Spații culturale nr. 19 (7)

Petrache PLOPEANU

FLORIN DOCHIA, ŞARPELE DEZARIPAT
SAU CEREMONIA DIN AMURG A DEZBRĂCĂRII DE LUME

Chiar dacă Florin Dochia ne avertizează încă din titlul cărţii sale, Şarpele dezaripat, apărută la Iaşi, în 2008, la Editura Princeps Edit, că va fi vorba despre un şarpe, iar acesta va fi dezaripat, adică fără aripi, poetul scrie mai ales despre fluturi şi zbor: „Eu am visat solzi de fluture”, Şarpele dezaripat; „Să biciuim marea – a zis saltimbancul – şi vorbele / Lui păreau fluturi / pentru că ştia tot oraşul că el / Respiră fluturi şi vorbeşte fluturi” (Avatar!). Lumina amurgului, care ne învăluie cu fiecare poem, este plină de fluturii săi, care caută Lumina, care zboară fără încetare prin pieptul său, dureros de aproape de ceva care ar putea, la un anumit moment, căutat şi niciodată găsit de poet, să ardă. Fluturii arterelor sale zboară spre o lume creată de el şi se îndreaptă spre o lume creată de El. Obsesia zborului pare paradoxală într-o carte care ne îndrumă pas cu pas, ca un ghid de asumare conştientă a amurgului, dar paradoxul este relativ. Orice zbor are şi punctul de frângere, orice fluture a fost într-un cocon o omidă, iar uneori coconul se găseşte suspendat la subţioara poetului: „Frunzele vieţii mele încep să se scuture / De omizile adunate la subţiori” (Şarpele dezaripat).
Florin Dochia ştie ce vrea de la sine şi de la alt Sine, aflat dincolo, şi de la ceilalţi oameni în negru, aflaţi între arborele-el şi apa-ea („Eram un arbore / Erai oglinda apei / El aştepta între noi / Îmbrăcat în pardesiul negru”, Răbdare): pierderea lumii, pe care a creat-o pentru a nu fi singur în faţa oglinzii prin care se poate trece dincolo, la fel ca printr-o reîncarnare, avatar al suferinţei celor o mie de ani. Pierderea presupune absenţa din privirea sa a tot ceea ce a creat („..gândul tremură sub cupola/ Tot mai grea a absenţei. Îngerii şi-au/ Prins aripile în sârma ghimpată din jurul/ Inimii mele – no man’s land”, Sub cupola absenţei). Nu mă voi duce pe urmele visului înţeleptului Zhou, care a visat că este un fluture care a visat că este Zhou! Mă voi mărgini la a înţelege universul intim al celui ce se vrea pe sine jertfă, ca o piatră de temelie, la temelia creaţiei sale. Ceea ce visează cel ce se numeşte Florin Dochia este lumea, pe care ştie că o va pierde încetul cu încetul. El se pregăteşte pentru această pierdere, iar poemele sale sunt incantaţii care însoţesc uşurarea fiinţei spre oglindire nudă.
Lumea şi-a creat-o pentru a nu fi gol în ochii celui oglindit în oglinda amurgului („Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace / Ca să nu fiu gol în faţa oglinzii”, Şarpele dezaripat). Oglinda apare mai mereu în poemele cărţii, aşa cum apar şi fluturii, şi zborul („Scriu pe oglindă mă desenez pe oglindă cu cretă / Cu ceară cu cărbune şi imaginea dinlăuntrul ei îmi / Urmează desenul şi literele”, Pret-á-porter). La fel de direct apar şi moartea, şi Logosul, iar toate celelalte participări, în sens platonician, nu sunt altceva decât părţi din întreg.
Într-o primă parte, poetul îşi pierde sentimentele, identitatea („…ne-am iubit cu calm / Până în zori când m-a întrebat / Sorbind din cafeaua fierbinte – ce vrei să / Pictezi pe această pânză albă?- un ou / Nevăzut – i-am răspuns – şi ea – da da – / A zis şi ne-am luat rămas bun pentru totdeauna / El a râs cu neruşinare şi s-a revărsat pe toată / Suprafaţa tabloului în care neatent lunecasem”, Ultima declinare a identităţii), frica („În corpul meu se aşezase temeinic un iepure”, Şi tu, grădinarule!), seninătatea, ziua care ar putea să vină, vederea dincolo de cele nevăzute, luciditatea, plinul, umbra, sinele poetic şi în final câştigă absenţa!
Rămâne în Logos ca într-o ţară a nimănui, de unde poate vedea dincolo de dincolo, de unde poate simţi durerea ce-l înconjoară şi poate exersa absenţa, câştigul intrinsec al pierderii lumii sale („Dincolo de dincolo e un dincolo şi dincolo / De el sunt eu adevăratul viul preaîmplinitul / La care vreau să ajung în fiecare dimineaţă”, Dincolo). Este împreună cu El, i se poate adresa de pe aceeaşi poziţie, sunt egali şi-şi pot plânge unul altuia de milă pe acelaşi umăr.
Urmează un al treilea zbor, în aceeaşi lumină blândă a amurgului, spre lucrurile obişnuite ale vieţii, înţeleasă acum ca un modus vivendi între poet şi moarte, ca o stare de aşteptare din partea amândurora. De aici, din acest spaţiu al absenţei prezente, Florin Dochia observă lumea pe care credea că a pierdut-o sau despre care poemele sale spun că a pierdut-o, oferă soluţii pentru abordarea îngerilor la temperaturi sub 0 grade, devine înţelept şi ne spune cum călătoria în pustiu începe în fiecare dimineaţă şi, continui eu, sfârşeşte în fiecare seară la amurg când buzunarele se răsfrâng şi oferă orele adunate de-a lungul zilei! Aici, în această stare de filozofare şi de neo-ontologie, apar proiectele păsării cu aripile frânte de zborul spre steaua care a murit de mult; uneori nu se întâmplă nimic, spune poetul, cu toate că este evidentă depăşirea sa de către propriu eu, alergând către o desfrânare a durerii înţeleasă numai de el; alteori se întâmplă ceva, iar întâmplarea este dată de apropierea îngerului care întinde din când în când aripa şi-i atinge poetului obrazul.
Poetul trăieşte aici bucuria refugiului, „bucuria morţii călcând peste fiecare celulă”, ca o aripă despărţită de trup, aripă zburând mai departe singură spre casă. Casă? Poetul mai rămâne în Logos, dar recăpătându-şi lumea pe care o credea pierdută, recăpătându-şi capacitatea de a rupe cu sine şi de a se regăsi pe sine şi de a reface o altă lume. De fapt aceasta este condiţia poetică: permanenta negare şi autonegare, permanenta uitare şi readucere aminte, permanenta moarte şi reînviere. Iar Florin Dochia ştie să moară, dar ştie să trăiască aşa cum poemele i-o cer.

