Spații culturale nr. 19 (12)
Mioara Bahna
Aşteptarea – ca ocupaţie: Charles Bukowski – Femei
Scriitor controversat, autorul romanului Femei [Women] – apărut la Editura Polirom, Iaşi, în 2009, în traducerea lui Florin Şlapac, cu o postfaţă de Călin-Andrei Mihăilescu – este o personalitate aparte a literaturii secolului al XX-lea, prin faptul că şi-a început cariera literară târziu, prin conţinutul scrierilor sale şi prin atitudinea, cel puţin în aparenţă, sfidătoare, faţă de literatură şi faţă de viaţă în general. Între scriitorii americani ai secolului, Bukowski face figură aparte. Eliot şi Pound au plecat în Europa acuzând trivialitatea americană; Auden s-a întors din Europa, dar s-a izolat în entuziasmul său care l-a transformat într-un soi de poet naţional, bun de citat de către Preşedinţii americani; Williams Carlos Williams s-a detaşat de America prin limbaj. Beatnicii (Allen Ginsberg, Gregory Corso) s-au separat progresiv de prezentul vieţii americane prin viziunea lor, care tinde către maeştii trecutului (Blake, Keats, Poe). Bukowski, însă, arareori, a părăsit la ville mal aimée, Los Angeles-ul. Iubea caracterul comun al oamenilor şi al lucrurilor, dar nu suferea de sindromul marxist al ventrilochismului oprimatului. Le spunea lucrurilor pe numele lor amar şi se consola ascultând muzică clasică şi bând fluvii de bere (Uite – Călin-Andrei Mihăilescu).
În Femei, personajul-narator este Henry Chinaski, alter ego al scriitorului, o personalitate magnetică, după cum reiese din roman, boem, preocupat aproape exclusiv de alcool şi sex, şi – când se iveşte ocazia – şi de droguri, de cursele de cai, dar care, în intervalul scurt dintre acestea, scrie cantităţi la fel de impresionante de poezii sau romane ca şi cantităţile uriaşe din mai sus-menţionatele „activităţi” care compun viaţa sa. Prin toate acestea însă, personajul nu face altceva decât să-şi escamoteze teama de singurătate şi reala fragilitate sufletească pe care o posedă în ciuda machismului pe care îl manifestă neobosit, aproape continuu. Femeile, care apar una după alta – şi, uneori, concomitent – în viaţa personajului, nu sunt ipostaze ale idealului feminin, pentru că, spre deosebire de alţi scriitori, Chinaski / Bukowski nu pare a fi interesat de acest lucru: el este un egoist sensibil care e asaltat de cititori în cadrul lecturilor publice pentru care este plătit şi pe care le detestă, dar – scriitorul este un om şi el şi are nevoie, din păcate, şi de bani! – le onorează, în perfectă armonie cu publicul: vine, de obicei, în sala în care se face lectura, după ce a băut un număr incalculabil de beri, şi citeşte în faţa unor inşi la fel de euforizaţi, prin aceeaşi licoare, care, nu de puţine ori, zboară prin sală, ca premiu de fidelitate, dinspre invitat spre gazde şi invers. Pe de altă parte, un număr, de asemenea incalculabil, de femei, de toate condiţiile – artiste ele însele, oameni de afaceri, prostituate, simple gospodine etc. – necunoscute sau din cercurile cunoştinţelor sau ale prietenilor săi, vin şi i se dăruiesc cu o fascinaţie aproape mistică, iar el trece de la una la alta fără nicio frământare.
Deşi pare o carte infuzată de erotism, romanul lui Charles Bukowski este, în cea mai mare parte a sa, meditativ si, deseori, chiar amuzant: Chinaski pare a-şi bate joc – cu un regret pe care ştie să-l disimuleze – de toţi şi de toate, în frunte cu sine. E greu însă de spus dacă limbajul lui frust, frizând adesea vulgarul, obscenul, este o dovadă a unui erotism dezinhibat sau o manifestare a ironiei faţă de lume şi a autoironiei. Spre exemplu, referindu-se la Ziua Recunoştinţei, consideră că aceasta are menirea de a dovedi că supravieţuiseşi încă un an, cu războaiele, inflaţia, şomajul, smogul şi preşedinţii lui. Era o măreaţă şi nevrotică reuniune a clanurilor: beţivi gălăgioşi, bunici, surori, mătuşi, copii urlători, potenţiali candidaţi la sinucidere. Să nu uităm de indigestie. Nici eu nu eram diferit de ei: pe chiuveta mea stătea pasărea aia de 18 livre, moartă, jumulită, eviscerată.
