Spații culturale nr. 19 (9)
Iulian Moreanu
Mierla și glonțul
– Bă, vrei să-ţi arăt ceva? mă întrebă Neluţă şi-mi făcu cu ochiul, apoi dădu din cap, încurajator, îndemnându-mă să mă apropii mai mult de el.
Neluţă fusese singurul copil al lui nea Florică, pădurarul şi, de când acesta se prăpădise, stătea la o mătuşă din partea maică-sii. Pe aceasta n-o cunoscuse şi nici n-avea s-o cunoască vreodată, după cum nici ea nu apucase să-l vadă pe cel abia sosit din plăpându-i trup, grăbită parcă să ajungă cât mai repede în Rai. Şi asta pentru că, spuseseră moaşa Tincuţa (cea care ajutase la venirea pe lume a mai bine de jumătate din sat) şi cele trei femei ce-i fuseseră prin preajmă – doar ce Neluţă scosese capul la aer, că maică-sa se şi sfârşise, aşa, dintr-o dată, şi au trebuit să facă ce-or face şi să-l tragă afară din pântecele deja lipsit de viaţă. De altfel, câteva zile bune după aceea, nici despre băiat nu s-a ştiut bine dacă va mai trăi sau nu.
Pe la vreo şase ani şi ceva, mai precis în vara dinainte de a merge la şcoală, Neluţă scăpase într-o bulboană din gârla ce tăia puţin partea de nord, nelocuită a satului, şi dacă nu ar fi fost văzut de nişte muncitori care lucrau prin apropiere, la o balastieră antică, precis s-ar fi întâmplat o nenorocire; dar şi-aşa, a trecut ceva timp până a fost scos afară, însă, curios, şi din fericire, şi-a revenit destul de repede, direct acolo, pe malul gârlei, că a rămas toată lumea mirată cum de se putuse întâmpla o aşa minune. L-au dus totuşi la spital, unde n-a rămas decât două zile, constatându-se, după ce i s-au făcut câteva investigaţii de rutină, că nu avea absolut nimic.
După ce a venit acasă, Neluţă a povestit că, atunci când era pe fundul bulboanei, se întâlnise cu maică-sa – şi, ciudat cum, nevăzându-se niciodată unul cu altul, copil şi mamă s-au recunoscut de parcă nu ar fi fost despărţiţi niciodată, nici măcar un minut. Mama îl luase de mână şi îl plimbase prin nişte locuri ce semănau cu unele din cele pictate pe pereţii bisericii din sat, i-a zis o sumedenie de lucruri pe care însă le-a uitat, iar, la un moment dat, i-a zis că gata, el trebuie să plece înapoi acasă, dar să fie liniştit, fiindcă prin orice necaz ar trece, de acum încolo, ea o să aibă grijă să nu păţească nimic; şi că se vor mai vedea, dar peste mult, mult timp. După care l-a împins uşor si a dispărut într-un fum verzui.
N-a crezut nimeni nici o vorbă, aiureli de copil ce a trecut printr-o încercare cumplită, dar Neluţă a mai zis ceva care i-a pus pe oameni pe gânduri, mai puţin pe nea Florică, ce continua să hălăduiască toată ziua prin păduri, mai tot timpul beat de la spirtoasele pe care şi le făcea singur din fructe găsite prin locuri ştiute şi bătute cu piciorul doar de el.
Zisese Neluţă că-i spusese Alioana, maică-sa, să fie cuminte şi ascultător, şi să nu se teamă, chiar dacă nu peste multă vreme o să rămână singur, fiindcă taică-su trebuie să vină la ea, dar de el o să aibă cine se îngriji, şi anume sora ei, mătuşa Valerica. Ei, şi n-a trecut jumătate de an (de fapt, era puţin înainte de Crăciun) că s-a prăpădit nea Florică; a venit într-o seară (după ce lipsise de acasă mai multe zile) plin de sânge – fusese muşcat rău de tot, de nu se ştie ce fel de sălbăticiuni, nici el n-a spus exact ce păţise, iar pe băiat nu l-a lăsat să meargă după ajutor -, şi până dimineaţa, ăla fusese. Dispariţia lui a trecut aproape neobservată, şi nu l-a plâns nimeni, nici măcar Neluţă; acesta s-a mutat apoi în casa mătuşii Valerica, iar cea în care stătuse până atunci a fost lăsată de izbelişte şi în scurtă vreme s-a ruinat, parcă ar fi fost făcută din carton şi o topise ploaia.
De neînţeles cum de nea Florică nu prea fusese agreat de mai tot satul, şi cred că nu greşesc dacă spun chiar că nu avusese nici un prieten. Chiar şi la cârciumă, când venea, în câte-o seară, atunci când nu era plecat cu zilele prin păduri, nu vorbea cu nimeni, se aşeza la o masă retrasă, scotea dintr-o sacoşă de pânză o sticlă şi bea direct din ea, cu înghiţituri mici şi rare, până o dădea gata. Stătea aşa ore întregi la masa la care nu se mai aşeza nimeni, şi nu scotea o vorbă; parcă tuturor le era teamă de el sau parcă era ciumat, şi nici măcar Ştirbu, cârciumarul, nu se apropia de el ca să-i spună că nu e voie să vină acolo şi să bea ceva adus „de-afară”, cum mai încercau câte unii mai plăpânzi cu banii, care cumpărau băutură de la Cooperativă şi apoi încercau s-o „descânte” la Bufet, de unde însă Ştirbu îi uşuia una-două.
Ce-o fi fost în sufletul lui – că trebuie să fi avut el un of, nu se poate altfel – nu a aflat nimeni, niciodată. Nu se ştia nici cum o dusese biata Alioana cu el (altfel ai fi putut crede că rămăsese aşa, mut şi ursuz de când se prăpădise aceasta la naşterea lui Neluţă), însă chiar şi în legătură cu căsătoria lor (dacă, şi unde anume o fi avut loc ea) lucrurile erau destul de neclare, pentru că frumuseţea satului care fusese cândva Alioara dispăruse, la un moment dat, pentru câteva luni, a reapărut cu burta la gură nespunând la nimeni ce şi cum, iar cu puţin înainte de soroc apăruse şi Florică, despre care femeia a spus rudelor sale că e pădurar şi că e omul ei şi tatăl copilului pe care-l va naşte.