MAGDA GRIGORE

Virtualitatea ca alteritate

Calculatorul este un adevăr care ne conectează la Universul infinit-necunoscut, care poartă în sine toate variabilele. Virtualul văzut ca o paradigmă a materialităţii este tema unei cărţi captivante semnate de Lucia Simona Dinescu/Corpul în imaginarul virtual (editura Polirom, 2007), în care autoarea se afiliază, prin mărturisire proprie, unei viziuni de deschidere a umanului spre alteritate, în toate dimensiunile acesteia. Aşadar, cartea nu abordează o perspectivă negativă din multele perspective cunoscute ale simulacrului. Ne place sau nu, cu toţii suntem (con)strânşi sub caracterul real al virtualităţii, caracterul ei material şi, după un termen specializat, caracterul ei întrupat. Termenul traduce dimensiunea avidă a virtualităţii care încorporează natura fizică a corpului uman – trupul fizic, prezent ca materialitate în virtualitate, dar şi intervenţii ale percepţiilor şi mişcărilor corporale.
Autoarea, pornind de la ideea că metafora tehnică a trecerii prin ferestrele calculatorului s-a transformat în literalitatea psihologică a traversării prin numeroasele aspecte ale eului, îmbină diferite abordări filozofice, antropologice, sociologice, psihologice, viziuni din istoria artei şi din istoria literaturii, stăpânind admirabil discursul textual apt să reţină cititorii din oricare specializare, cointeresaţi în egală măsură de cercetările complementare. Traseul diacronic oferă perspectivă sugerând şi demonstrând faptul că întreaga concepţie asupra corpului s-a mişcat simultan cu spaţiul şi cu timpul, cele două mari concepte care domină ontologia, epistemologia, fenomenologia şi ştiinţele cognitive. Un istoric al corpului însumează metamorfozele percepţiilor proprii antichităţii, avangardei, modernităţii şi post-modernităţii, în prezent caracterizată de receptarea unui corp eclectic, reciclat, remediat (medical şi/sau artistic).
Capitolele cărţii-studiu sunt fascinante, fie că au ca preocupare fiinţa cyborgică (debutată ca o posibilă ontologie virtuală, la graniţa dintre materialitate/imaterialitate sau dintre fapt/ficţiune, având evident un caracter hibrid, indetermanent) sau avatarizarea (care trebuie să evite, avertizează autoarea, utopiile, discursurile exacerbate, epatant, cu pretenţii de revoluţionare a percepţiei asupra fiinţei umane, dar şi perspectivele distopice care refuză aspectele de orice tip ale intruziunii tehnologiei în viaţa umană) sau excesele interpretative ale hipertehnologizării (teoriile postumanului, care văd trupul demodat şi dispensabil, făcând apologia minţii artificializate) sau pluralitatea şi contradicţiile mişcării cyberfeministe (cu exemplificări de modele diverse corporal-identitare şi actanţiale ale acestui tip de feminism).
Nu există îndoială că Lucia Simona Dinescu are interes şi fler cultural major în urmărirea teoriilor metişării umanului cu tehnologicul, stăpânind admirabil pluriperspectiva subiectului cu toate extinderile lui: postumanul (corelat cu inumanul lui Lyotard), noua condiţie tehnoştiinţifică şi culturală a omului, diferenţa între umanism şi transumanism, recombinările inginereşti în materia genetică, etc. Metişarea, este văzută ca un proces de eterogeneză ipostaziat în aspecte multiple, de la dorinţa ,,maşinică” (în direcţia filozofiei deleuzo-quattariene) a devenirii altceva/altcineva la memoria protezată, de la corpul biopolitic (în sens foucaultian) la distribuirea mentală şi socială în reţeaua internetului şi la spaţializarea pluripanoptică a puterii în realitatea virtuală.
Autoarea precizează în mai multe rânduri că pledează pentru o abordare raţional-realistă a subiectului, pentru o interpretare împăciuitoare a teoriilor extreme, o cale de mijloc a receptării post-umanismului, după model moderat-critic, realist-pragmatic. Ceea ce ne preocupă mai mult sau mai puţin pe toţi ca martori vii ai noilor identităţi ale umanului, identitatea avatarică, cyborgică, transgenică (cel puţin în arta transgenică) – este tabloul panoramic, în mişcare al imaginarului tehnocultural postuman, în cadrul căruia se perpetuează deopotrivă trupul şi conştiinţa, specific umane, în acelaşi timp în care acestea sunt restructurate şi reformulate în noile contexte ale vieţii şi ale culturii.