În ceea ce-l priveşte, de asemenea, nu pregetă să se autoportretizeze, văzându-se ca un bătrân sau boşorog – e trecut de cincizeci de ani, dar nu are încă şaizeci – urât, cu haine pe care le poartă până se uzează şi trebuie aruncate şi nu din zgârcenie, ci din neglijenţă şi pentru că-i detestă pe vânzători etc., dar, cu toate acestea, e charismatic.
Cinismul este o trăsătură constantă a personajului-narator, de care „beneficiază” mai ales lumea artistică din care face parte, romanul conţinând şi numeroase note care îi asigură totodată şi statut de artă poetică. De pildă, referindu-se la orgoliul care-i caracterizează pe scriitori, afirmă că e o problemă cu scriitorii ăştia. Dacă ceea ce scriu ei e publicat şi vândut în multe-multe exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vândut în număr mediu de exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vândut în doar câteva exemplare, tot mari se cred. Iar dacă ceea ce scriu nu e niciodată publicat şi n-au nici bani să se publice singuri, atunci cred că sunt cu adevărat mari. Adevărul e că există, de fapt, foarte puţină măreţie. E aproape inexistentă. Dar poţi fi sigur că cei mai proşti scriitori au cea mai mare încredere şi cele mai puţine dubii cu privire la ei înşişi. Din acest motiv şi din altele, ca scriitor, personajul preferă să fie mai de grabă, un lup singuratic: Era mai bine să stai mai departe de alţi scriitori şi să-ţi faci doar treaba, sau pur şi simplu să nu ţi-o faci.
În ceea ce-l priveşte, a început, după cum mărturiseşte, să scrie din comoditate, după ce a lucrat în domenii care nu prevedeau nimic în legătură cu traseul existenţei lui viitoare, de exemplu la poştă, dar scrisul a devenit, conştient sau nu, o terapie împotriva răului din sine şi din lume şi, de aceea, când una dintre nenumăratele femei care-i intră în viaţă, Iris, îl întreabă dacă n-ar putea să se mute şi să scrie la Vancouver, el îi răspunde: Aş putea scrie şi în vârful unui aisberg. Este şi explicaţia faptului că a pierdut de mult şirul femeilor şi al cărţilor pe care le-a scris. Ca pe majoritatea confraţilor săi însă, scrisul-terapie l-a salvat de la început, pentru că, încă din tinereţe, mărturiseşte, eram tot timpul depresiv. Sinuciderea nu-mi mai părea o posibilitate, însă această terapie nu se aplică, în concepţia lui, decât după o vârstă: Era rezonabil ca un bărbat să aibă cel puţin 50 de ani, înainte să poată scrie cu oarecare limpezime. Cu cât traversai mai multe râuri, cu atât ştiai mai multe despre ele – dacă supravieţuiai apelor înspumate şi rocilor ascunse. Putea fi o povară grea uneori.
Aceeaşi ideea a scrisului ca terapie împotriva răului din sine şi nu pentru glorie, e formulată de Bukowski şi altfel: Dacă te acceptă prea mulţi, dacă încep să-ţi predea cărţile prin facultăţi, ştii că ai făcut ceva cum nu trebuia. Dar, fireşte, tot cu cinismul care se regăseşte pretutindeni în scrierile sale, pentru că, în adâncul său, scriitorul se resemnează: Să fim bine înţeleşi: sunt neînţeles!
Celelalte ocupaţii majore ale personajului sunt, de asemenea, analizate şi tot cu un amestec de umor şi resemnare, dar cu toată luciditatea: Asta-i problema cu băutul, m-am gândit, în vreme ce-mi turnam în pahar. Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva. De cealaltă parte – de fapt, e vorba de aceeaşi parte, pentru că la Chinaski alcoolul, sexul şi arta, de obicei, sunt concomitente sau succesiunea lor e atât de rapidă, încât par a constitui un tot inseparabil – femeile, altă preocupare esenţială, care pentru personajul-narator reprezintă o dovada a propriei existenţe, nu sunt privite, aşa cum consideră unii comentatori ai operei, cu misoginism, iar un argument în susţinerea acestei afirmaţii sunt chiar vorbele lui spuse unei alte prezenţe feminine meteorice, Liza: Nu sunt un filozof. Fiecare femeie e diferită. În esenţă, par să fie o combinaţie între ce-i mai bun şi ce-i mai rău – combinaţie de magic şi îngrozitor. Totuşi sunt bucuros că există.