Cam atât se ştia despre ciudatul ei bărbat – apoi, după nenorocire, cum îşi crescuse pădurarul copilul, Dumnezeu ştie, pentru că în gospodăria lui Florică nu îndrăznea să intre nimeni, dar se părea că Neluţă nu ducea lipsă de nimic. Crescuse normal, ca toţi copiii de seama lui, mergea la şcoală şi învăţătoarea zicea că e un elev silitor, iar atunci când mătuşa Valerica sau altcineva încerca să-l tragă de limbă despre cum se poartă Florică cu el, ridica din umeri a mirare şi spunea că bine, şi că îi aduce de toate. Şi mai zicea Neluță că are mereu mâncare gătită, iar hainele le găseşte întotdeauna spălate şi călcate, la locul lor, în şifonier. Cine putea, totuşi, să verifice toate astea?; şi, la urma-urmei, la ce-ar fi folosit, atâta timp cât Neluţă nu se plângea de nimic?
Odată, cam cu o lună înainte de păţania lui Neluţă la gârlă, în timp ce Florică stătea la masa ce devenise „a lui”, la cârciuma lui Ştirbu, şi-a făcut apariţia un munte de bărbat, cu un păr blond-cânepiu şi lung de-i bătea umerii şi îmbrăcat în nişte haine ca de militar. Străinul a tras un scaun, s-a aşezat în faţa lui, şi l-a întrebat ce mai face şi dacă i-a trecut. Ce să-i treacă, nu se ştie, şi nici măcar atunci pădurarul n-a scos un cuvânt, l-a privit, doar, pe străin de ai fi zis că nu-l auzise şi nu-l cunoştea şi şi-a văzut de sticlă. Uriaşul blond a fumat două ţigări, apoi s-a ridicat de la masă şi a dispărut înainte ca cineva să-l poată întreba ceva despre Florică. Întâmplarea, care făcuse imediat ocolul satului, avusese darul de a spori şi mai mult misterul despre viaţa pădurarului.
– Zii, bă, vrei să-ţi arăt ceva, sau nu? repetă Neluţă întrebarea şi abia am îndrăznit să fac un pas spre el.
Eram, acum, în clasa a şaptea şi deja era ceva vreme, cam doi ani, de când mai toţi copiii de seama noastră îi ştiam de frică; şi asta nu doar pentru că era mult mai bine clădit decât toţi ceilalţi colegi, cât mai ales pentru faptul că Neluţă începuse, de la o vreme, să dea dovadă de o agresivitate ieşită din comun. Şi asta aşa, tam-nesam, fără să-l fi provocat cineva, vreodată.
Într-o zi, la o oră de desen, s-a ridicat brusc în picioare şi a tăbărât cu pumnii pe colegul de bancă până l-a umplut de sânge. Totul s-a petrecut atât de rapid, încât nimeni nu a avut timp să reacţioneze – şi de fapt nici nu-mi dau seama cum ar fi putut s-o facă. Colegul burduşit a căzut leşinat pe duşumea, iar Neluţă s-a aşezat calm în bancă şi şi-a reluat desenul, ca şi cum i se ceruse să răspundă la o întrebare, răspunsese şi acum i se spusese să se aşeze la loc.
S-a făcut o anchetă de către director şi un ofiţer de miliţie venit de la oraş, şi până la urmă vinovat a fost găsit profesorul, pentru că nu reuşise să prevină şi să împiedice manifestarea unui astfel de act „reprobabil”. După acest incident, Neluţă nu a mai avut asemenea ieşiri în timpul orelor, în schimb şi-a mutat accesele de violenţă în afara şcolii, intrând în conflict, de câteva ori, chiar cu bărbaţi în toată firea. De câteva ori a fost la rându-i chelfănit bine de câţiva inşi care n-au ştiut de glumă, şi tot aceştia au picat rău, pentru că şi-au pus mintea cu un minor, biet copil fără părinţi, săracul, şi căruia mătuşa Valerica, femeie fără bărbat şi cam în vârstă, nu prea avusese ce educaţie să-i dea.
Poate că ar fi trebuit consultat de un medic de specialitate, dar nu a avut nimeni o astfel de idee. Aşa se face că nu s-a putut afla cu exactitate de unde veneau, ce cauză puteau avea aceste ieşiri brutale ale sale de care se părea că nu era conştient. Şi asta pentru că respectivele „crize”, se declanşau absolut din senin – mergea pe stradă, stătea la coadă la un magazin, vorbea cu cineva, se juca sau mai ştiu eu ce, şi atunci, pe negândite, tăbăra cu pumnii şi picioarele asupra aceluia care era cel mai aproape de el; se oprea după câteva secunde, la fel de brusc, pentru ca apoi să se comporte ca şi cum nu se petrecuse nimic. Cei mai mulţi erau de părere că ăsta era un efect întârziat al acelei întâmplări de când cu bulboana de la balastieră, dar în ce fel anume, n-ar fi putut spune.
– Hai, bă, vino mai aproape, zise iar Neluţă.
Îmi era şi nu îmi era frică de el, oricum, nu aveam încă de gând să mă apropii mai mult ca să-mi arate ce ţinea în mână – un fel de pachet mic, acoperit cu o bucată de pânză, pe care-l ţinea cu grijă, în dreptul gurii.
După prima sa „ieşire”, nimeni nu a mai avut curaj şi nici nu a mai vrut să stea cu el în bancă. O vreme a rămas singur, nu părea deloc deranjat de lucrul ăsta, atâta doar că notele sale au început să fie tot mai mici, pentru că nu mai îndrăznea nimeni nici să-i mai sufle, şi nici să-l mai lase să copieze. Şi atunci, la o oră de dirigenţie, după ce ne-a întors pe toate feţele tema prieteniei şi a colegialităţii, diriginta, aşa, parcă abia atunci sesizând că Neluţă stă singur, l-a întrebat cu cine ar vrea să-l mute în bancă. Auzind întrebarea dirigintei, ne-am trezit brusc din dulcea neatenţie în care ne lăfăisem până atunci, lipsiţi de grija notelor şi am început să ne rugăm fiecare în sinea lui să nu-i fie pomenit numele, iar Neluţă parcă ne-a auzit gândurile şi nu a rostit nici unul.
