Spații culturale nr. 19 (6)

Florentin Popescu

Nichita Stănescu, poetul intrat în legendă

Nu am nici cel mai mic dubiu că, în perioada postbelică de la noi, doi au fost poeţii care s-au bucurat în timpul vieţii de o glorie fără precedent, ori poate comparabilă doar cu a marilor scriitori de dinainte (Lucian Blaga, V. Voiculescu, Ion Pillat şi alţi câţiva, nu prea mulţi la număr): Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu. Fireşte, cu excepţia lui Tudor Arghezi, din multe puncte de vedere asimilabil tot perioadei de dinainte.
Despre autorul celebrului poem „Moartea căprioarei” s-au scris cărţi întregi de amintiri ale celor care i-au stat în preajmă, i-au fost colegi la controversata „Şcoală de literatură” din anii cincizeci şi doi-cincizeci şi şase şi din toate transpare cu putere o certitudine: Nicolae Labiş (pe care mai încoace Eugen Simion avea să-l considere „buzduganul unei generaţii” – cea reprezentată, după 1960, de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu ş.a.) a fost poetul genial şi fără egal al deceniului al cincilea.
Despre Nichita Stănescu s-au scris, aşijderea, cărţi, s-au publicat memorii şi amintiri, s-au făcut numeroase comentarii ale operei lui. Şi, tot aşijderea, din toate reiese că poetul a fost un înnoitor al limbajului liric, un inovator în materie de literatură, cu merite incontestabile în scrisul literar de la noi.
Dacă pe Nicolae Labiş nu l-am cunoscut decât din paginile creaţiei lui şi din cele ale comentatorilor (aprofundând cercetările în vederea elaborării monografiei acestuia, apărută în 2007), pe Nichita Stănescu am avut ocazia să-l cunosc şi ca om, „pe viu”, cum se zice, nu numai din scrisul lui şi al altora.
Adulat de mulţi şi „frecventat” prin vizite interminabile de numeroşi, Nichita Stănescu fascina printr-o prezenţă colocvială care nu poate fi comparabilă cu a niciunuia dintre scriitorii contemporani cu el.
Adoptând din capul locului postura de martor (şi mai puţin de participant efectiv) la spectacolul literar al epocii, de Nichita Stănescu (ca de altfel şi de alte glorii ale momentului) m-am ţinut, cum se zice, departe, preferând să-i citesc prestaţiile literare de prin reviste şi să-i citesc cărţile decât să-l vizitez şi să-I caut cu orice preţ companie, fie acasă la el, unde primea tot felul de vizite (ceea ce a făcut-o pe soţia lui să atârne pe uşă un bilet în care scria „Suntem, totuşi, o familie. Vă rugăm să sunaţi la telefon înainte de a veni!”, fie la Casa Scriitorilor, unde putea fi întâlnit destul de des la restaurant înconjurat de o liotă întreagă de aşa-zişi admiratori oferindu-se, care mai de care, să-i toarne vodcă în pahar ori să-I comande noi şi noi doze de alcool.
Aşa se face că n-am stat de vorbă cu acest scriitor decât în două rânduri şi atunci într-o postură oarecum oficială şi prestabilită „prin telefon”: aceea de reporter trimis de Radiodifuziunea Română să-i iau un interviu: odată cu apariţia volumului „Respirări”, la Editura Sport-Turism, unde eram redactor, şi a doua oară în preajma unui An Nou, care avea să fie şi ultimul de viaţă al scriitorului.
La prima dintre întâlniri, Nichita Stănescu (probabil bucuros de apariţia noului volum) mi s-a părut a fi într-o vervă de zile mari şi m-au impresionat pasiunea şi căldura cu care vorbea despre poezie şi despre literatură în general, dând impresia că se află sub influenţa unui drog. Era, desigur, drogul literar, întru care şi prin care îşi ducea întreaga-i existenţă în modestul apartament de două camere, mobilat extrem de simplu, din apropierea Pieţei Amzei din Bucureşti. La cea de-a doua noastră întâlnire (şi ultima!) scriitorul mi-a apărut obosit (nu de mult avusese şi un accident, avea un picior în ghips şi era imobilizat la pat), încercând, nu fără greutate, să facă faţă onorabil situaţiei în care se afla: aceea de a purta o convorbire agreabilă şi de a lăsa o impresie plăcută.
