Căruța cu virgule – Izgonirea din Rai
Raiul, într-o continuă zi obișnuită. Soare blând, păsărele ciripesc molcom, păunii se plimbă liniștiți, ciugulind absenți, mirosuri îmbătătoare pretutindeni… La umbra Copacului Vieții, doi îngerași afoni își acordează lirele…
– Bă, nu așa! E sol minor! Vezi cu un semiton mai jos!…
– Du-te, bă, cu semitonu` tău! Ce sol minor visezi? E la major toată ziua!… Ia ascultă! Laaa… laaaa…
– Hă, hă, hă! Iote unde era diapazonu`… sufletului!
– Hă? Ce-i ăla diaz… dipaz…
– Lasă, nu te mai chinui! Oricum nu știi! E ceva din viitor!… Hi! Șase! Ascunde-te! Vine Adam cu Eva!… Și se ascund repede după copac.
Se apropie Adam cu Eva, mergând mână-n mână, ochi în ochi, fără să le cadă nicio frunză-n calea lor. Se așează la umbra Copacului Vieții, îmbrățișați… Adam îi cântă Evei…
– Dincolooo dee nooori, e lumea meaa…
– Hai, mă, iubi, da` de ce dincolo de nori? Aicea, ce-are? Ia uite ce frumos eee! Floricele… păsărele… Și uite, parcă niciodată merele astea n-au fost mai frumoase!…
Adam e pierdut în desfrunzirea Evei, dar ea nu vede nimic din toate astea.
– Inima mea nu e-ntreagă… inima mea, nu e-ntreagă.. dacă nu ești tu… Hm? Ce zici, iubi? Că eram pierdut în tine… ăăă, în frumusețea ta!
– Mă, iubi, fii și tu mai… nu știu!… mai pământean! Cu picioarele pe pământ, nu cu capu-n nori mereu! Tu nu te-ai plictisit de viața asta? Să nu faci nimic toată ziua, să vezi mereu aceleași lucruri, să… Nu simți nevoia de o schimbare-n viața ta? Altfel de emoție… senzații tari!…
– Mvaai, iubi, da` io mereu am parte de o senzație tare lângă tine! Numa` că tu nu vezi și nu știi ce înseamnă asta!…
– Iubi, te rog, nu fi prozaic! De ce crezi că eu n-am ochi pentru tine? Dar nu putem trăi mereu așa, doar zbenguindu-ne în pielea goală… Și știi doar, că Creatorul ne-a interzis păcatul trupesc!…
După copac, cei doi îngerași își dau coate și abia se abțin să nu râdă…
– Mare cât inima mea… mare cât inima mea…
– Iar începi?! Dacă aș avea cu ce s-o compar… Ți-aș spune dacă e așa de mare cum o tot cânți!…
Cei doi îngerași, ies repede de după copac.
– A zis cineva ceva de cântat? Maestre, un sol major!… Așa! Mai mișc-o un pic!… Este!…
– Mă, voi de unde ați mai apărut? Iote la ei! Plecați, că n-am cu ce să vă plătesc!
– Șiii… se face pentru domnu`… mnu`… mnu` Adam… dam… dam și pentru unica… ca… ca… ca iubire a veții lui, domnișoara Eva… va… vaa! De știai că nu putem trăiii… ra… ta… ta… n-ar fi trebuit s-avem copii!… Se știeee!…
– Copii?! Ce-s ăia, mă, iubi?! Știi de așa ceva?
– Nu știu, dragă! Așa e cântecu`! Nu-i lua în seamă pe lăutarii ăștia! E doar folclor rupt din alt Rai!… Bă, gata! Hai, cântați la altă masă, că n-am verzișori! Hă, hă! Bună asta, nu? Taman în locul ăsta luminat, loc cu verdeață, să n-ai verzișori… Mdea! Nu v-ați prins! Nu știu de ce am crezut…
– Hai, boss, că cântăm degeaba! La ce masă ne trimiți? Mai știi pe cineva în toată grădina asta de vară? Sunteți numa` voi! I-auzi, ce zice! ,,Cine m-a făcut OM mare”… I-auzi, domnișoara Eva! ,, Nu știi tu să fii bărbat… pentru o fată… nici măcar n-ai încercat… măcar odată…
– Bă, voi n-auziți? Hai, valea, `vă Raiu` mamilor voastre de afoni!
– Da` lasă-i mă, iubi, că-mi plăcea melodia! Și versurile… m-au uns la inimă… cât realism… simțire…
– Bine, boss! Am plecat! Da` să nu ne mai cauți, că nu mai venim!
– Iubi, tu meriți mai mult! Tu meriți iubire reală, sentimente, mângâieri… toate numai pentru tine! Doar o viață nu mi-ar ajunge să te iubesc!… Să te…
– Auzi, iubi? Mie mi-e cam foame! Dacă zici că mă iubești, întinde-te și tu după un măr de-ăla!
– Tu auzi ce zic, măcar?! Nu simți nimic din zbaterile mele? Din trăirile mele care mă ard pe dinăuntru ca focul Gheenei… ce-o mai fi și ăla?
– Iubi, nu te mai perpeli atâta! Vreau doar un măr! Ce mare lucru?!