Diriginta nu s-a lăsat însă, şi a insistat: bine, atunci cine este cel mai bun prieten al tău? Am răsuflat uşuraţi, căci nici vorbă ca vreunul dintre noi să-şi pună problema unei prietenii cu Neluţă, mai ales după proaspăta întâmplare cu bătaia din timpul orei de desen. Aşa, un anumit „respect”, mai bine zis o atitudine prudentă faţă de el, o permanentă punere în gardă faţă de o posibilă şi neaşteptată reacţie a lui, asta da, aveam, dar de prietenie, nici vorbă! Ne-am uitam la el, întorcându-ne capetele spre ultima bancă de pe rândul de la fereastră şi parcă simţeam totuşi plutind pe deasupra noastră un pericol de o natură neclară.
Neluţă ne-a privit pe fiecare în parte cu nişte ochi ce nu exprimau în nici un caz sentimente de prietenie, apoi a zis fără a şovăi: „Cel mai bun prieten al meu este elevul Cristian Anghel!” Adică EU! Privirile colegilor s-au îndreptat imediat spre mine, ca la comandă, iar eu am simţit că-mi explodează obrajii. Eram total contrariat, în vecii-vecilor n-aş fi crezut că Neluţă mă considera prietenul său, şi încă şi cel mai bun, pentru că nu aveam habar cu ce anume îl făcusem să creadă că şi eu, la rându-mi, i-aş fi prieten, şi apoi pentru că nu reuşeam să-mi închipui că în general Neluţă ar putea avea un prieten şi cam ce fel de individ ar putea fi acela. Eventual, unul la fel ca el, adică violent, foarte slab la învăţătură şi retras în sine până la a nu vorbi mai cu nimeni (cam ca taică-su). Ori, eu nu mă regăseam nici în cele mai palide linii ale unui astfel de portret.
„În cazul acesta, a zis diriginta cu o anumită uşurare, i se luase vizibil o piatră de pe inimă, deşi sunt sigur că se aştepta, la fel ca şi noi toţi, să spună că el nu are nici un prieten, de azi înainte ai să stai în bancă împreună cu Anghel!”. Colegul meu a trebuit să-şi ia ghiozdanul şi să se mute cu altcineva din a cărui bancă a trebuit să se mute un altul, şi tot aşa, după mai multă vânzoleală şi schimbări de locuri lucrurile s-au potolit, iar Neluţă şi-a împins ghiozdanul până în fundul noii sale bănci, parcă spre a fi sigur că nu o să i-l ia nimeni de acolo, şi apoi mi-a întins mâna cu o asemenea bucurie şi sinceritate cum nu mai aveam să văd de atunci la nimeni.
În pauza următoare, cu toate că nu l-am întrebat, mi-a zis de ce a spus el că eu sunt cel mai bun prieten al lui (neîndrăznind totuşi de la început să spună că ar dori să stea cu mine în bancă) – şi anume pentru că atunci când îl bătuse Croco, eu fusesem singurul din clasă care îi luase apărarea, chiar cu riscul de a o încasa, la rându-mi.
Croco (o poreclă, evident, care nu ştiu de unde provenea), directorul şcolii, era învăţător, şi pentru că însuşi tovarăşul Gheorghiu-Dej îl făcuse „învăţător emerit” (ceea ce îi conferea, pe lângă prestanţa natural-princiară – era un bărbat „bine”, chiar frumos -, şi un aer de intelectual desăvârşit şi o autoritate de netăgăduit în legătură cu pregătirea sa profesională) devenise un etern director pe care nu cred că a reuşit să-l clintească nimeni din funcţie, până la pensionare. Era un adevărat „meseriaş”, pedagog de formaţie veche, tradiţională, prin mâna căruia au trecut nenumărate serii de elevi ce au avut (mai târziu) numai cuvinte de laudă la adresa lui, cu toată exigenţa şi metodele sale mai puţin ortodoxe pe care le folosea în actul educativ. Pentru noi, însă, era (deocamdată) zbirul-zbirilor, întrucât sancţiona fără milă orice fel de abatere de la disciplina şcolară, oricât de mică şi de neînsemnată ar fi fost aceasta. Ba, uneori aveam impresia că le mai şi inventa, numai de dragul de a ne pedepsi.
Pedeapsa era aceeaşi, invariabilă şi îndelung exersată pentru a-şi da seama că era şi cea mai dureroasă. Ea consta în prinderea zdravănă, ca într-o menghină medievală, a obrazului stâng al „victimei” cu degetul mare şi indexul mâinii sale drepte şi zgâlţâirea înainte şi înapoi a capului până când pe aceasta o lua ameţeala şi nu mai ştia efectiv pe ce lume se afla. Treaba asta dura destul de mult (odată, în timpul unei recreaţii, l-a zdruncinat pe unul care dăduse cu piciorul într-o ţâşnitoare stricată, aproape un minut, de am crezut că sărmanul o să-şi dea duhul), pentru ca şi durerea să se prelungească, şi în plus şi efectul să fie descurajant pentru eventualii viitori clienţi – „scena”, ca să îi spun aşa, avea loc în faţa unei „asistenţe” ce se aduna înfiorată în urma unui sistem de semne care circula prin toată şcoala şi care privea înmărmurită la supliciul prin care trecea respectivul, sau respectiva, întrucât Croco nu făcea nici un fel de discriminare. În timp ce i se smulgea falca şi îi era scuturat capul încoace şi încolo, nefericitul era întrebat continuu „de ce faci asta, mă, de ce?!…”, indiferent de ce făcuse (că spărsese un geam, pătrunsese în şcoală pe la „intrarea profesorilor”, ţipase, ori mai ştiu eu ce) sau nu făcuse. Evident că acesta nu auzea ce era întrebat, şi nici durere nu simţea decât puţin, la început, după care jumătatea aceea stângă de cap îi amorţea şi se dezmorţea abia după vreo jumătate de oră, exact ca după o injecţie făcută la dentist. Finalul era apoteotic, şi el îndelung exersat şi cu efect garantat: întocmai ca celor lichidaţi pe neaşteptate, în timp ce se îndreaptă spre locul execuţiei, şi Croco îi dădea drumul brusc din menghină condamnatului şi în următoarea fracţiune de secundă îi aplica o palmă care-l proiecta câţiva metri în lateral, de unde era prins din plin zbor de doi, trei colegi, pentru ca acesta să nu cadă ca un sac de cartofi.
