Propoziții pretențioase – Ambrasă
Se ambetau alde Țiguș și ăi de, în loc să muncească, se puneau la o băutură, de să zici că erau la ei pe bătătură.
Noi deloc. Tata terminase în 1997 să mai pună strop pe gură, eu semnasem pact de nedigresiune și neagresiune – mă apucau nevricalele la macheală – dinainte, din 1994, din august, după ultima sută de rom, deși un episod sporadic s-a mai petrecut în 1995, două săptămâni de încercări ratate de a reveni, Cristi nu servise absolut nimic niciodată. Nae mai ciugulea la masă, iar Tamba la fel, fără să abuzeze. Nu la muncă, nu era timp, ci după. Țiguș fiindu-i partener în perioadele ce s-au succedat ulterior marii scindări. Mama reușind prin tatonări zilnice să rupă frăția dublă ce se instalase între Tamba și tata. Cât să ne ia la cicălit pe noi…. ,,Fugi de băieții tăi…” și tata: ,,Ce să fac cu ei? Ăla mare își dă cu ciocanu-n dește, cade de pe casă, are gărgăuni cu muzica…”, iar mama: ,,Nu, să-l iei, să-l lași naibii pe frac-tu!”. Și plângea, și se lamenta că nu-i iartă pe ai lui, mai puțin pe Costache, că i-a dus la Miliție, că i-a murit Marcel din cauza beției lui ta-su…. Și mai câte. Ți-era și milă de amărăciunea ei. De aceea mi-am luat îndemnul de a mă instala pe case nu ca altădată, pe finalul acelei veri a lui 1996, cu multele-i schimbări de bine și de mai puțin bine în anul următor.
Nea Radu ne-a ospătat, numai noi nu aveam ce-i mai bea, deși îi amintea mereu lui tata: ,,Săndele, ce viață!” și ofta. Dar nu-și uitase obiceiul, chiar dacă mergea mai greu, tot dădea roată mesei de câteva ori și întreba din reflex: ,,Ce să vă mai aduc? Hai, măi Săndele, nu bei tu un vinișor? Am făcutul anul trecutul unul de te unge pe suflet.”. Probabil că amândoi îl servesc azi pe lumea cealaltă.
Trecem pe trotuarul opus. De vreo două ori am fost solicitați de doctorul veterinar ce avea farmacia chiar în casa fostei mele colege de clasă, Cristina Răduță, lângă cabinetul stomatologic al familiei Lăstun. Din păcate și numele domnului este în ceață. Nu și lucrările. Prefacerea lateralei casei. Un acces către pod cât statul unui… om nu prea înalt, hai să zicem cât Adrian copilu’ minune. Apoi jgheaburile și burlanele pe trei părți, de noi, inclusiv pe holul construit în dolia din față a casei, și tot atunci reparații la cele din spate. Îngreunate pe prima jumătate, dinspre stradă, de locul strâmt rămas între cele două imobile cu înălțimi diferite. Câteva lipituri și pe tablă…. Și tot într-un anotimp al zarzavaturilor ne nimerisem ca și la Anton, dar și la afinii lui nea Alexandru pe Proletari. La fel de incomod a fost și pe față. Proprietatea este îngrădită și astăzi cu un gărduț nu prea înalt, la mai puțin de doi metri de fundație și pe lângă el tronează ceea ce displace tinichigiilor să aibă prin preajmă: flori. Perisabile, stricabile cât să cadă și-un cui și să le lezeze mortal, dar la care țin soțiile proprietarilor ca la ochii din cap. Ca să nu mai zic de picioarele scării, picioarele noastre neatente sau împiedicate după ce ne amețiră soarele, sudoarea și rapiditatea mișcărilor de pe sus, pe acoperiș, ori chiar jos tot căutând cu privirea la cositor, apă tare, letcoane și țipirig. Ne mai salvau minutele când doamna ne invita să servim masa de prânz și ne așezam sub ,,alunică”, umbrarul natural, autoconstruit deasupra. Ne resetam și pe cât posibil ne relaxam musculatura făcută ghem. Și ne umpleam burdihanele goale, hămesite.
Ieșim pe cărarea pietruită – jurasem că-mi voi face una la fel degeaba – și doar trecem strada. Iar. La un fost ,,cadavru” militar.
