Spații culturale nr. 19 (3)

Dan Gabriel Onțeluș

Perspectiva artistică

„Finalitate fără scop” consideră I.Kant arta, domeniu prin excelenţă al creativităţii umane. Într-adevăr, principiul fundamental al esteticii moderne este acela că opera de artă produce în receptor emoţie estetică, mai complexă decât cea pur psihologică. Producerea emoţiei estetice nu este o finalitate practică, utilitară, ci una contemplativă. Dar pentru reuşita receptării artei sunt necesare răgazul, tihna, răbdarea, virtuţi pe cale de dispariţie în lumea noastră. Iată de ce, mai mult ca oricând în trecut, arta autentică este rezervată unei elite. Pentru marele public rămâne kitsch-ul, mai mult sau mai puţin reuşit, care speculează comercial sărăcia intelectuală şi afectivă a consumatorului de bunuri şi servicii ce intră în zona entertainment-ului.
Atât arta, cât şi kitsch-ul izvorăsc din imaginaţia creatoare a omului, cea care oferă scenarii ficţionale alternative la limitarea fatală, de ordin spaţio-temporal, a vieţii. Efectul catharctic al creaţiei artistice, despre care a vorbit Aristotel, este incontestabil. Aşa cum un medicament contribuie la curăţirea şi vindecarea corpului, creaţia artistică asigură o terapie sufletească şi spirituală. În ultimă instanţă, creaţia şi receptarea artistică sunt expresii ale libertăţii şi demnităţii umane. Contemplarea estetică a lumii este un semn decisiv că sensul existenţei noastre este ascendent şi transcendent, deopotrivă. Chiar dacă armonia clasică nu se mai regăseşte în creaţiile moderne, care valorifică haosul afectiv şi intelectual al modernului, totuşi operele de artă ale ultimelor două secole păstrează ceva din nostalgia unei lumi perfecte, fie şi prin opoziţie sistematică faţă de aceasta. Şi ludicul postmodern, care elimină contradictoriul specific modernităţii, detensionând percepţia realului, păstrează aura de idealitate a artei. Metaforic exprimându-ne, universul estetic reprezintă primăvara vieţii şi a lumii.
Greu de spus încotro se îndreaptă arta. Constatăm o generalizare a experimentalismului, o eliminare programată a graniţelor tradiţional trasate între stiluri şi genuri, între curente şi chiar domenii artistice întregi. „Sincretism experimental” am putea numi această nouă şi relativistă configuraţie. Se produce o cronicizare a spiritului avangardist, combinată cu o explozie a noilor suporturi multimedia şi strategii de marketing cultural. Din trăire elitistă şi privilegiată, experienţa estetică devine fapt cotidian, eveniment consemnat jurnalistic, frontiera operă-viaţă se estompează. Se practică remix-urile, remake-ul, adaptările de toate felurile. Ceva din sensibilitatea maniaco-depresivă a omului postmodern se transmite şi produselor artistice, procesul de receptare evoluând de la degustarea nevrotică modernă la înfulecarea anarhică actuală. Tihna tradiţională era mai conformă cu spiritul contemplativ specific artei, în timp ce babilonia globalistă pe care o traversăm asimilează valoarea artistică indigestiei ori constipaţiei.
Starea canonului artistic occidental este, în bună măsură, starea lumii occidentale, intens concurată de succesivele valuri asiatice. Homer, Leonardo da Vinci şi Bach, vârfuri ale literaturii, picturii şi muzicii apusene nu-i mai animă în primul rând pe cei aparţinând spaţiului care a produs asemenea valori. Denunţând tradiţionalul bărbat alb, creştin, mort, relativismul multicultural consună cu expansiunea chineză, de pildă, al cărei regim estetic pare mai adecvat provocărilor lumii actuale. Este extrem de interesant faptul că, spre deosebire de exacerbarea dualităţii materie-spirit, din Weltanschauung-ul occidental, „zodiacul chinezesc” privilegiază soliditatea materială, specifică supremaţiei economicului din lumea noastră. Contradicţiile inerente occidentalului au determinat o sleire, în cele din urmă, a elanului creator, deşi trei milenii au alimentat această creativitate. Asiaticul, în schimb, al cărui exponent major este chinezul, a stat în umbră răbdător, dar nu resemnat, iar apariţia sa la scară istorică mondială se produce sub ochii noştri. Inclusiv arta va suferi impactul chinez, în forme pe care doar le putem intui, convergente însă celor demografice şi economice.