Admiraţia faţă de femei e nedisimulată. Ca urmare, nu poate fi considerat misogin un personaj care afirmă: Femei: îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumuseţea aproape pură a unui alt chip, total şi încântător feminină. Erau mai cu moţ decât noi; plănuiau mult mai bine şi erau organizate mai bine. În vreme ce bărbaţii se uitau la fotbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur şi simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârşeam singuri şi nebuni. Mai mult, cuvintele personajului pot fi considerate chiar un omagiu închinat acestor fiinţe sine qua non ele existenţei, altfel anoste, dacă nu chiar imposibile, a oricărui bărbat.
Nu este un filozof, după cum afirmă, pentu că, în general, nu este un contemplativ, dar toată zbaterea sa de a-şi demonstra că există cu adevărat îl arată a fi un ins slab, vulnerabil, în schimb este un foarte bun observator al vieţii şi nu se fereşte să vorbească răspicat despre lucruri pe care oamenii, în cea mai mare parte a lor, le trec sub tăcere pentru că, de obicei, le consideră tabu. Pentru el, din această cauză, nu e importantă dragostea: Iubirea este pentru cei care pot suporta povara psihică în exces. (…) Iubirea e o formă de prejudecată.
Pe de altă parte, satira la adresa lumii este, în ceea ce-l priveşte, altă formă de manifestare a regretului pentru condiţia tragică a acesteia, pentru că, de fapt, el ar dori-o cum este, dar mai bună, mai puternică: Oamenii pur şi simplu înşfacă orbeşte orice: comunism, mâncare sănătoasă, zen, surfing, balet, hipnotism, terapie de grup, orgii, mers pe bicicletă, plante medicinale, catolicism, haltere, călătorii, renunţarea la droguri, regim vegetarian, India, pictură, scris, sculptură, componistică, dirijorat, mersul cu rucsacul în spate, yoga, copulare, jocuri de noroc, băutură, tăiat frunza la câini, iaurt îngheţat, Beethoven, Bach, Buddha, Iisus, marcă înregistrată, heroină suc de morcovi, sinucidere, costume lucrate de mână, călătorii cu avionul, New York, şi apoi totul se destramă. Oamenii trebuie să găsească ceva de făcut în timp ce aşteaptă să moară. Presupun că e bine că poţi să faci o alegere.
În concluzie, deşi pare, la prima vedere, o carte debordând de erotism sau chiar vulgară, romanul lui Charles Bukowski este o scriere meditativă cu privire la destinul limitat al omului, scriitor sau orice altceva, care nu face decât să se ocupe, fără să-şi dea seama, cu aşteptarea: Până la urmă, pentru toată lumea nu era decât o problemă de aşteptare. Aşteptai şi tot aşteptai: doctorul, instalatorul, la spital, la balamuc, la închisoare, Doamna cu coasa în persoană, iar, în timpul acestei aşteptări societatea modernă îşi crease propriul tip de oameni şi ei se hrăneau unul cu altul, însă, chiar şi în acest context, un scriitor bun ştia când nu e cazul să scrie.
DORU CIUCESCU
BACALAUREATUL OLIMPICILOR
Liceul Teoretic „Romulus Zăroni” din Capitală a fost desemnat să organizeze sesiunea specială a examenului de bacalaureat al olimpicilor. Directorul, profesorul emerit de matematică, Analogic Ciurdaru, alintat Gică, stătea în cabinetul lui de la parter şi scruta prin fereastră aleea de la intrarea principală, deoarece preşedintele Comisiei de Bacalaureat îşi anunţase prezenţa, deşi ar fi trebuit să vină a doua zi, direct la Inspectoratul Şcolar. Ceva îi spunea că acest comportament prevesteşte derularea unor evenimente neobişnuite. Din când în când citea ordinul ministrului prin care drept preşedinte al Comisiei de Bacalaureat era numit Sprinţărel Cârjoiu, profesor universitar de sport la o instituţie de învăţământ superior din provincie. În minte i-au venit tot felul de întrebări: „Cine o mai fi şi ăsta? Ce pretenţii o fi având? De unde să-i dau eu tradiţionala <
– Tovarăşe director, a venit tovarăşul preşedinte al Comisiei de Bacalaureat! a fost scos din gânduri Analogic Ciurdaru de către secretara-şefă.