Am mai povestit undeva cum, în acel moment, acolo se afla şi Gheorghe Tomozei şi cum, într-un răstimp, cerându-ne Nichita să-l lăsăm câteva clipe singur pentru nişte necesităţi fiziologice, Tomozei, interpelându-mă foarte serios, mi-a zis: „Bătrâne, sper că înregistrările astea ai să le păstrezi, că vor fi foarte serioase mai târziu!”.
Eu nici nu mă puteam gândi la aşa ceva în acele momente, ideea că într-o zi gazda mea nu va mai fi, iar eu îi voi supravieţui nedându-mi nicicum târcoale…
Generozitatea „îngerului blond”, cum fusese supranumit de unii, ajunsese proverbială: mulţi, poate zeci de autori şi autoraşi îi cereau să le scrie recomandări către Uniunea Scriitorilor sau către edituri, să le semneze prefaţa la cine ştie ce broşură nu mai groasă decât un buletin de tip vechi, sperând că astfel vor avea acces mai uşor acolo unde îşi doreau şi că se vor bucura măcar de un strop din Gloria de care beneficia cel ce se impusese prin „Necuvintele”, prin „Unsprezece elegii”, prin „Noduri şi semne” şi prin alte cărţi de poezie.
Alături de unii scriitori sau pictori remarcabili, pe Nichita Stănescu îl „sufocau” cu prezenţa lor nenumăraţi veleitari, inşi atraşi de gloria poetului precum sunt atrase muştele de mesele cu mâncăruri puternic mirositoare şi apetisante. Cei care îi adulmecau prezenţa prin târg, dar mai ales la Casa Scriitorilor făceau ce făceau şi ajungeau în preajma lui, iar mai târziu, profitând de euforia lui bahică, îi cereau să le dăruiască versuri improvizate pe petice de hârtie, pe şerveţele de restaurant, semnându-le şi însoţindu-le cu dedicaţii. Iar poetul, generos, nu refuza pe nimeni. Aşa se face că, după moartea lui, Alexandru Condeescu, Mircea Coloşenco şi alţi editori s-au văzut puşi în faţa unei avalanşe de astfel de „manuscrise inedite de Nichita Stănescu”, cele mai multe dintre ele fără vreo valoare literară şi fără vreo semnificaţie pentru istoria literară decât aceea de a fi palide mărturii ale slăbiciunii scriitorului faţă de alcool şi, mai ales, faţă de colegii de petrecere.
Ceea ce n-au înţeles (ori n-au vrut să înţeleagă) la timpul potrivit toţi ori aproape toţi cei care-i călcau pragul casei sau îl însoţeau pe Nichita Stănescu la băutură în restaurante era faptul că-i produceau un imens rău, grăbindu-i sfârşitul.
Vizitatorii din Bucureşti ori din provincie mergeau în vizită la el cu sticle şi damigene întregi de ţuici, pălinci sau votcă, iar gazda se lăsa, la rându-i, antrenată în consumarea tuturor acelor „ofrande” aduse, chipurile, din dragoste şi preţuire pentru poet.
Din acest punct de vedere, cred că decesul lui Nichita Stănescu, la o vârstă care i-ar fi permis să mai trăiască încă mulţi ani, se datorează în mare parte, prietenilor, nenumăraţilor lui vizitatori.
