Spații culturale nr. 19 (5)

CORNEL PAIU

de fapt ce amestec
afară de lut şi apă
şi (cu)vânt?

de fapt nu din cenuşă
am întredeschis pleoape de lumină?
focul oare nu a copt cuminte
forma aproape perfectă a fiinţei
sub clopotele răsunătoare ale stelelor
sub limbile crăpate şi sparte ale meteoriţilor?

şi lutul oare nu-şi schimba
culoarea când întunecându-se
când luminându-se?

de fapt din amestecul acesta
plânsul nu a adăpat vrăbii de lumină
şi copii de îngeri?

laptele preschimbat în lumină şi foc
oare nu a topit stânci de primejdie?

de fapt ce amestec?
numa’ lut… şi apă… şi vânt.

*
dacă tăcerea învinge şi cântecul privighetorilor
şi vorba bună a prietenilor
atunci cântecul meu îl ofer
fiarelor şi căpcăunilor
din peşterile adevărului

ei vor şti să-l înalţe
peste jarul mereu aprins
al istoriei

*
am de plată şi firul acesta de iarbă
şi mersul apăsat prin propria-mi cenuşă
prin nisipul aşteptării prin cioburile
acestei amânări

am de plată aceşti părinţi
prin care vântul a deschis porţi

am de plată aceşti sfinţi
aceşti îngeri cuminţi

am de plată şi firul acesta de iarbă
mersul acesta pe apă
şi acest rob ce umblă desculţ

*
spaima sechestrând uşi
vechi prietenii înnodând
cu funii de frică

(schizofrenii în spaţiul altui timp!)

neînţelese punţile absurdului

(neînţeles înţeleptul pe podul adevărului!)

prietene
frica ta provoacă spaime
ţine prizonieri pescăruşi

prietene e spaima obeză
în spatele întors realităţii
e spaima cuţit cu două tăişuri

(am în amânare vechea spaimă
vechea frică
a alungării
a neînţelegerii
am aripile încrederii frânte
am încrederea încărcată
în ţeava unei puşti de vânătoare)

*
când mă va striga marele vânător
voi slobozi săgeata spre fructul trupului
pradă de mult dorită
pradă cu nume din zi străbună

gângureşte – îmi va spune marele vânător
gângureşte înaintea peştilor zburători
şi în faţa acestor coaste de deal
albe şi roşii

şi trupul marelui vânător
va fi ca de oţel
cu zale
nu pe piele
pe oase

*
când voi pleca
lasă-mi moarte răgaz
de un cântec
şi-ndeamnă ploaia
să cânte odată cu mine

moartea iubiţii mei este un cântec
este cântecul luminii definitive
esenţializată de ploaie