– Să intre! a spus directorul supărat pe sine pentru că a scăpat din vedere aleea de la intrare.
– Bună ziua, tovarăşe director!
– Bună ziua, tovarăşe preşedinte. Bine aţi venit! Luaţi loc, vă rog! Niculina, o cafea pentru tovarăşul preşedinte! Cum doriţi să fie cafeaua?
– Bărbaţii o preferă mică şi fierbinte, iar femeile – mare şi tare! Ha, ha!
– Cum doriţi dumneavoastră, a mai spus secretara-şefă, făcându-se repede nevăzută.
– Tovarăşe preşedinte, am rezervat pentru dumneavoastră cazarea la hotel „Lido”. Are şi piscină! Dumneavoastră plătiţi, iar decontarea o va face instituţia universitară de unde aţi venit pe baza facturii emise de hotel.
– În spiritul tradiţiei, factura o plătiţi dumneavoastră, iar decontarea ei o primesc eu. De asemenea, pentru ca să lămurim lucrurile de la început, vreau să-mi daţi „cărămida”, „dreptul” de preşedinte de comisie.
– Tovarăşe preşedinte, aţi făcut o glumă bună! Eu nu am de unde să vă onorez aceste pretenţii.
– Cum, vreţi să spuneţi că nu aţi strâns bani de protocol de la elevi?
– Tovarăşe preşedinte, i-am cheltuit cu banchetul de absolvire. Credeţi-mă, nu mai am un bănuţ!
– Bineee! Vă spun pe şleau. Nu voi lăsa să copieze decât candidaţii de la concursurile sportive. Pe olimpicii de la disciplinele teoretice îi voi repartiza în săli separate şi îi voi elimina din examen dacă încearcă să fraudeze. Nu voi face nicio excepţie. Ei sunt tari la disciplina unde au luat premii naţionale şi internaţionale, dar în rest sunt cleioşi, în marea lor majoritate.
– Faceţi cum doriţi, dar să ştiţi că veţi avea probleme cu inspectorul general-adjunct Valentin Mălaimare, deoarece fiica lui, Iulia, este olimpică la limba şi literatura română, dar la celelalte materii nu este de nota maximă, mai ales la matematică. Şi mai este ceva. Ce o să zică opinia publică de faptul că olimpicii noştri, laureaţi în concursuri internaţionale, au luat note mici la unele discipline sau chiar au picat la examenul de bacalaureat? S-ar putea să se sesizeze conducerea superioară de partid şi de stat că aruncaţi cu noroi în învăţământul românesc, parte integrantă a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Veţi intra în vizorul tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu, prim-viceprim-ministru, preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, membru al numeroase academii şi doctor honoris cauza al multor universităţi din ţară şi străinătate, care a adus contribuţii de notorietate mondială în domeniul ca… cauciucului. Of, de emoţie am început să mă bâlbâi.
– Bună ziua, tovarăşe director!
– Ăăă… bună ziua. Să vă prezint pe secretarul organizaţiei de partid a liceului, tovarăşul Remus Zăroni.
– Sunteţi rudă cu Romulus Zăroni, cel adus de la coada vacii la Bucureşti şi numit ministru al agriculturii între 6 martie 1945 şi 30 noiembrie 1946 în guvernul condus de Petru Groza?
– Nu am nicio legătură de rudenie cu patronul spiritual al liceului nostru.
– Mă bucur să aud asta, deoarece Păstorel Teodoreanu, în acele vremuri, a compus o epigramă despre Romulus Zăroni. O ştiţi?
– Nu, cu voia dumneavoastră.
– „Caligula imperator / A făcut din cal dictator, / Petru Groza, mai sinistru, / A făcut din bou – ministru.”
– Domnule preşedinte, liceul nostru, în ciuda celor amintite de dumneavoastră privind Romulus Zăroni, este o unitate şcolară de prestigiu. Procentul admişilor la examenul de bacalaureat a fost în ultimii zece ani de peste 96 de procente.
– Am adus cafeaua mică şi fierbinte, tovarăşe preşedinte! Zahăr puneţi dumneavoastră după gust.
– Mulţumesc, tovarăşe secretară-şefă, dar cred că nu mai am timp să o beau.
– Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere, dar s-a întrerupt curentul electric, situaţie anormală, şi nu am putut utiliza reşoul.