Sigur, nu sunt nici eu un abstinent şi ar fi absurd să susţin că la Nichita Stănescu toţi acei invitaţi, dar mai mult neinvitaţi ar fi trebuit să se ducă cu ceaiuri de muşeţel şi cu siropuri de plante, dar nici să se întreacă măsura în cealaltă extremă, chiar dacă – este ştiut, şi nu de azi, de ieri, că, în genere, creatorii se dedau şi petrecerii cu băuturi alcoolice – întrucât euforia bahică poate fi, în anumite împrejurări, un stimulent pentru creaţie…
Ca om, ca prezenţă fizică într-o colectivitate, Nichita Stănescu era de cele mai multe ori fermecător şi de aceea multă lume îi căuta compania. Se pare, pe de altă parte, că poetul trăia, totuşi, un profund sentiment de singurătate şi de aceea îi plăcea să se afle cât mai mult printre oameni – ceea ce explică multe din existenţa şi chiar din împrejurările în care a murit.
Cineva îmi spunea că la întrebarea „De ce ţii în permanenţă uşa apartamentului descuiată?”. Nichita i-ar fi răspuns: „Dacă într-o zi la uşa mea bate un Eminescu tânăr, să găsească uşa încuiată?”
Că la uşa poetului n-a bătut niciodată „un Eminescu tânăr”, ci altfel de inşi, s-a văzut. Oricum şi din orice unghi am judeca lucrurile, un fapt este cert: Nichita Stănescu rămâne un poet important al perioadei postbelice româneşti, un înnoitor de limbaj literar şi un deschizător de drumuri în lirica noastră. Cade în sarcina cercetătorilor din viitor să stabilească coordonatele situării lui în cadrul istoriei literare…

2 Cuptor 2011

Cristina NECULA

Viaţa – centrul unui labirint existenţial
,,aruncat” între dragoste şi vis

Aflat în căutarea timpului pierdut, medicul şi scriitorul Bogdan Popescu înţelege, ca şi Marcel Proust, că acest timp poate fi recuperat numai prin creaţie.
Romanul Viaţă de aruncat recuperează timpul pierdut prin scriitură, aşezându-se în orizontul întrebărilor existenţiale, întrebări ale omului şi medicului Bogdan Popescu, întrebări ale prozatorului Bogdan Popescu.
Viaţa este o “probă a labirintului”, aşa cum considera Mircea Eliade, un drum labirintic şi iniţiatic până în centrul în care omul “găseşte monstrul sau se regăseşte pe sine însuşi”. Viaţa presupune o succesiune de centre labirintice, pentru că, susţine Mircea Eliade, oamenii nu trăiesc aceeaşi coloană de timp, ci “timpuri” şi ”tempo-uri”
Cartea revelează o căutare a sensului vieţii, o viaţă care nu se opune morţii, ci o anulează. Romanul poate fi citit ca un text „dublu clivat”, în accepţia pe care o dă Roland Barthes, poate fi citit ca „text de plăcere” (care presupune o receptare liniştită, o împăcare cu lumea, o armonie a sufletului cu sensurle vieţii) şi ca „text de desfătare” (care presupune un dezechilibru, un contrast între eul lucrării şi realităţile sensurilor vieţii) în acelaşi timp.
Structura labirintică a textului „dublu clivat” impune o lectură „în abis”. În „abisul” sau „în inima cărţii” şi în centrul labirintului propriei existenţe, Bogdan Popescu aşază viaţa „închisă” între hotarele imaginaţiei autorului, cât şi între hotarele paginilor acestui roman, între dragoste şi vis.
Viaţa este „aruncată” în labirintul existenţial. Viaţa este „aruncată” „în inima cărţii”, ea devine chiar acel fir al Ariadnei care conduce cititorul în centrul labirintului în care se revelează enigma vieţii autorului.
Astfel, sensurile se situează în orizontul enigmelor concentrate metaforic în cuvinte. Prin forţa magică a cuvintelor, a logosului, se regăseşte timpul pierdut concentrat metaforic într-o „viaţă de aruncat”. „Aruncarea” poate sugera eliberarea de trecut prin rostire, prin logos, şi o situare într-un prezent absolut. Eliberarea de trecut nu înseamnă a anulare a trecutului, ci interpretare a lui din perspectiva prezentului. Trecutul „este aruncat” în prezent. Trecutul nu rămâne o absenţă, ci o prezenţă aşezată în orizontul filosofic întrebărilor.
