de fagi, rămâne hanul cel vechi.

Uitatele scene de pierzanie între două poştalioane,
Ocheanul cu cenuşa tristeţii pe ochi
Şi pălăria de nouri a Grădinarului
Pe teritoriul de brusturi în descătuşare.

Ronţăitul monoton al ovăzului,
Pocnetul lent al vinului în ulcele de lut,
Sfârâitul vorbelor într-o doară,
Sunt, toate acestea, peceţi pe scrisorile veacului.

Cel de pe urmă teritoriu neocupat
De troscot şi de noianul de praf –
Hanul cel vechi este singura aşezare în valea cu fagi.

Caii ronţăie luna ca pe o prescură uşoară
Sub aburul cald al tăcerii.

Totul e încorsetat în banchize ciudate.
Aerul se mişcă între imagini căpătând viaţă
Cum capătă fotografiile umbră în memoria noastră.

Pocnetul vinului în ulcele de lut
Hanului vechi îi dă nefirescul contur.

Cel de pe urmă teritoriu neocupat de brusturi
Grădinarului, în pocnetul vinului, i se arată.

Sfârâitul vorbelor într-o doară
Cu trudă,-mplineşte această lucrare de artă.

Minune în măruntaiele pământului

Zbatere, incertitudine, sunet de metale lovind piatra,
Vuiet de vânt ca o zvâcnire de valuri în mal,
Speranţe, imaginaţie mută,
Broboane de sudoare sub pleoape.

O lume fremătând ca varga de nerăbdare.

Lut galben răzuit în tăcere,
Pământul pestriţ şi stratul de argilă albă.
Untul pământului, o masă amorfă, un aluat pufos
Gata de turnat în tăvile timpului
Şi stratul de cărbune de lemn –
Boltă de întuneric peste uriaşul sicriu.

Vuiet de vânt ca o zvârcolire de valuri în mal,
O flacără albastră spre adâncul stelar.

Schelăria – un palat în descreştere
Străjuie în tăcere acest ritual.

Trupul incandescent al acestui muzeu incredibil,
O tremurare uşoară ca o floare de zarzăr,
O tremurare trimite pe cer.

Cu precauţie păşesc prin imperiu

Ce ciudată apropiere a cuvintelor în abis,
Ce ciudată împerechere. Imperiul de iarbă,
Imperiul de iarbă dilată-nţelesuri.
Cu precauţie calc peste oglinda de rouă,
Cu precauţie, să nu tulbur această apropiere.

În oglinda de rouă zorii se primenesc,
Se îmbracă-n lumină –
Un giulgiu uriaş peste Marea cea Moartă,
Un giulgiu de flăcări peste Marea Sarmatică.

Îngerii poartă în dimineaţa desăvârşirii
Înaintea spălării în oglinda de rouă,
Un giulgiu uriaş, un giulgiu în flăcări.

Imperiul nescris al cuvintelor, imperiul astral:
Ce ciudată apropiere a cuvintelor de îngeri,
Ce sfântă împerechere!

Fâlfâire de aripi sub pleoapa orizontului,
Fâlfâire de aripi în oglinda de rouă.

Îngere, îngere, îngere, în giulgiul tău uriaş
O veşnicie se-nvăluie peste Marea cea Moartă,
Peste apropierea cuvintelor în abis,
Peste această ciudată împerechere.

Cu precauţie păşim peste acest teritoriu,
Pe această planetă de rouă,
Pe tărâmul incandescent, pe tărâmul incandescent,
Până îngerul tulbură abisala oglindă.

Cu precauţie calc să nu tulbur divina împerechere:
Arta Grădinarului se citeşte în manuscrisul de miere.

Ieşirea din umbră

Cu muşuroiul în spate – biblică pedeapsă –
Îşi amuşină umbra cu laba din faţă,
Îşi amuşină drumul cu laba din faţă,
Îşi amuşină luna cu laba din faţă.

Ca într-o mistică înscenare,
Ca într-un decor butaforic – imens circ –
Cârtiţa iese în căutarea ogarului,
În căutarea propriei umbre.

Clocotitoare avalanşe – milioane de tone
De lumină, de orizont intangibil
Trec prin blana ei ciuruită de spaimă.

Rupe cu laba covoraşul de iarbă
Şi doar muntele muşuroiului ei
o-nsoţeşte în escapada universală.
Loveşte cu laba din faţă propria umbră,
Muntele se clatină ca o cocoaşă de dromader.

Ca într-o mistică înscenare,
Ca într-o prăvălire de astre
Umbra ei măsoară orbirea
În escapada-i universală.

Amurgul sângelui în struguri

Pe mirişte rochia albă a miresei
Sângerând se vede în zori.
Fulgii o împresoară în zbaterea lentă
Ca un steag peste o cetate căzută.

O eşarfă peste sălaşul de taină al îngerilor
Pe mirişte toamna, pe mirişte
Zăpezile timpurii sângerând amintiri
Se leagănă-n vânt, se leagănă-n vânt.

Rochia albă duce pe valuri de brumă
Amurgul sângelui din struguri,
Rochia albă dusă pe valuri
Pe mirişte toamna, pe mirişte toamna.

Pe valuri de brumă rochia albă a miresei
Plutind în tainică fierbere, înfăşoară
Cu melancolie centura de castitate a iernii.

Amurgul sângelui din struguri,
Sub bolţile toamnei încet se declină.

Cu brumele ne-acoperă umbra, cu brume
Rochia albă plutind peste mirişte.

Sângele-n struguri se încheagă a taină,
Amurgul se lasă-nzăuat de miresme.

Amurgul se lasă plutind peste vii
Sângerând peste mirişte rochia albă.