– Ştiu, ştiu, mi-am dat seama că la liceul „Romulus Zăroni” nimic nu merge normal.
După ce a plecat secretara-şefă, Sprinţărel Cârjoiu a continuat, încercând să pară calm:
– Tovarăşe director, să nu ne mai ascundem după deget! Dumneavoastră aţi procedat cum aţi considerat de cuviinţă, eu voi proceda cum cred. Ne vedem mâine la Inspectoratul Şcolar în cadrul şedinţei de instructaj. Nu trebuie să mă conduceţi! Cunosc Bucureştiul, doar am făcut Institutul de Educaţie Fizică şi Sport.
– Cum doriţi, domnule preşedinte!
Imediat ce noul venit a plecat, secretarul organizaţiei de partid l-a luat la întrebări pe director:
– Măi Gică, de ce a plecat ofuscat preşedintele? Cu siguranţă, nu i-ai dat „dreptul”!
– Nu mai am „cărămizi”, Remică!
– Cum aşa, Gică? Au fost 30 de „cărămizi”!
– Să numărăm! Şase – la banchetul de absolvire!
– Mai departe!
– Două – ţie!
– Opt. Treci mai departe!
– Patru – pentru protocolul primei sesiuni de bacalaureat.
– 12!
– Patru – pentru protocolul celei de a doua sesiuni de bacalaureat.
– 16!
– Câte două la contabila-şefă şi la cei doi directori adjuncţi – 27, una locţiitorului tău – 28, două mie – 30!
– Ai omis una administratorului, total – 31! Gică! Tu vrei să mă minţi de la ochi! Lipsesc patru „cărămizi”!
– Mai numărăm o dată, ! Două ţie, două mie; total – patru.
– Uite ce este, Gică! Partidul îţi cere să încetezi număratul şi să îi dai o „cărămidă” tovarăşului profesor de sport, măcar pentru faptul că recită poezii de Păstorel Teodoreanu.
– N-am putea încerca o altă tactică, să împărţim „cărămidă” între noi doi?
– Ce-ţi trece prin cap, directore?
– Provocăm un eveniment, care să ducă la destituirea lui Cârjoiu din funcţia de preşedinte al Comisiei de Bacalaureat, iar eu, în calitate de vicepreşedinte, voi avansa automat în locul lui.
– Concret, la ce te gândeşti?
– Vom face să dispară lucrarea la limba şi literatura română a Iuliei, fiica inspectorului general-adjunct Valentin Mălaimare. Preşedintele Cârjoiu va fi declarat singurul vinovat.
– Eşti sigur de ce spui?
– Pentru acest aspect voi vorbi cu inspectorului general-adjunct Valentin Mălaimare. Cred că ne va ajuta, deoarece fiica lui nu străluceşte la matematică.
…Peste două săptămâni directorul şi adjunctul lui trăgeau concluzii între patru ochi, pe o alee din curtea liceului:
– Tovarăşe director, vă transmit felicitarea tovarăşului inspector general-adjunct Valentin Mălaimare. Toţi olimpicii au fost declaraţi admişi la bacalaureat cu medii de la 9,50 în sus.
– Mai ales că Iulia a reuşit la bacalaureat cu nota zece la toate probele.
– Tactica propusă de tine a fost genială. Cârjoiu a fost demis, iar tu i-ai luat locul. Organizarea examenului a fost exemplară. S-a copiat cu cărţile pe genunchi. A mai rămas să ducem la bun sfârşit un ultim amănunt, având în vedere că toate aceste reuşite nu ar fi fost posibile fără rolul conducător al partidului în întreaga viaţă politică, economică şi socială.
– Înţeleg unde vrei să ajungi. Ai aici două cincimi din „cărămidă”.
– Doar atât? Nu facem jumi-juma? Gică, negi rolul conducător al partidului? .
– Remi, pentru ca să primim felicitările inspectorului general-adjunct, a trebuit ca eu să rezolv rapid subiectele de la proba scrisă de matematică, pe care le-am distribuit apoi în toate sălile de examen. Nu te-ai întrebat cum a fost posibil ca Iulia să aibă zece la matematică? Această sarcină nu a intrat în obligaţiile mele de preşedinte al Comisiei de Bacalaureat. De aceea, o cincime din „cărămidă” a fost răsplata acestui efort suplimentar. Corect?