când voi pleca
lasă-mi moarte răgaz de rămas bun
şi de iertăciune

moartea iubiţii mei
este îmbrăţişarea sublimă
a unei iubiri împlinite

Ion Murgeanu

ELISABETA ISANOS: ,,URGIA PLĂPÂNZILOR”, POEZII, ED. LUCMAN, 2011

După evenimentele din decembrie 1989, poeta Elisabeta Isanos ajunge la Paris, în urma unui concurs de francofonie, care selectase cele mai bune povestiri scrise în limba lui Voltaire si Baudelaire. Cu acest prilej poeta ascultă în Biserica Saint Germain des Près traducerea capodoperei eminesciene „Rugăciunea unui dac” în rostire franţuzească; cei prezenţi ascultau, ca şi poeta noastră, de altfel, „cu răsuflarea tăiată”. Autoarea splendidei traduceri era chiar ea. Era o rugăciune în fond. Dacă ne-am exprima în termeni biblici, era preaslăvit cel mai mare poet al României, în sfârşit eliberate de comunism şi totalitarism. Era o iluzie doar; în câţiva ani numai, mai exact în 27 febr. 1998, un grup de derbedei literari – un fel de hooligans, parveniţi de pe stadioane în bibliotecă, au dat marele atac, crezuseră, la Eminescu, în revista „Dilema”, fondată de Andrei Pleşu. Uşor, lucrurile se clarificară. Era o schimbare de „canon”: cădeam dintr-o groapă într-alta, cenzura comunistă fiind înlocuită de cenzura New Age, „politically correct”; comunismul fiind la rândul lui înlocuit, cu încetul, de noua utopie numită „globalizare”; ca toate utopiile, şi noua utopie avea un program strict: antinaţional, anticreştin, antitradiţional, foştii yesmani comunişti fiind înlocuiţi de noi yesmani globalişti. O „libertate” dezordonată şi cinică se folosea de vechile „inhibiţii” de până mai ieri pentru a arunca limba românească, prin „noua literatură”, în haos şi depravare: rostirea nudă, pornografia, cu toate ingredientele lor, se revărsau, chipurile, din postmodernism. Eminescu devenise „învechit”, nu mai spunea nimic, era „cadavrul din debara”, marii scriitori, în expresia unui cunoscut critic, cu rol de lider, deveneau „clasicii noştri congelaţi”, etc., etc.
În acest context a scrie cum îţi dicta conştiinţa şi sufletul devenea tot mai mult o aventură pe cont propriu. Poeţii noştri, bravii noştri poeţi, şaizeciştii, cei care schimbaseră, după expresia unuia dintre ei, „roţile locomotivei din mers”, reînnodând tradiţia marii poezii româneşti din interbelic, pe fondul scurtei perioade de relaxare, numită şi dezgheţ ideologic a regimului ceauşist, erau contestaţi şi detestaţi, zgomotos. Un ziarist de scandal propunea ca opera lui Nichita Stănescu să fie arsă în locuri publice. Accente fascistoide, reglări imunde de conturi, „dosariada”, au făcut din literatura română o „mahala” a culturii române; cuvântul „scandal” şi scandalul în sine fiind la ordinea zilei, micul ecran acaparând atenţia celor mai mulţi şi, poate, mai „săraci cu duhul”. În acest context cine îşi putea închipui că exista între noi o poetă, o scriitoare totală, poietă în sensul dat de Aristotel, care îşi vedea, nestingherită de nimeni şi de nimic, de treabă?
Dna Elisabeta Isanos se dovedeşte poetă şi în cărţile sale de proză, romane, memoralistică, evocări. Domnia sa fiind fiica a doi importanţi scriitori, Magda Isanos şi Eusebiu Camilar, legatar testamentar, în virtutea chiar a unui „Testament pentru fata mea” al mamei, poeta Magda Isanos, dispărută, cum se ştie, prematur, când viitoarea scriitoare avea numai 3 ani. Paradoxul e că am descoperit-o pe poetă dintr-o carte aparent de proză, un memorial, „Drumul spre Ombria”, în care citeam cu uimire şi încântare pagini întregi şi compacte de poezie; încât la un moment dat mi-am şi permis să transcriu câteva pagini sub formă de poeme. Deoarece comunicarea noastră virtuală, pe format electronic, a continuat de atunci, într-un ritm aproape neîntrerupt, poeta mi-a scris nu doar să-mi confirme aserţiunea dar să o şi „afirme”. Descopeream la Elisabeta Isanos, un profil cu totul aparte: iluminată, bine temperată, în tot ce scrie şi „face”, o fiinţă cu lecturi vaste, o Înţeleaptă, în accepţiunea clasică a termenului. A fost pentru noi un privilegiu să o cunoaştem şi să o recunoaştem în multe şi din aspiraţiunile noastre. Domnia sa, citindu-ne cărţile, ne-a determinat să ne recitim, la rândul nostru, într-o lumină nouă; totodată „la schimb”, dacă e bine spus, cu o Operă, bine marcată, şi am spune deja închegată, a preopinentei noastre; plus cărţile „Magdei” şi ale lui „Zebi”, cum ne-am permis noi să-i evocăm pe nemuritorii părinţi ai prietenei noastre, şi să-i numim ca atare. Fiecare am scris despre celălalt, fără flatariseli inutile, dar şi fără lecturi lacunare, „pe sărite”, sau „după ureche”. De altfel, în dialogul nostru „de la distanţă”, cu Elisabeta Isanos, aşa ceva nici nu ar fi fost posibil. Acribia ei, buna aplicaţiune la obiect, în tot ce face, şi-n plus, la noblesse qui oblige! Aşa am ajuns să citesc aproape tot ce scrisese: romanele „Poarta de Vest” şi „Amur” (o capodoperă vrednică de Premiul Nobel, am afirmat-o scris!), memorialele unor itinerarii de suflet, „Cosânzenii”, „În Bucureşti fără adresă”, iar acum surpriza surprizelor: URGIA PLĂPÂNZILOR, poezii.
Orice cititor înainte de a începe lectura unei cărţi caută să-i motiveze titlul. Am mers deci direct la poezia cu acelaşi nume. „Vorbesc şi ei ca luna, pedepsesc/murind cât timpul încă nu-i venit,/ cu gloanţe moi de lacrimi ciuruiesc, pe-obraji, cu moartea lor ne-au pălmuit,//nici nu le trebuie vreo armă-n plus,/străpung cu geana şi prin plâns rănesc,/sunt palizi ca oţelul pus în săbii/ ce stau să cadă de pe noi în sus.//Demultul munţilor îi ţine tineri,/în Nordul cel mai nordic, fără flori,/unde nu poţi sui fără să zbori,/ ci trebuie să birui în zadar/un aer dur, din ce în ce mai clar…//Lovindu-te cu pieptu-n bariere,/sătul de-opriri forţate tot mai lungi,/pricepi că n-ai putere să-i ajungi:/dacă le spui ceva, ei ştiu ce vine,/oricât alergi, tot ei sunt înainte,/tu plângi, ei plâng ninsoare peste tine,/şi nici povestea nu-i mai poate ţine,/spre cerul greu de-amiezile de stele,/îi vezi cum sar afară din cuvinte.” Frazarea poetică, mai ales, misterioasele fiinţe nenumite, mi-au adus aminte de îngerii lui Rainer Maria Rilke. De exclamaţia lui pieptişă: „Orişice înger este cumplit” din „Întâia elegie duineză”. Dar surpriză: poeta nu a confirmat asocierea cu marele poet austriac; ci modestă mi-a spus că ea se gândise doar la copii şi flori. Atunci mi-a venit în ajutor Iisus însuşi, de la Matei cetire: CAP. 19, 13-14, în care Învăţătorul divin, vorbind despre copii, afirmă „că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” Dealtfel, întreaga învăţătură cristică ia partea „acestora mici”, „plăpânzii”, „neajutoraţii”, atât de prezenţi şi în Fericiri. Mărturisesc a fi cetit şi recitit şi răscitit poeziile Elisabetei Isanos, de care nu eram complet străin nici înainte de a fi tipărite în carte. Ele aparţin fireşte mai multor etape temporale şi tot atâtor paliere estetice. Talentul le-a conferit mereu lumină şi limpezime. De la poeziile „simple” , sau numai aparent simple, evocatoare, bine conduse şi aşezate în poem: Minunea, Copilărie cu cărămizi, Corabia, Generaţie, Dansuri, Cuvinte, Balanţa, Clanul, şi multe altele, până la marile arte poetice, unele decupate din „Ombria”, într-o apodictică revărsată de sensuri originare, toate profund originale, poezia noii poete ISANOS vag aminteşte, pe alocuri, de „Magda”, fiind puternică, clară, pe alocuri exhaustivă şi incontestabilă, prin adevărurile cuprinse şi emise fără tremurare de voce şi rest. Încă din deschiderea cărţii suntem întâmpinaţi de acest poem deplin de tonuri şi „rezonuri” estetice, prea puţin întâlnite, mai ales la poetesele noastre dedate la feminităţi absconse, de obicei, şi filosofarde în van. Artele poetice revărsate apodictic, în serii de sentenţe, livrate