Ei bine, atunci, când a zis Neluţă că am fost singurul care l-a apărat, mi-am câştigat şi o anume notorietate, pentru că-l înfruntasem pe temutul director. Ce se întâmplase? Neluţă furase talanga de la gâtul unei vaci de pe izlaz cu intenţia de a o folosi la iarnă, când va merge cu pluguşorul. Era o talangă numai bună, potrivită ca mărime, cu sunet frumos şi Neluţă ne-a arătat-o şi a şi „probat-o”, luându-ne, pe câţiva, în pădure, unde a zăngănit-o fericit cred că o oră întreagă. Cineva l-a pârât, însă, stăpânului vacii, iar acesta a venit la şcoală şi s-a plâns la director indicându-l la fix pe Neluţă ca fiind făptaşul. N-am aflat cine îl turnase sau poate chiar îl văzuse cineva când a furat-o şi l-a spus proprietarului animalului – în orice caz, cei ce fusesem cu el în pădure ne-am jurat în cele mai înfricoşătoare feluri că nu de la noi se aflase, şi până la urmă am rămas convinşi că tipul respectiv zisese de Neluţă doar aşa, la derută, mai ales pentru că acesta era, într-un fel, cel mai oropsit dintre noi, neavând nici părinţi, iar mătuşa Valerica, ce putere să aibă în faţa directorului?
Pentru că ştiam ce avea să urmeze dacă va recunoaşte, am stabilit să susţină sus şi tare că nu el furase talanga. Croco a tot venit prin clasă, că mă, copii, că nu e bine, că e urât să faci aşa ceva, că dacă ni s-ar fura şi nouă ceva?, c-o fi, c-o păţi, că una, că alta, nu cumva, tu, Spânule? (i-a zis, pe numele mare, ca la catalog), Neluţă, nu, tovarăşe director, ce să fac eu cu o talangă, şi tot aşa, zi de zi, cam o săptămână şi ceva, Croco cu insinuări directe la Neluţă, acesta cu nu şi nu.
Exasperat, până la urmă directorul a atacat frontal, în timpul unei ore de română, la care a venit pe nepusă masă, spre surprinderea chiar şi a dirigintei, cu care făceam materia respectivă: „Uite, mă, Spânule, eu am o informaţie sigură, chiar de la tine din clasă, dintre prietenii tăi, că tu ai furat talanga. Dar, iată, ca să îţi arăt, şi să vă arăt la toţi – şi ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o privire largă şi plină de căldură de parcă era Moş Crăciun – că sunt înţelegător şi iertător, nu aşa cum aveţi voi impresia despre mine, că sunt… aşa şi pe dincolo… uite, promit că dacă recunoşti, nu-ţi fac nimic. Ab-so-lut ni-mic! Aduci talanga la şcoală, i-o dăm omului şi nu se întâmplă nimic, uităm tot ce s-a întâmplat. Ei, ce zici, recunoşti?”
Câtă miere revărsase Croco prin glasu-i duios, de nerecunoscut, cred că nu găseai nici într-o stupină întreagă. În loc să-l ţină în continuare pe „nu” în braţe, Neluţă a căzut pe gânduri. Asta i-a fost fatal! – deja era condamnat. Se uita când la dirigintă, când la fiecare dintre noi, când la director – după care o lua de la capăt, diriginta-noi-Croco, diriginta-noi-Croco… Toată această stare de aşteptare a durat vreo cinci minute, nimeni nu zicea nimic, Croco se părea că avea la dispoziţie tot timpul din lume, în aer era o tensiune care aproape că se auzea ca un bâzâit, întocmai celui pe care îl făcea transformatorul de la marginea satului, iar dacă cineva aprindea un băţ de chibrit cred că şcoala sărea în aer. Noi, cei ce ştiam adevărul îl imploram în gând pe Neluţă să nu recunoască (ce păcat însă că nu ne putea auzi!), diriginta căzuse la rându-i pe gânduri, deşi nu i se citea nimic pe faţă, nu intervenise până atunci şi se părea că nici nu are de gând s-o facă, parcă de teamă să nu o încaseze şi ea, iar Croco, care urma să dea un examen în faţa noastră începuse să-şi savureze victoria.
„Da, recunosc, eu am furat talanga!” Directorul voia să pară uimit: „Daaa?… Ia te uită!… şi… şi ce ai făcut, mă rog, cu ea?” „Nimic, e acasă, o ţin ca să merg cu ea de pluguşor.” „De pluguşooor, daaa? făcea Croco pe miratul, în continuare, şi se apropia de Neluţă ca o felină, parcă neatingând podeaua. Te pregăteşti de-acuma?…” „Da”, răspunse naivul Neluţă, după care inevitabilul – pe care totuşi cu toţii crezusem o clipă că nu se va (mai) produce – se manifestă în cea mai hidoasă formă posibilă. Cele două degete criminale ale lui Croco se înfipseră ca nişte vietăţi scârboase în obrazul lui Neluţă şi începu baletul capului acestuia: „De ce faci asta, mă, de ce?!…”
Nu l-a chinuit prea mult, şi-o fi dat seama, totuşi, că-şi pierduse definitiv orice urmă de credibilitate în ochii noştri, l-a descătuşat din cleştii degetelor şi i-a tras palma aceea de final care l-a retezat de la mijloc pe Neluţă. Şi-atunci am strigat eu, m-am auzit pur şi simplu strigând: „Dar aţi promis că nu-i faceţi nimic!” Croco a avut o tresărire de uimire, era probabil prima dată când cineva îi ţinea piept, şi cine se găsise? – un mucos din clasa a cincea, care se trezise să-i ia apărarea unuia ca Neluţă. Şi am făcut atunci al doilea gest nebunesc – am ieşit din bancă şi m-am îndreptat spre Croco cu obrazul întins spre a fi pedepsit. Toată clasa a îngheţat, nu mai respira nimeni, diriginta se albise la faţă, încremenise la rându-i şi cred că dacă o atingea cineva se făcea fărâme, iar Croco era atât de buimac, încât şi degetele cu care a încercat să-mi prindă obrazul parcă nu erau ale lui, se uita nelămurit la ele cum acestea nu reuşeau să se înfrăţească şi să capete forma cleştelui sfărâmător, alunecau unul pe lângă celălalt de-ai fi zis că erau date cu unsoare şi nu aveau nici o vlagă, mai să crezi că erau din plastilină. Până la urmă a renunţat să-mi mai apuce falca şi mi-a aplicat doar o palmă anemică, din care am simţit doar răceala degetelor osoase, parcă descărnate, „mâine să vii cu taică-tu la şcoală, obraznicule!”
