Propoziții pretențioase – Ambardă
Paișpe ori patru, cincizeci și șase.
Statistic atât mai am din listoiul de vorbe de-a rândul luate. Case… cu ghiotura. Colonel, maior sau căpitan, clientul la care am ajuns cumpărase imobil vechi de nou. Și se știu problemele. Spoiala dată pe pereți se coșcovește, tabla fățuită este de fapt ciuruită de rugină pe la încheieturi, acolo unde cedează prima dată, jgheaburile curg pe la înnădituri, dacă nu cumva sunt sită peste tot și doar pământul aluvionar și frunzetul le mai cârpesc cât să dea fostului proprietar speranța că nu vor picura până la vreo două-trei săptămâni după vânzare. Apoi Dumnezeu cu mila. Pentru cel actual. Deși cam știe ce a luat, își pune mâinile în cap când adună toate reparațiile, reconstrucțiile. Așa și… Cataramă (lapsusul afurisit, de-mi trecea prin cap paftaua lui tata de la cureaua cu care m-a mai încins…). Alternă lucrările de zidărie, de tâmplărie pe la uși și geamuri și cele de iau apa cu mâna și o îndreaptă către gurile de scurgere sau grădinița de pe lângă casă. Înaltă și fără ,,floarea” cea mândră de lemn, plăcută ochiului și utilă tinichigiului, sprijin scării la urcușul pe acoperiș. Ne mulțumirăm cu niscai jgheaburi și burlane, incomode, după planul constructorilor de secol 20, instalând scării o scândură cât să cuprindă, în orice poziție trei capete sculptate de grindă, o pazie sub șorț de nevoie, fiindcă în alte cazuri, acolo unde nu se ,,alămise” și era nevoie de cositorire, instalam momentan o scândură, prinzând-o în cuie. Montare și demontare pentru fiecare îmbinare. Având la îndemână dispozitivul, nu mai era nevoie de artificiul consumator de timp, mișcări și efort inutile, ridicam și coboram tronsonul culisabil după voie, până la limita permisă. Cel mai greu a fost la marchiză, ridicată cu mai bine de 1 m de la streașina celorlalte părți de acoperiș. Cum 1,71 variabil al familiei nu permitea ridicarea carablelor – mâini în toată regula – mai sus de 2,20 (n-am crescut între timp), ca să înaintăm lungirea scării până la încă un metru și zece, am recurs la tehnica circarilor de a se cocoța. Cel mai sprinten – sau oricare dintre mine, Cristi și Nae (dacă nu era ocupat cu țigărica) – lua la escaladat primele două trepte în timp ce doi dintre noi, țineau de scara principală, și ridica pe cea secundară până la nivelul maxim. Dacă nu putea desprinde din chingile de fier – două ,,zeduri” prinse cu șuruburi în dreptul primei trepte de lanții verticali – cu o singură mână, unul trebuia să-i sprijine spatele ca să nu cadă pe spate. ,,Ții, bă?”, se auzea din gura cuprinsă de spasme din cauza fricii și durerii ce se instala de greutatea desprinderii. ,,Da’ ce, mă, amețiși?”, pornea năvalnic de la cei de jos, ,,Nu mai ai vlagă în tine?”. Aceștia fiind termeni ,,amicali” de povestit acum. Atunci să te fi ținut de invective și injurii. După ce scăpai de neputința vădită a amimiei de câteva secunde, mi ți-i luai la rost cum îți mai (re)venea la gură. Cu lipsuri, cu înlocuiri deloc voite de litere, cu poticniri și expectorări de mucus (cauzat și de ambrele ce ți se furișau prin nas la deschiderea ușii; locuitorii dinainte ,,parfumaseră” interiorul cu tămâie). Și când se mai înfigea vreunul la o contră, îl luam la rost pe tata: ,,Vezi, dacă nu-l altoiși la timp, acum face pe șmecherul!”. Disputele nu conteneau ulterior, acuzele…. Se domoleau într-un târziu nu prea îndepărtat, ademenind supăratul cu un ,,Hai și ține…”, ,,Adu-mi letconul…” și cele necesare. Ne-ar fi convenit să lucrăm pe tiparul nostru la saceaguri, ne-a împiedicat brâul ce cobora și el șaptezeci de centimetri de la grinzi și se țâmboia cam zece centimetri în afară. Un metru de burlan întreg, ștuț și un element sus, un singur element jos, cu dimensiuni mai mari, cam nouă centimetri, toate lipite. Lucrare serioasă, de jur-împrejurul casei.