prin metafore din cele mai insolite, ale Elisabetei Isanos, sunt de obicei numite cu un vers-definiţie: luând ca pretext definitoriu un vers; chiar primul poem de acest fel, care deschide cartea: „Cuvintele rămân în aer ca fumurile”. „Noi am inventat acest mod de a fi,/necunoscut de frunze, existenţă,/care nu cere să te naşti, nu trebuie să respiri:/e destul să răsari ca aştrii morţi, în gând./E destul să se audă despre tine./ Cu nimic nu poţi fi vătămat, viu ca o bucurie posibilă,/ care nu va veni niciodată, oglindire a cuiva nevăzut./Şi fără să fii există viaţă, în spaţiul unde regele fricii n-ajunge.” Şi mai departe: „Cerbii nu se tem de cenzură,/ privighetoarea nu are rege./ Lucrurile şoptesc: „La ce bun să scrii,/de vreme ce noi existăm?”/Nu le iau în seamă. Sunt în mine întâmplări, evenimente./Ce visez capătă duritate de lucru real,/merg pe pământ întărit de gânduri.”(excepţional! s.n.) Lucruri umile, o cârpă sau o coajă de măr,/becul arzând limpezit de florile cireşului,/masa de lemn, un cerc tremurător de lumină,/dorinţa de a da, mai tare ca foamea. Frig:/când vorbeşti, cuvintele au trup, în sfârşit se văd,/ le scriu cu gura. Astă noapte a căzut zăpadă:/ a nins, a scris! Ninsoare, scrisoare!/Cuvintele rămân în aer ca fumurile. Deschid uşa,/mă uit în urmă intrând: aburul gurii urmează./Mă evapor cu iuţeala unii alcool.”… Şi la fel şi altele: Spaţiul vieţii, Gomora, Sfânta bucurie a iernii, Copacul cu frunze de jar, Apa, descărcare de nopţi, etc.
Nu ştiu dacă un poet trebuie să aibă o culoare anume: alb sau negru, roşu aprins sau roz-bombon. Mai curând despre un poet trebuie să spună totul numele său consolidat în sine de operă. Numele Elisabetei Isanos din fericire spune prin el însuşi, prin traducere din greacă, dar şi din latină, totul, dar şi ceva pe deasupra; din greacă mai sus; din latină excelsior! Grele de materialitate şi emanând o pură metafizică subtextuală, apodictica noii poete Isanos, se extrage poate genetic, din „frenezia solară” a poeziei Magda Isanos, mai temperată, căci mai „în vârstă” şi mai „elaborată”. Aş mai cita (totuşi) şi o poezie de etapă, a Elisabetei Isanos, care ne duce într-un timp biografic: „Copilărie cu cărămizi”: „Se dizolva în zare geografia,/Orice, credeam că se adevereşte;/Miros de gaz şi de ulei de peşte,/colega mea, de la Maria –Mia.// Orfanele, în băncile din fund./Deşi nici una nu era înaltă;/De ce-o chema Venera pe cealaltă?/Materii reci, la care nu răspund,//Ori nici măcar nu este vreun răspuns./Nimic în urmă şi în faţă totul,/O şoaptă-n oră sau un semn cu cotul,/Şi roşcove sălbatice-n ascuns.//Pereţii gri cu pete de oxizi,/ În curte un morman de cărămizi;/Nu se născuse încă amintirea.//Eram doar ce vedeam că e-mprejur:/Cearşaf, sticluţă, câine, abajur…/Schimbam la trupuri doar rotind privirea.”
Fiecare, în fond, cu norocul şi determinarea lui; dar mai ales, vorba lui Eminescu însuşi, cu „norocul vă petrece”. Elisabeta Isanos a funcţionat în toţi anii, de la terminarea studiilor la Facultatea de limba şi literatura română-principal franceza, după moartea tatălui, acad. Eusebiu Camilar, ca simplă profesoară, la un liceu din Bucureşti. Şi nu a încetat să, scrie, dar şi să acceadă mai sus!, a scris în continuare cu pasiune, cu îndărătnicie chiar, „obligată” de o chemare irepresibilă, în Drumul spre Ombria, existând tema scrisului zilnic, ca o obstinaţie, căutându-şi în acelaşi timp părinţii, prea curând dispăruţi, mergând pe urma amintirii şi literei lor. Rezultatul se cunoaşte, dar mai ales se vede; şi este, după a noastră modestă părere, unul mirobolant. A locuit în tot acest timp lângă noi şi alături de noi. Modestă, prea modestă din păcate, tăcută şi lucrătoare în duh şi în har, la înmulţirea talantului! Ea, cu adevărat împărtăşeşte (deşi li s-a asociat prea repede şi prea comod şi altora!), în felul ei, destinul unei Emily Dickinson valahă.