– Dar știi doar că ne-a fost interzis de Creator! Nu putem să facem asta!
– Mda! Văd ce înseamnă zbaterile alea ale tale, dacă nu te zbați nici măcar pentru un măr!… Știam eu! Pleacă, să nu te mai văd! Mincinosule! Ipocritule!…
Adam se ridică și se îndepărtează de Eva, așteptând să-i treacă crizele.
Dintre crengile Copacului se aude un fâșâit slab și un șarpe albastru coboară încet spre capul Evei.
– Pssst! Pssst! Ssssalut!
– A! Ce m-am speriat! Un șarpe! Adame, un șarpe!
Dar Adam e prea departe s-o audă.
– Sssst! Nu țipa! Am ssă-ți ssspun ceva care-ți va ssschimba viața, așa cum am auzit că-ți dorești!
– A… a.. adică ai auzit tot ce-am vorbit noi?
– Ssssigur că da! Sssunt în acessst copac de când mă știu!… Dar nu vrei sssă-ți ssspun cum ssă-ți ssschimbi viața?
– Mmmm… ba da!
– Assscultă-mă bine, atunci! Ssspune-i lui Adam sssă-ți dea un măr din pomul ăsta, și când vei mușca din el viața ta o sssă ți sse sschimbe pentru totdeauna! O sssă cunoști sssenzațiile tari, ssenssul vieții și sssuprema fericire, dincolo de orice imaginație!…
– Vaaai! Ce tare! Sigur că vreau!…
– Așa sssă faci! Sssă nu uiți! Ssssalut!
Între timp, Adam se apropie spășit, cu un buchet de imortele în mână.
– Iubi, te rog, iartă-mă! Sunt un mare dobitoc, că nu sunt atent la dorințele tale… la sentimentele tale! Uite, ți-am adus buchețelul ăsta de imortele! Nu sunt frumoase? Sunt numai pentru tine!…
– Da, sunt frumoase! Și da, mă superi că nu ești atent la dorințele mele! Uite, de exemplu, dorința mea cea mai mare acuma, e să mănânc un măr! Un singur măr! Cer prea mult, Adame?!…
– Eva, singura iubire a vieții mele! Știi doar că Creatorul ne-a interzis…
– Nu vreau să știu nimic! Dacă mă iubești așa cum îmi tot spui, atunci vreau și o dovadă! Vreau un măr! Poți asta?… Poți să faci și tu ceva concret măcar o dată-n viața ta, Adame?…
– Ho, nebuno! Gata! Ajunge, că m-ai băgat în toate focurile Iadului! Ho, că-ți dau un măr!…
Adam se cațără pe trunchiul gros al Copacului, se întinde spre primul măr care-i iese în cale și-l rupe. N-apucă să coboare, că, dintr-o dată, cerul Raiului se acoperă cu nori negri, se pornește un vânt puternic cu ploaie, ninsoare, tunete și fulgere în același timp… O voce puternică se auzi dintr-o spărtură în nori, din care un mănunchi de raze cobora, luminându-i chiar pe cei doi, care, speriați, se strâng unul în altul…
– Nenorociților! Mă, Adame, mă! Și tu, Evo! Bolnavilor de avere ce sunteți! N-ați muncit și n-ați împărțit cu nimeni tot ce-ați avut! Ați umblat amândoi desculți și niciunul n-a avut mai mult! Ce mai vreți voi de la mine, nenorociților? Să ieșiți la drumul mare și să mă jefuiți?… De milioane de ani mă zbat să nu dispară Pământul, să vi-l las vouă întreg, orbilor și sălbaticilor la minte!… Și voi?! Atâta vreme cât trăiesc Eu, ori faceți ce zic Eu, ori, dacă nu, să plecați!..
– Iertare, Doamne! îngăimă Adam.
– Nu sunt eu de vină! Eu n-am vrut, dar el s-a urcat să-mi dea un măr, să-mi arate că mă iubește! zise și Eva.
– Tăceți amândoi! tună vocea. De azi înainte nu mai stați aici! Nu v-a plăcut huzurul și îndestularea? Atunci plecați chinuiți-vă să vă câștigați singuri mâncarea, cu sudoarea trupurilor voastre nevrednice de un loc în Rai! Creșteți și vă înmulțiți, să vedeți cum e să nu mai fiți doar voi singuri pe Pământ! Ați vrut să știți cum e păcatul? Atunci o să le faceți pe toate!… Hai, valea!
– Iertare, din nou, Doamne! Am greșit! Nu se mai întâmplă! Îngăduie-mi măcar mie să rămân aici!…
Nici azi nu se știe cine a fost cel care i-a adresat această ultimă rugăminte Creatorului. Dar e sigur că n-a reușit să-l înduplece!
Urmează un travelling circular cu Adam și Eva ținându-se de mână și uitându-se în depărtare unde, un soare roșu apunea de după hotarele Raiului. În fundal se aud vocile celor doi îngerași:
– Șiii se face pentru…ntru… ntru Adam… dam și Eva… va… va care e alungați din Rai, se știeee! I-auzi ce spuneee, de la maestru` Guță…ță…ță:
,,Am crezut în tineee, dar ți-ai bătut joc de mineee, ți-am dat viața meaaa, dar ți-ai bătut joc de eaaaa…”