Corpul este o prezenţă cyborgică (o interfaţă între organic şi cibernetic), avatarică (la limita întâlnirii dintre uman şi reprezentaţional) şi transgenică (o conlucrare între biologic şi tehnologic).
Tot ceea ce a însemnat tehnologie anterioară printre care microscopul, telescopul sau radioul au contribuit, consideră autoarea, la destabilizarea perceptivă asupra spaţiu-timpului, dar azi tehnologiile computaţionale amplifică şi lărgesc spectrul perspectiv al omului: Noile dispozitive tehnologice virtualizează şi mixează simţurile, adăugând interactiuni senzorial-motrice inedite, precum teletactilitatea sau atingerea la distanţă. Alteritatea tehnologică se întâlneşte cu alteritatea socială, politică şi ideologică. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în spaţiile virtualităţii toate experienţele corporale şi identitare ale gravitaţiei, densităţii, greutăţii sau distanţei sunt reconfigurate. Vârsta, genul, rasa au şi ele o altfel de abordare. Se poate vorbi chiar de libertatea de alegere a unui altfel de trup, a unui altfel de chip sau a unei altfel de identităţi. Cu totul altfel de experienţe au loc în cadrul virtualităţii decât în viaţa obişnuită, o altfel de trăire decât în viaţa trăită: fluiditatea obiectelor, rapiditatea mişcării, interacţiunea socială la distanţă sunt calităţile noii ontologii. De aici senzaţia destrupării, alt termen specializat, care vizează mutarea conţinutului minţii în alt trup, cu alte dimensiuni şi alte caracteristici: transumanismul sugerează posibilitatea descărcării (download) minţii umane într-un corp artificial desprins de constrângerile corpului organic fragil. Mulţi informaticieni, aflăm din cercetările autoarei, biologi sau ingineri în robotică, precum şi cei afiliaţi transumanismului, privilegiază puterea minţii în dauna prezervării trupului – în definirea identităţii postumane. Dar virtualizarea nu se reduce la procesul de dematerializare, de descărnare sau de amputare subiectivă a subiectului uman. Virtualizarea identităţii şi a trupului nu poate fi nici restricţionată la deţinerea de paradigme strict nonumane, tehnologice, ci ea continuă un proces de autocreare a fiinţei umane în contextele tehnoculturale. Încarnând şi materializând identitatea în dimensiuni variate şi multistratificate, virtualizarea poate asigura intensificarea, expansiunea şi metisajul percepţiilor şi al simţurilor fizice cu sistemele informaţionale (de la cele sociale, la cele politice). Condiţia virtualităţii, ca intersectare între fiinţa umană şi maşină, cu regimurile cumulate ale socialului/politicului/ideologicului etc., este o prelungire a naturii ontologice şi epistemologice, o extindere a corpului şi a minţii individuale, dar şi o integrare mutuală a sistemelor hibride şi colective.
Cartea Luciei Simona Dinescu vorbeşte despre diferitele ipostaze ale corpului şi ale identităţii în modelele tehnoculturii vremii noastre, de la inteligenţa şi viaţă artificială, la valenţele vulnerabile ale imaginarului postuman şi la direcţiile ideologice alternative inclusiv, fără să evite semnalarea nenumăratelor îngrădiri ale existenţei şi interacţiunii umane limitative, înregistrate în spaţiul comunicării virtuale. Tocmai această pasionată cercetare detaşată a ontologiei virtuale, această implicare subiectiv-obiectivată din perspectiva ontologiei clasice, alături de preocuparea culturală a tehnoştiinţei şi noua formulare postumă a fiinţei cu toate dilemele existenţiale ce decurg de aici, aduc mărturie despre un autor cu disponibilităţi multiple şi cu maturitate surprinzătoare pentru piaţa noastră literară supraîncărcată cu produse eteroclite.