– Ai dreptate! Doar în acest mod vom avea rezultate strălucite, şi acum citez pe mult iubitul şi stimatul tovarăş Nicolae Ceauşescu: „Vom construi societatea socialistă multilateral dezvoltată numai punând în lumină temeiul istoric, revoluţionar al rolului conducător al partidului, expresie a legităţii istorice, legat intim de continuitatea procesului revoluţionar, adevărată coloană vertebrală a teoriei revoluţionare”.
– Remi, este ora prânzului şi mi s-a făcut foame. Ce-or fi gătit bucătăresele de la cantina liceului? Din banii de protocol pentru prima sesiune de bacalaureat, fireşte! Am vorbit cu administratorul liceului în acest sens.
– Gică, eşti nemaipomenit. Încă o dată ţi-a venit o idee genială! Deschidem şi o sticlă de vin tămâioasă. Serbăm buna conlucrare în liceul nostru dintre organele de partid şi de stat. Din banii de protocol, fireşte!
(Din volumul în lucru „D-ale cărturăriei de odinioară”)
Premiile Festivalului-Concurs Internaţional
de Creaţie Literară „Avangarda XXII“
ediţia a X-a, 13-15 octombrie 2011
Sâmbătă, 15 octombrie a.c., în sala Filarmonicii “Mihail Jora” din Bacău, Juriul Festivalului – Concurs
Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, alcătuit din Alex Ştefănescu – preşedinte, Lucian Vasiliu,
Paul Aretzu, Calistrat Costin şi Victor Munteanu, a acordat următoarele premii:
Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi care nu au depăşit vârsta de 35 de ani:
Poezie:
Premiul II: Miruna Ştefan Belea, satul Ulmi, judeţul Dâmbovița
Premiul III: Emilia Alexandra Bucur, Bucureşti
Eseu:
Premiul II şi Premiul Revistei ,,Dacia literară”: Maria Pilchin, Chişinău – R. Moldova
Premiul pentru Cartea anului 2010:
Exerciţii de supravieţuire, de Ileana Mălăncioiu, Editura ,,Polirom“ Iaşi, 2007
Premiul pentru Revista de literatură şi cultură a anului 2010:
Euphorion, Sibiu, redactor-şef: Dumitru Chioaru, red.-şef. adj., Ioan Radu Văcărescu
Premiile anuale pentru Literatură, cultură, artă şi ştiinţe ale Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov“
Tot cu acest prilej, juriul, alcătuit din Victor Munteanu – preşedinte, Calistrat Costin, Gheorghe Gozar,
Vasile Pătruţ şi Vasile Crăiţă-Mândra – membri, a acordat următoarele premii anuale ale Fundaţiei Culturale
„Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Artă, Ştiinţe şi Învăţământ:
Premiul pentru cartea de proză a anului 2010: Doru Ciucescu. O mie şi una de invocări feministe,
Editura „Junimea”, Iaşi.
Premiul pentru cartea de istorie a anului 2010: Ion Lupu. Voievodul martir. Editura „Vicovia”, Bacău
şi Cornelia Ichim Pompiliu. Peştele din oglindă. Editura „Corgal Press” Bacău
Premiul pentru cartea de ştiinţe economice a anului 2010: Mihai Deju, Mircea Muntean, Aristiţa Rotilă,
Simona-Elena Dragomirescu, Daniela-Cristina Solomon, Doina Păcurari. Contabilitate generală. Concepte.
Aplicaţii şi studii de caz, Editura „Alma Mater”, Bacău, 2010.
Premiul pentru cartea de monografie a anului 2010: Dorinel Ichim. Comuna Vultureni – Judeţul Bacău.
Monografie etno-istorică, Editura „Magic Print”, Oneşti.
Premiul pentru pianista anului 2010: Antonela Leahu, director-adj. La Colegiul Naţional de Artă “George Apostu”
Premiul pentru actorul anului 2010: Viorel Bosnea
Premiul pentru cariera de medic dermatolog: Dr. Nicolae Apetroaie.
Premiul pentru calitatea managementului Inspectoratului Şcolar Judeţean Bacău pe anul 2010: prof. Florin Lazăr,
inspector şcolar general.
Festivitatea de premiere a fost precedată de un interesant spectacol artistic realizat de interpreţi ai Colegiului
Naţional de Arte ,,George Apostu” şi Ansamblul Folcloric al C.N. ,,V. Alecsandri” (instructor, prof. Mitică Pricopie).
V. Munteanu