Rod al imaginaţiei creatoare, arta a surprins constant, prin transfigurare, natura umană. Chiar şi formele extreme, de exemplu naturalismul şi dadaismul, în pofida interferenţei lor cu temeiuri non-estetice, reuşesc să ofere crâmpeie semnificative ale general-umanului. Pe calea sugestiei subtile din simbolism ori a coerenţei discursive din umanismul Renaşterii, arta a ştiut mereu să evidenţieze, deopotrivă, inefabilul şi cenuşiul existenţei. Întrucât apelează la resorturi subconştiente, spre deosebire de filosofie şi ştiinţă, operele de artă au un impact mai profund asupra individului.
Operând cu stări sau simboluri, creaţiile artistice exprimă mai bine nuanţele decât conceptele şi argumentările. Dintotdeauna, sensibilitatea a fost mai convingătoare decât intelectul, sentimentele trăite sau provocate au avut un rating superior ideilor. În definitiv, oricâte eforturi am face, reuşim să cunoaştem cu adevărat din realitate foarte puţine lucruri. Compensăm restul prin iubire, în momente de graţie, ori prin ură sau indiferenţă, în cele mai multe dintre situaţii. Superioritatea artei derivă şi din imposibilitatea asocierii acesteia cu atitudinile fundamentaliste, valabile în religie, politică, filosofie şi chiar ştiinţă. Creaţiile avangardiste din literatură, pictură, teatru şi film, oricât de „tendenţioase” ar părea, raportate mai ales la contextul istoric, cultural sau artistic originar, exprimă, de fapt, în moduri neconvenţionale, frustrări, temeri ori aşteptări profund omeneşti.
Spirituală în formă şi vitală în fond, arta armonizează contrariile umane. Sincretică şi holografică, imaginea artistică atrage, şochează, pune pe gânduri. Creatorul şi receptorul, în chip specific fiecare, se eliberează de tensiuni şi acumulează noi energii interioare. Dacă nu vindecă maladii ale sufletului şi spiritului, aşa cum face religia, arta poate totuşi să le amelioreze. Dacă nu promite strategii de dezvoltare, cum fac programele politice şi economice, operele asigură totuşi un confort interior. În fine, dacă nu face viaţa mai comodă şi mai spectaculoasă, cum se întâmplă prin tehnologie şi media, arta reuşeşte să facă mai suportabilă vieţuirea umană precară, luptând cu blazarea şi mediocritatea. Iată de ce, oricum ar evolua umanitatea, în bine sau în rău, nu poate fi imaginată în absenţa esteticului, acesta fiind „dincolo de bine şi de rău”. S-a vorbit, cu precădere în secolul anterior, despre criza artei, a culturii, a omului. Este adevărat că experienţele totalitare şi cele două războaie mondiale puteau îndreptăţi un asemenea discurs, puteau explica o astfel de percepţie. Relativismul cultural şi globalizarea economică ne determină, la începutul unui nou mileniu, să considerăm caducă noţiunea de criză. Generalizând poate nepermis, umanul este un simptom al crizei vieţii, după cum aceasta din urmă este un simptom al crizei cosmicului. În sine, orice criză este necesară, întrucât conduce la stadii şi configuraţii noi. Atitudinea contează, iar optimismul ni se pare superior scepticismului şi pesimismului. Chiar şi când implică transmiterea unor stări negative, mesajul artistic este tot optimist, deoarece înţelepciunea şi religiile ne spun că negativitatea este temporară, pregătind (re)-naşterea, echilibrarea, ascensiunea.
Arta este sinonimă speranţei. Dincolo de evaluările docte, specifice fiecărui domeniu artistic în parte şi esteticii ca teorie globală sau filosofie a artei, se poate spune că arta funcţionează ca terapie sofisticată, pentru creator şi receptor deopotrivă. Trist este că estetizarea postmodernistă, despre care vorbea M.Cărtărescu, nu presupune ingredientele inteligente ale valorii artistice, ci mai ales spectaculosul facil, poza, „imaginea”. Dar percepţia estetică a lumii implică starea contemplativă, incompatibilă cu viteza ameţitoare cu care se desfăşoară viaţa în marile aglomerări urbane. Prin intensificarea ritmului trăirii, se pierde tocmai calitatea acesteia, fiindcă psihologic şi spiritual nu mai poţi asimila avalanşa de senzaţii, imagini, stări şi idei care te împresoară.

