Propoziții pretențioase – Amidină
Tot serioasă sper să fie și cererea lui Sinbad, noul proprietar al imobilului lui Cataramă, de a pune țiglă metalică peste tabla lisă existentă. Deși în ultima vreme, la cine ne-a mai dus ca să vedem lucrări, a pus pe alții.
De-ați ști de când mi-am notat ,,Povestea cu mamica de pe Zorilor”…. Fiindcă și vizavi de Cataramă s-a legat o lucrare buclucașă. Una dintre cele cu poziții imposibile și chinul de pe lume. Vremuri de automobilism al lui tata cu Oltcitul. La începuturi. La aproximativ 55 de ani de începător, dar pregătit să ia șosele precum tembelii (nu i se adresează) de azi în trombă, cu viraje neconforme cu soiul nostru moștenit de la mama de vertijați din două suceli. Gândiți-vă numai cum unii se dădeau în tiribombe fără pic de spaimă, iar noi abia dacă am avut curaj să ne urcăm de doar 2-3 ori în una dintre cele pitice prin parcul municipal. O singură dată am încercat în Drăgaică să mă rotesc cu una mare. Vai mie! Prilejul lucrării la casa cu țiglă înaltă de nu se mai termina în sus a fost, la finalul ei, ultimul în care curiozitatea m-a mânat să încerc a mă așeza la volanul unei mașini cu fapta de a o porni și a mă deplasa câțiva metri. Senzația? Ca și cum aș fi fost într-un vehicul amfibiu după ce încerci a ameriza pe mare fără succes și te scufunzi încetul cu încetul. Eu și mașina nu aveam nimic în comun, eram două entități a căror ligamentare nu avea să se realizeze niciodată. Ea se ambreie precum calul cabrat, eu am spus ,,Stop engine” și ne-am luat la revedere. Deci nu se poate! Am coborât nu resemnat, ci conștient că nu are sens să-mi fac vreo speranță. Voi rămâne toată viața pieton (Ha, ha, ha! Pietone râmniceanul!)
În alte privințe mă încăpățânez încă să-mi ameliorez defectele fizice și mentale. Cât să nu mi se înșurubeze în minte definitiv ideea că nu sunt bun de nimic. Așa încât măcar câteva dintre mijloacele prin care amarezi la țărmul reușitei variabile să-ți susțină logica continuării vieții în ritm aksak (repet: șchiop).
La lucru. Desprinderea scărilor de pe portbagajul de inox trepidant în mișcare sub greutatea celor depuse peste el, strecurarea printre plantele crescute de la natură până în spatele curții, descărcarea mai întâi a tronsoanelor și burlanelor definitiv asamblate și transportarea manuală către același loc, deschidere de portbagaj care, apropo, nu prea mai stă și necesită un băț ca să nu pățim ca-n alte dăți să ne pice în cap sau să ne înfigem cu ,,cornul” în colțurile lui, scoaterea colțurilor la fel, lipite de acasă, în condiții mult mai bune decât pe teren, golirea spațiului de depozitare al Oltcitului de toate cele necesare: găleată cu scule, butelie, drujbă, accesorii și haine de schimb. O casă de proprietar cu chiriași. O familie mai tinerică în partea de la stradă, o… ,,mamică” în tot spațiul de la jumătate înspre dosul curții.
,,Asta este…”, îi strecor lui Cristi ,,șopârla” pe șestache. Eu știam povestea istorisită de cei trei protagoniști, doi dintre ei niște ,,draci” de copchii atunci, totuși holtei bătrâni pe la treizeci de ani, dar cu mintea de paisprezece de le-a dat prin cap să facă ce-au făcut, al treilea cu vreo patru ani mai mare, dar fără minte și el de a acceptat să vadă cu ochii lui aventura, neîncredințându-se că măcar unul dintre ei fabula deseori, ca să n-o spun p-aia dreaptă, că mințea de înghețau apele. Chestii perverse și scabroase. Hai că ăștia n-aveau nimic în cap, da’ a ,,bătrână”, damă de prin preajma lui 45, cum naiba le-a făcut jocul?
Nu dau nume, vor lectura cândva și vor ști că lor le-am adresat rândurile anterioare.