Aceasta a fost, deci, întâmplarea care l-a făcut pe Neluţă să creadă că eu sunt cel mai bun prieten al său, şi, pe lângă faptul că am crescut mult în ochii colegilor, pentru că-l înfruntasem pe director (ba, am observat că şi cei mai mulţi dintre profesori şi-au schimbat atitudinea faţă de mine, fiind, de atunci, mai îngăduitori la note şi trecându-mi cu vederea şi unele năzbâtii), îmi câştigasem şi un „locotenent” voluntar şi devotat, care nu se dezlipea de mine mai deloc.
Nu ştiam cum să răspund acestei devoţiuni, uneori de-a dreptul apăsătoare – chiar dacă nu se afla lângă mine, ştiam precis că Neluţă era undeva prin apropiere, nevăzut, şi că la cel mai mic semn de pericol şi-ar fi făcut imediat apariţia salvatoare. Îi mai dădeam din când în când câte un sandvici, o bomboană, beam limonadă pe care o plăteam eu, dar nu făceam, toate astea, în nici un caz în schimbul protecţiei pe care eram sigur că mi-ar fi acordat-o, necondiţionat, în orice împrejurare. Îmi era în continuare frică de posibilele sale accese de furie oarbă şi mai mereu mă gândeam ce-aş face dacă acestea l-ar apuca într-un moment în care eram împreună, pentru că în cazul acesta n-ar mai fi ştiut că eu eram potenţiala victimă.
Mă aflam deja la doi paşi de el. Neluţă mă privea zâmbind fericit şi părea foarte nerăbdător să-mi arate ce avea ascuns în baticul acela din pânză subţire.
– Ia zii, ştii ce am eu aici? mă întrebă.
– Habar n-am!
– Încearcă să ghiceşti.
În fond, Neluţă nu era un copil rău, şi nici măcar obraznic; ceea ce, într-adevăr, îi lipsea cu adevărat, era doar familia, şi de aici încolo putea fi – şi trebuia – judecat totul. Părinţii nu le interziceau copiilor lor să se joace cu el, ci doar le atrăgeau atenţia să fie cu ochii-n patru, iar la cel mai neînsemnat indiciu că l-ar apuca „nebunia”, să dispară cât mai repede de lângă el. În rest, Neluţă avea mereu haine curate pe el, nu vorbea urât (sau mai urât decât noi), dădea „bună ziua” la toată lumea pe lângă care trecea (chiar dacă de multe ori nu i se răspundea) şi aşa mai departe. Un singur lucru nu puteam să-mi explic, şi nu aveam să-l aflu vreodată, şi anume: de ce Dumnezeu furase talanga aia de la vaca de pe izlaz? Pe de altă parte, însă, dacă nu ar fi făcut asta, nu s-ar mai fi produs nici incidentul cu Croco, acesta nu s-ar fi compromis definitiv în faţa noastră, pentru nerespectarea cuvântului dat, eu nu m-aş fi dovedit un fel de „erou” sărindu-i în apărare şi uite aşa, nici nu aş fi devenit cel mai bun prieten al lui Neluţă.
– Habar n-am, i-am răspuns, şi Neluţă n-a mai insistat, cum ar fi făcut, poate, altul, a dat cu grijă la o parte o bucăţică din basma şi de acolo a răsărit un micuţ cap de pasăre.
– E o mierlă!… a zis Neluţă în şoaptă, de parcă pasărea ar fi dormit şi îi era teamă să nu o trezească.
Bineînţeles că pasărea nu dormea, îşi clătina speriată căpşorul într-o parte şi-n alta şi se vedea cum zvâcnea în mâna lui Neluţă, ca o inimă, încercând să se elibereze de ceea ce pentru ea trebuia să fi fost un soi de cămaşă de forţă. Din ce mai ştiam de pe la şcoală, mierla era o pasăre de pădure, dar se putea apropia şi de casele oamenilor. Şi mai ştiam câteva versuri dintr-un cântec ce-i plăcea mult mamei şi pe care aceasta îl fredona, câteodată, după ce, din nu ştiu ce pricini, cădea pe gânduri: Fruuunzuliţă foi şi-o fraaagă…/ Mieeerliţa când e bolnavă,/ Viiine cucul şi o-ntreaaabăăă, /Ceee ţi-e ţie, soooră draaagă…
– Şi ce vrei să faci cu ea? De ce nu-i dai drumul?
– Pentru că are o aripă rănită şi nu cred că poate încă să zboare… şi mi-e frică să n-o prindă vreo pisică…
– De unde o ai? am continuat cu întrebările, mai mult ca să-mi ascund teama ca nu care cumva Neluţă să arunce pasărea din mână şi să tabere, inconştient, cu pumnii pe mine.
– Am găsit-o acum două zile, în cimitir.
– Păi, ce căutai tu în cimitir?
Neluţă mă privi mirat, cu ochii lui verzi în care luceau câte-o lacrimă şi atunci mi-am dat seama de greşeala pe care o făcusem punându-i această întrebare ce până la urmă n-avea nici o legătură cu pasărea.
– Am fost la mama…
M-a apucat apoi de mână şi m-a tras în curte, după care l-am urmat fără să încerc a mă împotrivi, în spatele casei; aici era o vatră de lut peste care era aşezată o plită de tuci pe care vara, mătuşa Valerica o folosea pe post de sobă, făcând focul cu vreascuri aduse din pădure. Pe marginea plitei era o farfurie de tablă plină cu bureţi fripţi. Lăptoşi şi vineciori. Neluţă ştia că-mi plac, mai fripsese şi-n alte dăţi şi mă chemase ca să-i mâncăm, şi nu mai putea de bucurie văzându-mă cu câtă plăcere îi înfulecam, lăsându-mă de fapt să-i mănânc eu cam pe toţi. Dacă ar fi aflat mama, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, pentru că nu mă lăsa să mănânc aşa ceva, după ce, cu o vară înainte, se otrăviseră trei inşi din familia lui Fulguţă cu ciuperci culese din pădurea ce începea lângă balastieră şi se termina tocmai la vreo cinci kilometri, unde începea satul Valea lui Dan. Muriseră atunci bătrânul, cel care şi culesese ciupercile şi nu s-ar fi putut spune că nu le cunoştea, băiatul lui, Culai, şi nepotul Călin care doar ce împlinise patru ani. Scăpase doar mama copilului, după ce stătuse cinci zile în comă la spitalul din M, dar a înnebunit după ce s-a întors acasă şi a aflat de înfiorătoarea tragedie ce-i lovise familia. A fost dusă la spitalul de boli nervoase din B şi acolo a rămas, definitiv.