Debut în proză al poetului Bogdan O. Popescu, cartea surprinde, în labirintul scriiturii, dragostea neîmpărtăşită a unei femei de 30 de ani, lumea taximetriştilor privită dintr-o perspectivă tragică, cât şi amintiri din copilărie, demonstrând, în cele opt povestiri care revelează opt centre labirintice, o siguranţă în arta scrisului si o viziune originală.
„Viaţa ca o pradă”, de la Marin Preda, devine, la Bogdan O Popescu, „viaţă de aruncat”. Medicul şi scriitorul nu presupun o profesie, ci o misiune, pentru că aceste misiuni „slujesc” împăcării omului cu Dumnezeu şi se adresează sufletului, omului spiritual, în primul rând.
Metafora „aruncării vieţii” nu sugerează o negare a vieţii, ci, în accepţie metafizică, este o negare a negaţiei, adică afirmaţie, o absolutizare a vieţii şi o negare a morţii, o eternă reîntoarcere la viaţă, la dragoste, la vis, poate chiar în sensul pe care îl dădea Iona în piesa lui Marin Sorescu : „Mamă, mai naşte-mă o dată, prima viaţă nu prea mi-a ieşit!”.
VIAŢA nu este „drumul către gol”, nici o „călătorie imposibilă”, căci „farmecul de prozator”, remarcat de Mircea Cărtărescu, constă în transfigurarea prozei sale în dragoste şi în vise. Acestea par a fi centrele labirintice din existenţa scriitorului şi din universul cărţii.
Bogdan O. Popescu dă o şansă dragostei („Eu însumi miros a femeie bătrână, încât arunc în foc această proză la final, pentru a da, până la urmă, o şansă dragostei. Singura care miroase a femeie tânără, neprihănită” – Miros de femeie de femeie bătrână) şi viselor („vă spun: oameni buni, eu sunt scriitor, eu nu am nevoie să dorm ca să visez. Eu visez cu ochii deschişi! Lăsaţi-mă să-mi împlinesc visele! Lăsaţi-mă să-mi împlinesc visele!” -Ultima-).
Viaţa nu e o aruncare în neant, ci o aruncare în labirintul existenţial, în sensul căutării acelor centre care să dea un sens real al vieţii, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din ea un potenţial de neogeneze, de noi semnificaţii care să o aducă la adevărata ei lumină şi valoare.
Text „dublu clivat”, text de „plăcere” şi de „desfătare” în acelaşi timp, romanul devine o cale de acces spre „aruncarea” ancorei vieţii în lumea în care trăim, spre găsirea acelui centru al labirintului în care să ne „aruncăm” viaţa şi să-i dăm un dublu sens, al plăcerii şi al desfătării în acelaşi timp, al dragostei şi al visării.

Bibliografie :

Bogdan O. Popescu – Viaţă de aruncat, Editura Polirom, 2011
Roland Barthes – Le plaisir du texte, Edition du Seuil, 1973
Ernst Cassirer – Eseu despre om, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Mircea Eliade – L `Epreuve du labyrinthe, Ed. Pierre Belfond, 1978

Nicolae BRATU

Mario Vargas Llosa: ,,Războiul sfârşitului lumii”

Câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură (2010), pentru „cartografierea structurilor puterii”, Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa (Peru) şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise ca un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.
Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare private din Lima, Colegio Militar Leoncio Prado – experienţa descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii (1963). În 1953, intră la ,,Universitatea Naţională San Marcos” din Lima pentru a studia literatura iar peste cinci ani îşi ia licenţa în literatură cu teza Baze pentru o interpretare a lui Rubén Darío.
A obţinut apoi un doctorat în filozofie şi litere la ,,Universitatea Complutense” din Madrid în 1959. Între timp, se stabileşte pentru o perioadă în Franţa unde lucrează ca profesor de spaniolă şi ziarist. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine un scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa.