(fragmente din volumul ,,Monografia umanului”, Editura Alpha, Buzău, 2008)

ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ

micul lighean şi pisica lui schrödinger
(ultima ploaie)

Freamătul străzii cu umerii îndoiţi
un om minunat o femeie
prin faţa ferestrei ziua părea tot
mai lungă soarele buruienile
subsolurile răcoroase şi grele

miriadele de minoritari porniţi
să cucerească lumea cămăşile albe
vâlvătaia amurgului năvodul
rupt în bătaia vântului micul lighean

elefanţii ţestoasele cubul
tetraedrul icosaedrul dodecaedrul
şi toată această faună halucinantă
tăcerea în care-am hotărât să
rupem pisica lui schrödinger

aidoma uitării frunzelor cuvintelor
aceste faleze pustii marea
ce se rostogoleşte zgomotos
trupurile noastre meduzele
oglinzile în lumina cărora cresc
arbori uriaşi păsări
despre care vorbim în somn când nu visăm

atunci
nu-ţi este dat să urli
liniştirea o cauţi
pe căi neştiute viaţa continuă
la timp te vei smulge
ca şi cum ai evita o muşcătură de câine
vei răzbi prin arşiţa verii
vei răzbi îţi vei spune că ai răzbit
şi vei continua să rosteşti tatăl nostru
în gând pe străzi lăturalnice
simţi că te înalţi spre cer
acolo
freamătul străzii se aude altfel
cubul elefanţii ţestoasele
tetraedrul icosaedrul dodecaedrul
şi toate câte or mai fi
ochii şi rănile mele
săgeţile bine ţintite

absenţa durerea
revolta şi întristarea
în afara cercului aceleaşi limite
viaţa e oarbă iată cum moartea
îşi face de cap

micul lighean şi pisica lui schrödinger
aici în cămară iarba înflorea
într-o tăcere deplină
peste drum trecătorii
privighetoarea trandafirul
ca într-un vis interminabil obositor

dimineaţa şi seara când se bea
în cinstea trecutului şi-a viitorului
când cineva sună la poartă
fără să dea de bănuit

erau începuturile noastre comune
apele subterane aerul implacabil
al micului lighean vechea cutie
plină cu pietre şi statuete ciudate
pisica lui schrödinger ne va conduce
spre lâna de aur căci sus doar
acolo se află nordul nord.

apoi am contemplat
fluturii din insectar
răcoarea umbrelor noastre
pragul firesc dintre lumi
blândele animale lucrurile
ultima ploaie.
Când luminile Liniştea

Când luminile Liniştea
miazma unei duminici crestele
însângerate ale cocoşilor
ţipătul desprins brutal de pe buze
şi pleoapele nemişcate Doamne
când mă gândeam la moarte

în livada cu pere
William Carlos Williams
printre îngeri
veghea

pe când eu

adesea Când luminile Liniştea
ne-mpresoară când realitatea
erupe tăioasă când soarele
şi spaima creşteau

O pată neagră de ceai

„Moartea e pata de ceai de pe masă”
Adrian Alui Gheorghe

Spre ţărm
pe frunze uscate toamna pe ape
ceţurile iluziile
unei lumi bezmetice

în dreptul inimii
o pată de sânge ca o pată
neagră de ceai

într-un golf unde liniştea
se întindea până departe
umerii tăi străluceau umbra
ţi se zărea de departe

ceasul răcoros al serii luna
translucidă a fiecărui crepuscul
trecerea cu ochii închişi
de pe un mal pe celălalt