Bureţii fripţi de Neluţă credeam atunci că sunt tot ce putea fi mai bun pe lume. Aşezaţi cu pălăriile pe plită erau apoi daţi cu un praf de sare şi după un timp vineciorii îşi lăsau o zeamă cu un gust delicios, pe care o beam ca pe o licoare rară, savurând-o, cu grija de a nu pierde nici un strop din ea, mai ales că uneori o parte se mai şi revărsa şi sfârâia pe plita încinsă ca piftelele în tigaie. În schimb, zeama de la lăptoşi nu era bună de băut, de fapt nici nu prea ieşea, decât puţin, pe la locul de unde Neluţă le rupea cozile pe care nu le frigea şi acolo se formau nişte puncte de culoarea indigoului şi care erau iuţi-amare.
Am dat repede gata farfuria cu bureţi şi-n tot acest timp Neluţă nu şi-a luat ochii de la mine, privindu-mă împăcat-protector, ca un părinte mulţumit că a făcut o mare bucurie copilului său. Mierla îşi scosese de tot capul din basmaua în care era învelită şi-şi căsca ciocul fără să scoată însă un sunet.
– Băi, Neluţă, am zis punând farfuria de tablă de-o parte, trebuie să dai drumul păsării în pădure, altfel o să moară.
– O să-i dau, că aşa mi-a zis şi mama, dar o mai ţin până mâine, să fiu sigur că i se vindecă aripa.
L-am privit cu neîncredere: ăsta să fie semnul că o să-l apuce criza aia? – faptul că-mi zice că a vorbit cu maică-sa care era moartă de 14 ani?
– Alaltăieri am fost să-i duc nişte flori, continuă Neluţă, nu mai trecusem de mult pe la ea, şi am văzut cum o pisică alerga mierla care nu putea zbura. Cine ştie cum se rănise, şi aşa, mai mult ţopăind, s-a oprit pe mormântul mamei. Pisica s-a oprit şi n-a mai făcut un pas, nu ştiu ce o oprea, a înconjurat de câteva ori mormântul privind spre mierla care acum stătea liniştită, şi apoi a plecat. După aia am auzit aşa, în minte, cum mama mi-a zis să iau pasărea acasă şi s-o ţin învelită bine şi să-i dau apă şi nişte grăunţe, după care s-o duc la marginea pădurii şi s-o las să plece în legea ei.
– Şi cum ai ţinut-o? întreb.
– Într-o cutie de pantofi. Am dat câteva găuri în capac, ca să poată respira, şi i-am pus acolo o farfurioară cu apă…
Şi, ca să mă conving, Neluţă mă apucă iar de mână şi mă trage după el într-o magazie dărăpănată şi-mi arată cutia în care şi aşează pasărea, punând apoi repede capacul. Mă ţin de el ca un căţel ascultător, şi când să ieşim din magazie, Neluţă se opreşte brusc şi, privind în toate părţile deşi în hardughie nu eram decât noi doi, îşi ia un aer de parcă urmează să-mi dezvăluie o mare taină:
– Bă, tu ştii că tata avea pistol?
Asta mai lipsea! Acum avea să-mi arate şi un pistol!? Era, desigur, un secret uriaş, dar nu aveam chef de aşa ceva, pentru că despre astfel de lucruri era mai bine să nu ştii, şi-apoi, un pistol în mâna lui Neluţă nu cred ar fi însemnat un motiv de curiozitate pentru cineva. Cu siguranţă că exageram întotdeauna posibilele pericole ce mă pândeau când eram singur cu el, dar acum chiar că nu era de joacă, un pistol e totuşi un pistol! Dacă o fi vorba chiar de aşa ceva – şi nu cumva de vreo jucărie găsită cine ştie pe unde. Neluţă se duse însă spre un colţ al magaziei şi, după ce scotoci puţin pe sub o claie de fân, se apropie ţinând victorios în mână un pistol din acela cu butoiaş, cum văzusem prin filmele western.
Mă aşteptasem, dacă ar fi fost să-l cred de la început, să-mi arate vreo ruginătură, dar arma din mâna lui Neluţă părea în deplină regulă, ţeava neagră lucea de parcă ar fi fost dată de curând cu ulei, iar mânerul ce părea a fi făcut din lemn (bine, un anume lemn) era la fel de lucios, ca după o îndelungată folosire. Neluţă mi-l strecură în mână şi, după ce mă lăsă să mă uit ca un nătâng la el câteva secunde, mi-l luă înapoi şi se lansă într-un istoric al pistolului, care mă lăsă cu gura căscată:
– E un Nagat 1895! Cel mai celebru după Colt-uri, ştii care, alea din filme cu cowboys. Diferenţa e că la ăsta, în timpul tragerii, butoiaşul se deplasează înainte şi în timpul acesta îmbracă partea din spate a ţevii, uite, până aici, şi plimbă un deget de-a lungul ţevii.
Nu mă puteam concentra, dar Neluţă continuă să explice ca un adevărat expert:
– Pe lângă asta, butoiaşul nici nu iese în lateral – se roteşte, uite-aşa, într-un cadru fix, vezi?, şi îl lovi, razant, cu podul palmei, făcându-l să se rotească zumzăind metalic, ca un rulment. Bine, în rest, funcţionează la fel, după ce tragi, tubul e aruncat afară şi butoiaşul se roteşte, iar pe ţeavă intră cartuşul următor. Butoiaşul are 7 cartuşe, şi zicând asta, Neluţă îmi lipeşte ţeava pistolului de piept, bang!
Mă trec toate apele şi Neluţă îşi dă seama că m-am speriat:
– Hai, bă, fii serios, că n-am vrut să te sperii! Ce, mă crezi nebun? Ăsta nu are nici un cartuş, şi, ca să mă convingă, roteşte uşor butoiaşul, arătându-mi pe rând găurile goale, apoi îmi pune pistolul în palmă.
– De unde-l ai? îl întreb după ce mă liniştesc puţin şi, mai mult pentru a-mi recăpăta curajul, mă prefac a inspecta cu atenţie arma pe care mi-o întinsese iar, deşi nu m-aş fi mirat dacă de emoţie şi teamă aş fi scăpat-o pe jos.