În 1955 se căsătoreşte cu cumnata unchiului matern, (subiectul romanului Mătuşa Julia şi condeierul) provocând mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se căsătorească cu verişoara lui, Patricia, cu care a avut trei copii: Alvaro Vargas Llosa, scriitor; Gonzalo, şi Morgana, fotografă. Vargas Llosa a devenit membru al „Real Academia Española” în 1996.
În anii 80, Vargas Llosa a devenit un foarte activ politician şi a devenit cunoscut pentru luările de poziţie în favoarea liberalismului de piaţă şi a admiraţiei pentru Margaret Thatcher, supranumită Doamna de Fier. În anul 1988 înfiinţează formaţiunea politică Movimiento Liberdad care intră în componenţa Frontului Democratic. Din partea acestui front, a candidat la preşedinţia ţării în alegerile prezidenţiale din Peru în 1990 dar a pierdut în al doilea tur de scrutin în faţa lui Alberto Fujimori.
În timpul campaniei electorale oponenţii săi au citit la radio fragmente agresive din opera sa pentru a-i şoca pe electori. Întreaga experienţă este apoi povestită în volumul autobiografic Peştele în apă.
Romanul ,,Războiul sfârşitului lumii” marchează un moment de cotitura in opera lui Llosa, abordarea mesianismului si a comportamentului uman iraţional. Acest roman tratează, astfel o tema sobra pe un ton întunecat. Vargas Llosa explorează cu îndrăzneala tendinţa umanităţii de a idealiza violenţa. Încercarea sa de a scoate în evidenţă catastrofele aduse de fanatism au adus lucrării o recunoaştere substanţială din partea criticii si a publicului larg. Publicat în 1981, romanul recreează Războiul de la Canudos din Brazilia secolului 19 în care un cult milenarist înarmat rezistă asediului şi atacurilor furibunde ale armatelor naţionale timp de mai multe luni. Acţiunea este localizată în Sertao, Brazilia, şi se bazează pe evenimente reale, rebeliunea Sebastianiştilor o sectă milenaristă condusă de Antonio Conselheiro în Canudos.
,,O Anti-Christo nasceu Para o Brasil govemar Masahi estă O Conselheiro Para delle nos livrai.” „Antihristul s-a născut Brazilia s-o stăpânească, Dar veni Sfătuitorul De el să ne izbăvească”. Acesta este moto-ul cărţii, punctul de plecare prin meandrele unui razboi devastator, dar si prin meandrele problematicii vargasllosiane a călăului şi victimei in care se dezbate stăruitor tema destinului. ,,Pe de o parte avem un determinism naturalist, care se înstăpâneşte peste personaje şi le urmăreşte în viaţă şi în moarte. Pe de alta, liberul arbitru se impune prin hotărâri violente în culminarea existenţială a creaturilor sale. Fatalism, pe un talger, ducând la frustrare; iniţiativă dinamică, pe celălalt, ducând spre speranţă.” (Jose Luis Martin).
,,Recita Crezul, Tatăl Nostru, Ave Măria, cele de toţi cunoscute, dar şi alte rugăciuni nemaiauzite, pe care însă lumea a început să le ţină minte de-a lungul zilelor, lunilor, anilor.
– Unde e părintele paroh? îl auzeau întrebând, – de ce nu se află aici păstorul turmei sale? Căci lipsa preotului la sate îl amăra tot atât cât ruina lăcaşelor Domnului. Abia după ce îi cerea iertare Bunului Isus pentru starea jalnică în care îi găsise casa, primea câte ceva de mâncat şi de băut, nu mai mult decât un dumicat din ceea ce oamenii se grăbeau să-i pună înainte chiar şi în anii de grele lipsuri. Se îndupleca să doarmă sub un acoperiş, în vreuna din locuinţele puse de localnici, sertaneros, la dispoziţia sa, dar rareori a fost văzut lungit în hamacul, culcuşul ori pe salteaua celui ce-l adăpostise. Se trântea pe jos, fără pătură, şi, odihnindu-şi capul cu plete clocotitoare, negre ca pana corbului, pe braţul îndoit, dormea câteva ore, mereu puţine, încât era ultimul ce lipea geană de geană, iar când păstorii şi văcarii ieşeau la câmp cu noaptea în cap, îl şi vedeau muncindu-se să repare de unul singur pereţii sau acoperişul bisericii.