Zmiter VIŞNIOV
(n. 1973), Belarus

Poet, romancier, pictor. S-a născut în oraşul Debreţin, Ungaria. Licenţiat în jurnalism al Universităţii Beloruse, a studiat la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este unul din fondatorii asociaţiei literare „Bum-Bam-Lit” (1995-1998). Printre cărţile sale de poeme se remarcă „Versificarea naşterii” (2005) şi „Faraonul la menajerie” (2007).
Pentru a plusa câteva trăsături la portretul acestui coleg, extrag un pasaj din Jurnalul de Crimeea, care „mi s-a întâmplat” în prima decadă a lunii septembrie a. c.: „9.IX.201. Am făcut poze la monumentul lui Nikolai Gumiliov împreună cu doi poeţi din Belarus, Varvara Svetlova şi Zmiter Vişniov. La un moment dat, un alt coleg din această parte de lume, Mihail Şelohov, se apropie de mine, se recomandă, adăugând: «Eu vin dintr-o ţară foarte tristă; dintr-o ţară-buncăr, Belarus… Probabil, ştiţi ce fărădelegi inimaginabile se întâmplă pe la noi…» Îmi oferă un volum de poeme şi cartea de vizită, adăugând: «Am vrut şi mai vreau să plec de acolo… De două ori am solicitat cetăţenie rusă, dar nu mi s-a acordat. Chiar dacă am rude în Rusia şi sunt un poet rus. Nu demult, am depus dosarul pentru cetăţenie ucraineană. Sper…» Iată un tărâm european, poeţilor căruia nu trebuie să li se refuze dreptul la libertate în alte state, chiar dacă o fi să li se acorde – azi! – azil politic… Lucruri asemănătoare îmi spunea şi Zmiter Vşniov, acolo, lângă monumentul lui Nikolai Gumiliov din Koktebel, poet împuşcat de bolşevici în 1921. În această ambianţă, tema libertăţii izbucneşte ca şi cum irezistibil…”
Deci, reţineţi dintr-un text tradus aici şi următoarele versuri: „… lângă o căsuţă belorusă/ eu mă gândeam la renaşterea naţiunii…” (l.b).