– Păi, nu ţi-am zis că tata a avut pistol? Ăsta e! De unde-l avea el, habar n-am! Mi-a zis mai multe despre el, cum funcţionează… chestii d-astea, însă am uitat, eram şi mai mic atunci, dar ţin minte că a zis că l-au folosit mult ruşii.
Nu mai ştiam ce să zic. Neluţă nu fusese niciodată un om al surprizelor, nu mă uimise cu nimic în mod deosebit, dar în ziua aceea m-a lăsat fără grai. Mai întâi că am văzut cu câtă dragoste se ocupase de o pasăre rănită (povestea că a auzit-o pe maică-sa în gând am trecut-o cu vederea, ca fiind o năzărire a lui), şi apoi m-a făcut de-a dreptul praf cu cunoştinţele lui, bănuiam, exacte, despre pistolul rămas de la taică-su; adică, mai precis, uşurinţa cu care mi-a dat explicaţiile acelea, ca la carte. Şi-apoi, cum putuse el să reţină toate amănuntele astea, pe care nea Florică i le spusese pe când el avea maxim şapte ani?
Tocmai mă pregăteam să-i spun că pistolul ar trebui totuşi predat la miliţie când, parcă citindu-mi gândurile, Neluţă mi l-a smuls din mână cu o iuţeală nebănuită şi mi l-a pus la tâmplă:
– Ai auzit de ruleta rusească? mă întrebă.
Am dat cu palma pistolul la o parte, sigur pe mine, dar şi nemulţumit şi uşor enervat, pentru că niciodată nu mi-au plăcut astfel de glume ce presupun o ameninţare, fie şi numai simulată. De altfel, se şi întâmplaseră accidente stupide pornite de la astfel de „farse”, ori pur şi simplu gesturi imprudente, unele cu urmări destul de serioase, cum a fost cel de la Bufet-ul lui Ştirbu, din vara trecută. Atunci, doi prieteni s-au jucat cu un pumnal pe care unul dintre ei doar ce-l cumpărase de la un tocilar ce trecuse prin sat şi pe care la un moment dat l-a pus la beregata celuilalt zicând, aşa, aiurea, „te omoooor!” În acelaşi timp, din spate, fără să ştie de „joaca” lor, s-a apropiat un al treilea care, în semn de salut, l-a bătut pe spate pe cel cu cuţitul la gât. Cu un ultim şi salvator reflex, cel ce făcuse gluma şi-a retras mâna, însă nu suficient de repede, astfel că vârful cuţitului i-a înţepat puţin traheea amicului care, de frică – şi nu atât din cauza rănii, până la urmă, din fericire, superficiale – a căzut de pe scaun, leşinat instantaneu, iar în primele clipe cei prezenţi au crezut că murise pe loc.
Nu îmi era frică, văzusem doar mai devreme că pistolul nu era încărcat, şi-apoi nu cred că nea Florică, dându-i-l, ar fi lăsat şi cartuşe pe mâna lui Neluţă. Şi totuşi, parcă acesta avea o privire din ce în ce mai ciudată, ceea ce mă făcea să fiu tot mai vigilent şi să-mi controlez cu atenţie maximă gesturile şi cuvintele, ca nu cumva, Doamne fereşte! să-l jignesc cine ştie cum, fără să vreau.
– N-am auzit.
De fapt, auzisem, dar în felul acesta încercam să-l fac pe Neluţă mai mult să vorbească decât să mai umble la pistol şi mai urmăream ca, încet-încet, să ne îndreptăm spre ieşirea din magazie. El, însă, nu părea grăbit să plecăm.
– E un joc, continuă Neluţă, la care participă câţi inşi doresc. Se ia un pistol, neapărat cu butoiaş, se bagă un singur cartuş, şi se învârteşte butoiaşul. După aia, unul şi-l pune la tâmplă şi apasă pe trăgaci. Dacă se întâmplă să tragă-n gol, a scăpat, dacă nu, salutare!… Şi Neluţă duse două degete, deasupra ochiului drept, ca şi cum chiar saluta, în acel moment, pe cineva. În cazul în care primul jucător a avut noroc, următorul ia pistolul, învârte şi el butoiaşul, duce pistolul la cap, apasă pe trăgaci, şi aşa mai departe… Unii sunt atât de înnebuniţi după jocul ăsta, că merg cu el până rămâne doar unul singur în viaţă…
Vorbea cu o aşa de mare detaşare în raport cu tragedia pe care o presupunea acest „joc”, încât ai fi zis că se referea la o nevinovată bătaie cu perne. Se juca în continuare cu butoiaşul, îl învârtea, apoi ducea pistolul la cap şi apăsa pe trăgaci, bang!
Deja mi se părea că stătusem prea mult în magazia aia ce stătea să cadă peste noi, aşa că i-am zis să plecăm, pentru că trebuia să merg urgent până undeva, la o rudă.
– Bine, hai să mergem, se învoi în sfârşit Neluţă, dar mai înainte…, continuă spre marea mea exasperare, stai să-ţi mai arăt ceva – şi se îndreptă iar spre locul în care ţinuse ascuns pistolul, de unde se întoarse cu o cutie de cremă de ghete. O scutură şi din interiorul ei se auzi un zgomot metalic. Am simţit că mă cuprind fiorii, pentru că nu era greu de bănuit ce zăngănea acolo.
Într-adevăr, Neluţă deschise cutia şi scoase la iveală un cartuş pe care îl vârî cu iuţeală într-un orificiu al butoiaşului. Doar nu era nebun să-mi propună dementul joc! – dar asta şi făcu: trase un energic pod de palmă peste butoiaş, şi, după ce acesta se învârti preţ de câteva secunde, duse ţeava pistolului la tâmplă şi apăsă decis, fără ezitare pe trăgaci. Am închis instinctiv ochii, pentru ca nu cumva să-i văd creierii zburând prin magazie. Glonţul nu porni, însă, cocoşul lovind în gol şi neîntâlnind în fulgerătoarea-i destindere fatală, ca o mişcare de cobră, capsa cartuşului.