Îşi dădea sfaturile la căderea serii, când bărbaţii se întorseseră de la câmp, femeile isprăviseră treburile casei şi copiii dormeau deja. Le vorbea în acele locuri bătătorite, fără copaci, bolovănoase, care există în orice cătun din serton la încrucişarea uliţelor principale, şi care s-ar fi putut numi pieţe dacă ar fi avut bănci, chioşcuri, grădini, sau dacă le-ar fi păstrat pe cele avute cândva dar nimicite de secete, molimi, delăsare. îşi dădea sfaturile la ora când cerul nordului Braziliei, înainte de a se întuneca şi înstela, mai plimbă limbi de foc printre scămoşii nori albi, cenuşii sau sinilii, când s-ar părea că acolo sus, peste imensitatea lumii, se consumă un uriaş foc de artificii. Le dădea la acea oră când focurile se aprind ca să alunge insectele şi să gătească hrana, când arşiţa de peste zi se domoleşte cu încetul, şi de niciunde se ridică o boare de vânt ce îi îmbărbătează pe oameni să sufere mai departe de boli, de foame şi de toate năprasnele vieţii. Vorbea de lucruri simple şi importante, fără a privi pe cineva anume din cei adunaţi, sau mai bine zis privind cu ochii lui scăpărători, pe cineva, ceva, ce numai el putea zări, dincolo de cercul bătrânilor, femeilor, bărbaţilor şi copiilor mai răsăriţi. Lucruri uşor de înţeles pentru că erau în mod obscur cunoscute din timpuri străvechi, supte odată cu laptele mamei. Lucruri actuale, la îndemână, zilnice, inevitabile, ca sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi, ce s-ar putea petrece mai înainte ca sătenii să fi îndreptat capela cu ziduri năruite[…]
Erau sfaturi practice, elementare. După ce omul pleca, se vorbeau multe despre el: că era sfânt, că săvârşise minuni, că văzuse, aidoma lui Moise, mărăcinişul arzând în pustie şi că o voce îi destăinuise numele de nerostit al Domnului. Ii comentau sfaturile. Astfel, înainte încă de căderea Imperiului şi apoi, după proclamarea Republicii, l-au ascultat sătenii din Tucano, Soure, Amparo şi Pombal; lună de lună, an după an, au renăscut din propria lor ruină bisericile din Bom Conselho, Geremoabo, Mas-sacară şi Inhambupe[…] Tuturor li se păreau bune acele poveţe, de aceea la început într-un sat, apoi în altul, la sfârşit în toate cătunele din Nord, pe omul pe care le dădea – deşi numele-i de botez era Antonio Vicente şi cel de familie Mendes Maciel – au început să-l numească Sfătuitorul.”
Mulţimea de credincioşi, sub conducerea Sfătuitorului, se organizează într-un stat asemenea republicii geneveze a lui Calvin sau asemenea Florenţei în vremea lui Savonarola, de ce nu:
Sfătuitorul i-a trezit în dimineaţa de după înfruntare, după ce toată noaptea se rugase la mormintele ţăranilor yagunzi, adică răzvrătiţi. Văzură că era trist, îndurerat. Le spuse că faptele petrecute deunăzi erau fără îndoială prevestirea altor violenţe, cu mult mai mari, şi le ceru să se întoarcă la casele lor, căci dacă îl urmau aveau să fie întemniţaţi sau ucişi ca aceşti cinci fraţi care acum se aflau înaintea Tatălui. Nimeni nu se clinti. îşi petrecu atunci ochii peste cei o sută, o sută cinci-zeci sau două sute de trenţăroşi, care îl ascultau cufundaţi încă în emoţiile serii trecute, şi de data asta păru nu numai să-i privească, dar chiar să-i vadă. „Mulţumiţi Bunului Isus, le spuse cu blândețe; pesemne v-a ales pentru a propovădui cu exemplul.” în ziua aceea, yagunzii săi îl urmară cu sufletele pline de emoţie, nu atât pentru cele spuse, cât pentru tonul blând al vocii, de obicei severă, impersonală. Unora le venea greu să se ţină după el, după paşii săi nemăsuraţi, de pasăre pe catalige, mai ales pe drumul incredibil pe care îi purta de data aceasta, un drum ce nu mai era nici cărare pentru catâri nici potecă pentru tâlhari, ci pustiu sălbatic, cu cactuşi, favela, stâncărie stearpă. Dar el nu dădea semne de îndoială în privinţa direcţiei. în popasul din prima noapte, după rugăciunile de mulţumire şi recitarea Crezului, le vorbi de război, despre ţările ce se băteau pe pradă ca hienele la stârv şi, cu durere în suflet, le spuse că Brazilia, fiind acum Republică, va acţiona aidoma naţiunilor eretice. îl auziră spunând despre Câine că acum benchetuieşte de bucurie, îl auziră zicând că a sosit pentru ei momentul să se statornicească şi să ridice un templu care să fie, pentru sfârșitul lumii, ce a fost pentru începutul ei Arca lui Noe.
