Ora de muzică 2 – Afix 975
L-am uitat și noi, râmnicenii, deși tot atâția ani a stat la dispoziția tuturor, precum mai noul, 0238.
Am judecat la rece fără să mă prind deloc. Cu ce să compar numerele înscrise pe albumul realizat de Sting în colaborare cu Shaggy? Vârste nu, Sting e old man, Shaggy este și el la anii tinereții bătrâneții, contingent 68; numărul de la pantofi doar pentru unul sau amândoi, dar al doilea de trei cifre ce poate fi? După mai multe rânduri parcurse tot nu am rămas convins că i se poate aloca unei țări un număr ce se apropie de o mie. Dar după încă o rundă de căutări am tras concluzii. Unele dureroase. Că Usa și Canada, de parcă ei au inventat telefonia, sunt +1, Ucraina, favorita actuală a globului, + 380, iar Jămăicuța lui Bombastic are ceva de genul 1-876. Deși simple prefixe, arată cum și cine face cărțile la nivel mondial. Aviz ucrainenilor.
44/876, cât să ajungi internațional de la Londra la Kingstone, cât să înregistrezi un album muzical.
Să ne familiarizăm mai întâi cu părerile celor mai cele jurnale din anul în care cei doi au început să apară în public. Într-o ordine aleatorie am descoperit The Guardian, prezent în ianuarie 2018 la premiile Grammy, fascinat de această întovărășire de cântec, un soi de romanță frățească, ce sună mai bine americănește după alipirea lui brother și romance, bromance. Cum premiile suscită interese și produc dispute, indiscutabil, ,,gardianul” de serviciu și-a pus întrebarea dacă factorii decidenți au ales până au cules perechea alb-negru jamaican în detrimentul unor nume de top ca Lorde, Cordelia to Shaggy’s Lear, dacă doi bătrânei – nu fac diferențieri de genul ,,care e mai tânăr dintre doi oldaci”, totuși li se spune ,,în vârstă” – sunt mai nimeriți decât alții/altele, chiar de-s în genul larg declarat pop de nivel regal. Fără să cunosc întreaga tevatură a dedesubturilor festivalului, rămân nedumerit de chestiunea ,,oprobiului” ce s-ar fi creat în spatele apariției și încerc să nu mă gândesc că exclusivismul a ajuns la fundul sacului și cei care au ,,făcut” muzica înaintea altora pot fi vreodată subiectul ignoranței și lipsei de respect. Le reamintesc tuturor că multe piese muzicale, fie și de consum catalogate, fundamentează relația între armonicul și melodicul hiturilor cotidiene. Ce ziceți, Sia cu Getta ar fi produs Titanium dacă n-ar fi existat Every Breath You Take? Poate, dar mai fi sunat atât de familiar. Cel puțin. Una peste alta, duetul a supraviețuit nebuniei demolării ,,statuilor” și a smuls lui Damien Morris, jurnalistul, o expresie de genul ,,acest album exasperant de Ok”.
Intenționam breack-time-ul încă de la primele cuvinte ale articolului, cu totul neuzuale – cum mai rar ziariștii noștri se hazardează, preferă lenea limbajului comun de tipul face-tiktok-ian -, pentru a exprima neobișnuita relație și ciudatul imbold de a trece de la Europa la o țară din America Latină, deși undeva în povestea cotidianului de față sau în altul (s-au amestecat conținuturile) nu este chiar o trecere continentală abruptă, Sting a locuit o bună perioadă la New York.
Mulți – Damien este culegător de impresii fervent și minuțios, desigur, pentru a ajunge la sintetizarea și așternerea lor – s-ar fi temut de seriozitatea lui Sting din anii 90 (aviz probabil la colaborarea cu Karamazov și alți muzicieni de marcă, jazziști feroce), nedemonstrată, de la prima piesă, eponimă albumului, dovedindu-se că ,,încruntarea” este de domeniul trecutului, stilul și manifestarea muzicale par mai degrabă o joacă, o glumă. Drept concluzie, imaginea propusă, de muzică – în speță pop-reggae-ul jamaican – și jurnalist, este a unui britanic ce-și părăsește țara, sătul de țolul ei vetust, sătul de însingurarea europeană produsă odată cu Brexit-ul, un cetățean (i-aș spune totuși de vază) ce se refugiază într-o casă la țară (cred însă că în Jamaica, oriunde ai privi, totul arată ca-ntr-o localitate de nivel sătesc ca pe la noi, nu ca-n Anglia), servind un ou adus de majordom în poziția relaxată, culcat. Ați sesizat diferența, ați observat nivelul. Trecând peste câteva alte aprecieri, puțin mai particularizate – prefer să încerc eu impactul produs după ascultarea primă neglijentă, luată în serios apoi -, colaborarea și albumul ajung la final să conveargă către o comparație – înțeleasă defectuos inițial, dar parcă mai aproape de toată tevatura articolului – cumva ciudată: muzica lor este ca o canapea (sofa) bine făcută și numai psihopaților nu le place canapeaua. În fine, mie îmi suna mai aproape de adevăr senzația pe care ți-o dă relaxarea pe o canapea: și cui nu-i place să lenevească pe canapea?