Neluţă lovi din nou cu podul palmei butoiaşul şi, după ce acesta se opri din rotire, îmi aşeză pistolul în palmă. Mânerul era umed şi rece şi la contactul cu el am avut o senzaţie ciudată, ca atunci când puneam pe vârful limbii ambele lamele ale unei baterii de lanternă, numai că de data asta senzaţia aceea de răceală electrică putea fi urmată în secundele ce vor veni nu doar de o uşoară şi nu prea dureroasă ciupitură, ci de o rană mortală. Înţelegeam ce mi se cerea, tacit, dar nu ştiam cum să reacţionez; oare, m-am întrebat, farfuria aia cu bureţi fripţi să fi fost un fel de ultimă masă acordată condamnatului la moarte? În câteva clipe mi-au trecut prin cap o sumedenie de soluţii la situaţia în care mă aflam, şi care părea fără ieşire – de la a arunca pur şi simplu pistolul cât mai departe şi a fugi unde oi vedea cu ochii, până la a-l ameninţa pe Neluţă cu el şi a-l „escorta” la sediul Miliţiei, la o adică gândindu-mă chiar că aş putea să şi trag în el, bineînţeles, în picior, aşa cum văzusem prin filme.
– Hai, dă-i drumul! se răsti Neluţă la mine. Dă-i drumul!
– Ce să faaac?…
– Trage! Du-l la tâmplă şi apasă dracului odată pe trăgaci! ţipă iar Neluţă, a cărui figură i se transfigurase, ca unui om ieşit din minţi.
– Neluţă, eşti nebun!
– Trage! Trage odată!
– Eşti nebun! Neluţă, eşti nebun! Trage tu dacă ţii neapărat ca să moară cineva!
I-am pus pistolul în mână şi i-am întors spatele – ce-o fi o fi! Dacă o vrea să-şi zboare creierii, treaba lui. Dacă o să tragă în mine, noroc bun! – măcar să mă lovească decisiv, să nu mă chinuiesc, dacă nu ratează, cât o să dureze? o secundă, două, trei, apoi, gata, o să urmeze liniştea şi pacea, scap de toate grijile, o să mă întâlnesc cu mama lui Neluţă şi o să-i spun ce mi-a făcut aceasta, şi cred că nici nu o să doară… Uimitor cu câtă resemnare, inconştientă, îmi acceptasem sfârşitul. Dar nu mai puteam, obosisem, frica aia de până atunci trebuia să se oprească odată şi-odată, voi afla oricum dacă Neluţă era sau nu nebun, fie că scăpam cu viaţă, fie că ajungeam pe lumea cealaltă.
Am auzit apoi zgomotul făcut de pistol. Dacă glonţul, în zborul său ucigaş prin aer, ar putea lăsa în urma sa o urmă colorată, cred că aceasta nu ar putea fi decât vineţie. Curios sau nu, altceva nu mi-a trecut prin minte – aşteptam ca acea „urmă” de culoarea norilor bezmetici să-mi străpungă o parte a corpului şi mă rugam ca totul să se termine cât mai repede.
Următoarele clipe mi s-au părut atât de lungi, încât nu credeam că se vor mai termina vreodată. Nu simţeam nimic şi nu auzeam nimic. Glonţul de oţel zbârnâise liber o fracţiune de secundă, se izbise apoi de un obiect ce părea a fi făcut tot din metal, după care se înfipsese, cu un sunet înfundat în ceva ce habar n-aveam ce putea fi, ceva din lemn, oricum. Asta fusese tot? Puteam, iată, încă, să gândesc. Dacă nu se întâmplase nimic cu mine (sau se întâmplase?), atunci însemna că Neluţă?…
M-am întors, încet, cu multă şi inutilă precauţie – doar din unicul cartuş care fusese introdus în butoiul pistolului nu mai rămăsese decât un tub inofensiv. Neluţă stătea întins pe jos, adică direct pe pământ pentru că în magazie nu era podea, dar nu zăcea nicidecum într-o baltă de sânge, aşa cum mi-a trecut o clipă prin minte, gândindu-mă că s-ar fi putut să încerce iar jocul acela stupid, fără însă ca şi de data asta să mai fi avut noroc. Pistolul era cam la un metru de el, nu mai avea rost să-l iau şi să-l azvârl, iar Neluţă era întreg şi nevătămat. Plângea, în schimb, şi ţinea la piept cutia de pantofi făcută praf. Lângă el, resturi greu de privit din pasărea care se aflase în cutie. Într-o mână avea câteva pene năclăite de sânge. Am înţeles, fără a mai fi nevoie să-mi confirme, ce se întâmplase – voise să descarce pistolul, trăsese undeva la întâmplare, dar glonţul lovise un obstacol metalic din care ricoşase (uluitor cu ce mică probabilitate!) în cutia de carton, în care cu doar câteva minute înainte reaşezase mierla după ce mi-o arătase. M-am aplecat şi am încercat să-l ridic în picioare. N-am reuşit, s-a smucit şi mi-a făcut semn să plec, să-l las singur, bătând cât putea de tare cu pumnul celeilalte mâini în pământ:
– Pleacă!… Lasă-mă în pace!… Lasă-mă dracului în pace!… Pleacă de-aici!…
– Hai, măi, Neluţă, s-a întâmplat… se mai întâmplă… Asta e viaţa! Vino-ţi în fire, ce naiba, şi hai să ieşim odată de-aici…
Dar Neluţă nu avea de gând să se ridice. Plângea în hohote şi bătea mai departe cu pumnul în pământul în care deja făcuse o mică groapă.
– Băăă!… tu nu-ţi dai seama?… Am omorât mierla!… Am luat o viaţă!…
Asta m-a înfuriat de-a binelea, şi am ţipat la el:
– Dar nu te-ai gândit că ai fi putut s-o iei pe a ta, sau să mă pui pe mine să mi-o iau?
Neluţă s-a oprit brusc din plâns, m-a privit buimac şi, încercând să-şi şteargă lacrimile cu podul palmei îşi întinse pe toată faţa praful pe care-l culesese de pe jos.
– Nu ştii nimic!… Nimic! Pentru că nici tu şi nimeni nu m-a crezut vreodată!… Nu s-ar fi întâmplat nimic!… Nimic, înţelegi? Pentru că mama ar fi avut grijă să nu se întâmple aşa ceva!… Doar mi-a promis!… De ce însă nu am ascultat-o când mi-a zis să-i dau drumul păsării?…
Ei, dacă mă lua cu de-astea… I-am întors spatele şi m-am grăbit să ies cât mai repede din magazie. Din cauza emoţiilor prin care trecusem, simţeam, abia acum, un imens şi dureros gol în stomac. Ba am început şi să tremur. Ajuns în stradă, m-am oprit o clipă, am aruncat o privire, peste umăr, în spate, apoi m-am îndreptat grăbit spre casă. După ce am făcut câţiva paşi, a început să plouă.
(Iulie 1986 – August 2009)