Şi unde se vor stabili, unde vor construi Templul? Au aflat toate acestea după ce au străbătut ponoare, mocirle, podişuri, caatingas – mergând neabătut din zori până la căderea nopţii -, după ce au suit şi coborât un lanţ de munţi şi au trecut de un râu cu apă săracă numit Vassa Barris. Arătând, în depărtare, grămada de colibe care serviseră de locuinţă zilierilor şi clădirea ruinată care fusese conac pe vremea când împrejurimile erau o fermă înfloritoare, Sfătuitorul grăi: „Aici vom rămâne”. Unii îşi amintiră că, de mai mulţi ani, la ora poveţelor nocturne obişnuia să profetizeze că, înaintea sfârșitului, aleşii Bunului Isus vor afla adăpost pe un podiş înalt şi mântuit, unde pângărirea n-avea cum să ajungă. Cine urca acolo îşi câştiga odihna cea veşnică. Atinseseră ei pământul făgăduinţei?
Atât Răul cât şi Binele sălăşluiesc în egală măsură în om, drept care autorul nu îşi judecă personajele: “De atunci începu pentru Joâo o viaţă care l-a făcut om în puţină vreme. „Un om râu”, aveau să precizeze locuitorii ţinuturilor străbătute de el în următorii douăzeci de ani, întâi ca însoţitor al bandelor de lotri cărora le spăla hainele, le gătea masa, le cosea nasturii sau le vâna păduchii, apoi ca fârtat de fărădelegi, apoi ca trăgător de frunte şi cel mai bun ghid, cuţitar, Mărşăluitor şi strateg al grupului, în sfârşit ca locţiitor şi şef de bandă. Nu împlinise douăzeci şi cinci de ani când pe capul lui se oferea cel mai mare preţ în cazărmile din Bahia, Pernambuco, Piauf şi Ceara. Norocul lui nemaiauzit, care îl salvă din ambuscade unde mureau sau erau prinşi mai toţi membrii bandei, şi care, cu toată vitejia lui în luptă, părea să-l imunizeze împotriva gloanţelor, făcu să se spună despre el că a făcut un târg cu diavolul. Adevărul e că, spre deosebire de cei mai mulţi bandiţi din cangaco, care umblau cu medalioane sfinţite la ei, se închinau la toate crucile şi calvarurile din drum şi, cel puţin o dată pe an, se strecurau în cîte un sat rugându-se de preot să-i împace cu Dumnezeu, Joăo (care la început era numit Micul Joâo, apoi Joăo cel Iute, apoi Joăo Tăcutul, iar acum se numea Joăo Satan) părea dispreţuitor faţă de cele sfinte şi resemnat la ideea de a coborî în iad să-şi ispăşească vinile nemăsurate […]
Oamenii săi îl înveliră într-un hamac şi începură să escaladeze muntele. Sparseră încercuirea profitând de o ploaie torenţială subită. Îl ascunseră într-o peşteră şi după patru
zile intrară în Tepido, unde un vraci izbuti să-i coboare temperatura lui Joăo şi să-i facă umărul să se sudeze. Rămaseră acolo încă două săptămâni, timp în care Joăo Satan se puse pe picioare.