IMPRESII DE DRUMEŢIE

capul lui Karl Marx încununează centrul oraşului Kameniţa
case cu geamuri moarte –
copiii au plecat în occident
vântul hălăduieşte-n singurătate surdo-mută
ca după război…
în fine proletarii s-au unit urnindu-se
în direcţia luminosului viitor burghez
încât nici taximetriştii nu mai ştiu
ce şi pe cine duc
doar poate că gunoaie
doar poate că gânduri înţepenite
doar poate că lozinci de Karl Marx
şi doar veselii pictori
şi doar veselii poeţi
s-au ascuns în fostele adăposturi antiaeriene
şi beau bere şi beau rom
compun capodopere
reînviind peisajele împrejurimii
reanimând soarele stins

***

Reclamele aurii aiurează-n zbor aidoma
păsărilor. Din cer alunecă stele roşii.
Tancul cade de pe postamentul lui Zmiter Vişniov.
Armatele mărşăluiesc pe bulevarde
urlând cântece despre Pelicani
şi paraziţii lichidaţi. Încălţările-s
pătate de funingine, talazuri cu ascuţiş de săbii,
mitralierele s-au încolăcit şerpeşte iar zidurile
sunt împestriţate de semne făcute cu lanterna.
În aer e miros de vanilie, duhul
vrăjitorului cocoşat ce sparge geamurile oraşului
şi tăbârceşte în casa scării catarge întunecate

***

Pe ram stăteau trei păsărele
una albastră alta verde cealaltă neagră
Ele îşi curăţau penetul
clipeau des din ochii lui
Bogdanovici Şukailo Gromâko*
cuvintele ţăcăneau cu litere sinilii
obişnuindu-se să stea pe ram
în acea amiază caldă primăvăratică
lângă o căsuţă belorusă
eu mă gândeam la renaşterea naţiunii
în palidele palme de salcâmi în floare
___________
*Maksim Bogdanovici (1891-1917), Pavliuk Şukailo (1904-1939), Mihail Gromîko (1885-1969) – poeţi importanţi ai modernismului belorus.

***

adolescentă cu trup de păstrăv
uşoară ca unda apei
luminoasă ca soarele
ciudată ca visul
neîntinată şi veselă
ca raza cerului
adolescentă cu trup de păstrăv
eu te privesc ca un somn
ca un elefant
stau ca aborigenul cu vâsla-n mână
în ochii mei neexistând
nici cuvânt nici gând
transluminat de freamătul magic
al adolescentei cu trup de păstrăv

***

pinii mă înfăşoară mă zboară cu rădăcinile-n cer
sentimentele se răspândesc în cercuri în final schiţând
un peisaj dezagreabil
gonind childurile vorbirii
eu vin să-ţi sărut mâna
în ochii tăi citind spaimă disperare neînţelegere
citesc chihlimbarul

***

revin…
revin în umedul Minsk
intru în ceaţa caldă gelatinoasă
printre fantome
mă spulber crupă de ţărână
transparentă

***

Sufletul meu ia amploare şi pluteşte pe bulevardele Moscovei. Precum o mie de moschito. Iar după el se ia un chit otrăvitor bălos. În picioare clămpăneşte un tic nervos. Sunt ceasurile. Ele nu mai au sfârşit. Nici început. Ele-s în veşnicie. Din vene ţâşneşte nu sânge, ci materializate – grohote. Se creează golfuri sonore de hohote. Acolo duduie vapoarele. Iar cineva mâncă nu hot-dog, ci jeleu. Un singur om. Un terorist. Eu.

***

Nevii mi-s dezgoliţi. Craniul mi-i deschis ca o conservă. În suflet o ladă. În ladă o cadă. Prin artere se mişcă paraziţi verzi. Sângele lipsă. Nu a rămas decât beznă şi mucegai. Eu sunt de-a-ntregul vernal de mai. A te descrie pe tine e acelaşi lucru cu a trece râul prin vad. Da eu nu sunt decât o pocitanie fadă. Am o gură mare şi deformată. Asemenea cuvintelor în jurul meu roiesc scântei. Un fel de licurici zumzăitori. Şi scuip şi tot scuip oscioare de scrumbie marinată.

TOCĂTURA LUI FELLINI

Buldogi cu ochi roşi devorau un cadavru. Purpuriu-i buric în formă de cange încârligată. Mirosea a mentă. Şi eu blestematul cu pipă şi fum de vată. Dam târcoale unei fetiţe de patru anişori. Într-o colivie argintie dungaţi cu şepcuţe piuiau puişori. Vara rotea ca un disc cu măturele de fier. Din vreme în vreme eu tuşeam şi-l citeam din Şukailo. Cu ţiul desprindeam hiturile din lada pentru îngheţată. Fără măsură haleam terci cu lapte. De pe mutră ca nişte bentiţe îmi aluneca tocătură.

Traducere şi prezentare de Leo Butnaru