Vindecat, se aruncă din nou în vârtejul vieţii violente, fără să se gândească prea mult la steaua lui bună, nici la cea rea a fârtaţilor. Din nou umblară, furară, se bătură, se ascunseră şi trăiră cu viaţa atârnând de un fir. Joăo Satan ducea mereu în piept o senzaţie neclară, încredinţarea că acum, în orice moment, avea să se întâmple acel ceva nedesluşit pe care totuşi îl aşteptase de când se ţinea minte. Schitul, dărâmat pe jumătate, îi apăru la o denivelare a scurtăturii ce tăia spre Cansancao. în faţa unui sobor de vreo cincizeci de zdrenţăroşi vorbea un om întunecat şi deşirat, învăluit într-o tunică vineţie. Nu-şi întrerupse spusele şi nu aruncă nici o privire noilor veniţi. Joăo simţi cum ceva înfierbântat i se învârtejeşte în creieri ascultând vorbele sfântului. Povestea istoria unui mare păcătos care, după ce săvârşi tot răul din lume, se pocăi, trăi lătrând ca un câine, îşi câştigă iertarea Domnului şi sui la cer. Când termină ce avea de spus, privi către străini.
Fără să şovăie, se îndreptă spre Joăo care aştepta cu ochii în pământ. „Care ţi-e numele?”, îl întrebă. ,,Joăo Satan”, şopti el cangaceiro. „Mai bine te-ai numi Joăo Abade, adică apostolul Bunului Isus”, grăi vocea aspră.
„De ce primiţi la Canudos criminali, dacă e adevărat că vă socotiţi buni creştini?” Răspuns: „Ca să facem din ei oameni buni. Dacă au furat şi au ucis a fost din pricina sărăciei în care trăiau. Aici, ei simt că fac parte din familia umană, sunt recunoscători pentru aceasta şi ar face orice să-şi spele păcatele. Dacă i-am goni, ar săvârşi noi crime. Noi înţelegem mila şi omenia după pilda lui Hristos”. Aceste fraze, tovarăşi, coincid cu filozofia libertăţii. Voi ştiţi că banditul e un răzvrătit în stare naturală, un revoluţionar care se ignoră, şi vă amintiţi că în zilele dramatice ale Comunei, mulţi fraţi consideraţi delincvenţi şi scăpaţi din temniţele burgheziei au luptat în primele rânduri, umăr la umăr cu muncitorii, dovedind eroism şi abnegaţie. încă ceva: cei din Canudos îşi spun între ei yagunzi, termen ce înseamnă răsculaţi.”
Luptele purtate cu armatele oficiale sunt pline de cruzimi inimaginabile de ambele părţi. De cele mai multe ori, armatele yagunzilor, purtate în numele unui ideal religios, dar mai ales cu “ştiinţa” războiului de guerilă al foştilor tâlhari din serton (preerie). Guvernul trimite, în cele din urmă o armată condusă de un foarte bun cunoscător al sertonului, al tâlharilor, dar mai ales al lui Joao Abade, supranumit Stârpeşte-bandiţi, armată ce nimiceşte fizic erezia. Însă, se pare victoria finală, vestită prin gura ştirbă a unei “bătrânici fără p[r pe cap, măruntă ca o fetiţă”:
,,- Vrei să ştii ce-a fost cu Joăo Abade? – bălmăjeşte gura ei fără dinţi.
– Vreau – încuviinţează colonelul Macedo -. L-ai văzut murind?
Bătrânica neagă din cap şi plescăie din limbă, de parcă ar suge ceva.
– A scăpat, atunci?
Bătrânică mai neagă o dată, ţintuită de ochii tuturor prizonierelor.
– L-au purtat la cer nişte arhangheli – zice, plescăind din limbă -. I-am văzut cu ochii mei”.

Distribuie: