Spații culturale nr. 19 (2)

Radu CÂRNECI

MUNTELE STATORNICIEI

lui Nicolae Labiş,
la 40 de ani de la înveşnicire

„… legat de stânca aceasta dobândită prin durere,
văd arborii respirând pacea neagră a morţilor
şi surâsurile încremenite ale statuilor…“
SEFERIS
1.

Măreţ, Muntele!
Aici, la ţărmul Mării Neliniştite, zbuciumându-şi
coroana apelor
aici, peste câmpiile văluitoare ale ierburilor
la neînvinsele armate ale pădurilor
aici păsările de duh
– pe căile cerului, ochii –
aici noi cu pământul în braţe, cu pământul în suflet
asfinţind cu pământul în gură: cântec de naştere
şi de năprasnică nuntă.

Măreţ, Muntele!
La ferestrele timpului morţii (în orbitele lor
licăre praful eternităţii) viteji
rezistând morţilor năvălitori, supunându-i rădăcinilor
morţii noştri purtându-şi sufletul steag: voievozi cu
sceptre de aer şi oşteni cu
arcuri de vânt
morţii stirpei noastre
la ferestrele timpului.

Măreţ, Muntele!
la temelia lui odihniţi-vă, luptători
voi, care m-aţi semănat!
Iată veacul despicându-se – aşa cum aţi voit –
iată tirania topindu-se ca o zgură otrăvitoare
înghiţindu-se pe sine însuşi ca o năpârcă
iată, prăbuşindu-se în tină
statuile sângeroase!…

2.

Muntele meu! modernă împărăţie şi dreaptă se vrea
şi totuşi, o, durere, sângele tânăr
mai pâlpâie-n stingere
lovit mişeleşte, devreme plecând spre dincolo:
eroi ai gloriei fragede.
O, ticăloşíí ale hidrei flămânde, iată, aşa au pierit
vitejii în afara turnirurilor: fără armuri
şi fără-de lăncii
fiecare doar cu flamura cuvântului îndrăznind…

(Acum, nopţile sunt ale visătorilor; tăcuţi, ei pun
Muntelui lumini de colind:
rouă peste lacrimi, imn peste geamăt:
turme de stele miei zămislind
bărbaţii îndemn tainic înspre femei: duh către duh
la fecundarea cerurilor
trup către trup la bucurie pământului: visătorii!
Vin şi miere le-aduc, miresme şiroindu-le-n cale
Preot al Iubirii Iubirilor, Eu!…)
………………………………………………………

3.

La marginea dinspre apus a veacului: oamenii poartă
cununi de oţel, cu păsări de fier
zburând: drumuri în cosmos
ca într-o grădină apocaliptică
însă Dumnezeului din ei nici o îngenunchiere!
Dar sufletele? Ce se vor face dacă ochiul din astră
nu le mai cheamă?
Şi ce va fi cu inimile de vor rămâne mărunte
ca bobul de mei?
Adevăr zic vouă: ele stins vor înflori
şi rodul lor pleavă se va chema!…
……………………………………………………

4.

(… în somn, visând, am lăcrimat, în tristeţe
hălăduind către zi;
poleit, chipul Muntelui lucea ca într-o stingere;
lumea cutreiera Cetatea flămânzind, cerşind
puţini îmbuibându-se
şi peste toate un soare scârbit. Atunci am strigat
în Piaţa Tăcerilor:
— Să vină înţelepţii!
– iar ei au sosit îmbătrâniţi
abia mişcându-se –:
— Daţi tuturor Cuget, Măsură şi Demnitate!
şi îndrăzneală întru acestea.“
Apoi:
— Unde sunt cei ce împart Legea?
– căscând s-au apropiat –:
— Daţi fiecăruia după faptele sale! Pentru a se topi
noaptea fiţi pătimaşi în Dreptate:
fiecăruia o stea
spre-a se cunoaşte!“
Apoi am chemat Poeţii, pe adevăraţii poeţi i-am
chemat;
ci ei tăceau, neîncununaţi, tânjind după vinul cel bun
în ochi cu taina tainelor. Şi mă priveau uimindu-se:
— Iată, le-am spus, Muntele îmbătrâneşte.
S-a îmbolnăvit.
Nu simţiţi?
Se clatină de prea multe păcate!
Înnoiţi-l! Sădiţi grădini în formă de vis!
Semănaţi ode albastre, dulci elegii
rotunjiţi doruri şi nunţi
şi blânde bocete legănătoare!
Dăruiţi fiecăruia măcar un vers:
atunci vor sosi şi privighetorile!“
Iar adormiţilor paznici, cu furie, le-am strigat:
— Alungaţi zarafii şi înşelătorii de suflete! Biciuiţi-i
şi azvârliţi-i în pulberea nimicniciei!…
E timpul, în sfârşit, să turnăm statui
în bronzul bronzurilor: cugetul.
Fiţi puternici şi generoşi!… Acum, aici,
lumea iese dintr-o lungă tristeţe!
O, voi Înaintemergătorilor, începeţi!…“)
………………………………………………………

5.

… La pragul furtunilor, la ţărmul Mării Neliniştite
înnoit Muntele meu se vrea!
Aici durerea durerilor sub lumina temătoare şi iată
de peste zări pelerini ar dori să-mi guste aerul
şi fructele şi imnele
să-şi aşeze gândurile la raclele strămoşilor mei
şi ale martirilor tineri.
Aici, ca dintr-o ceaţă primordială, o naştere grea
şi iată pământurile şi apele abia despărţindu-se
iar Muntele visează putere tânără
şi fecioare înflorind: mirese ale unui timp dorit!
O, părinţi neînvinşi, o, eroi fără de vârstă, iarăşi
sângele vostru călătoreşte
iarăşi vrerea se-nalţă din voi pentru noi, pentru
cei de după noi sosind
iarăşi Poeţii seamănă Cuvântul şi păsări măiestre
îl poartă în toate punctele cardinale
şi, la ţărmul Mării Neliniştite, turme de vis pasc
ierburile trupului meu…

Simona-Grazia Dima

Un spaţiu revelatoriu

Datorez scrierea acestui text dinamicei Ozana Cucu-Oancea, cercetătoare în cadrul Academiei Române, care şi-a propus să facă un lucru extraordinar şi a reuşit, cu optimismul şi priceperea ce o caracterizează: o carte care să însumeze mărturii ale scriitorilor despre atmosfera de la Vila „Zaharia Stancu” de la Neptun, unde şi-au petrecut zile aparent paşnice, dar nu lipsite, în cele din urmă, de adânci semnificaţii, în pofida tonusului specific de vacanţă. Iată-mă, aşadar, compunând primele mele memorii! Mărturisesc că am fost impresionată de iniţiativa Ozanei, ca şi, deopotrivă, de rigoarea sa ştiinţifică, şi cred că, în lipsa unor asemenea iniţiative, multe fapte pline de interes literar s-ar pierde. Îmi adaug şi eu modestul obol (fiindcă nu am fost un vizitator împătimit al Casei Scriitorilor de la Neptun) acestor eseuri,ce vor apărea împreună, nu peste mult timp, sub titlul Între Cireşica şi Zidul lui …escu. Scriitori la mare, la Editura Cartea Românească.
Voi începe, aşadar, prin a-mi reaminti că, în anii ’80, adolescentă fiind (şi scriitor începător, încă nemembru al USR), auzisem de celebra vilă, de la scriitorii urbei timişorene, unde locuiam pe atunci. În jurul ei se formase un mit, părea o citadelă mirifică, ascunsă la capătul lumii. Adevărat, se ajungea greu la ea, din părţile extrem-vestice, dar şi conducerea filialei timişorene a USR avea o contribuţie la edificarea acestui prestigiu intimidant: se vorbea de vilă mai mult în şoaptă, iar accesul acolo părea foarte dificil, menit numai unor aleşi (un favor nemaipomenit). Când am mers şi eu acolo, începând cu anul 1997, mitul s-a prefăcut, în fine, într-o realitate palpabilă. În total am fost cazată în vila de la Neptun de 4 ori: în octombrie 1997, la „Festivalul scriitorilor români de pretutindeni”, a doua oară în concediu (în perioada 20–30 august 2001), în septembrie 2004, la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură”, şi în octombrie 2007, când am beneficiat de o bursă scriitoricească, alături de alţi nouă confraţi. Partea a doua a lunii august mi s-a părut cea mai plăcută, dar am fost acolo şi în octombrie. Am locuit, invariabil, în partea cea nouă a vilei, la parter şi la etaj, nu fiindcă mi-aş fi dorit-o neapărat, ci fiindcă am fost repartizată acolo de organizatori.
Dacă în Timişoara vila era privită din unghi mitologic, atunci când am descins în ea venind din Bucureşti, perspectiva era cu totul alta: un loc boem, plin de persoane relaxate ce nu aveau nimic pontifical, ba mai mult, sosiseră acolo cu căţel şi cu purcel, iar zvonuri deloc ceremonioase circulau cu privire la vinderea dezinvoltă, într-un prea omenesc lanţ al slăbiciunilor, a unor bilete de şedere, de către scriitorii înşişi (numai unii dintre ei, desigur), la diverşi inşi ce nu aveau nimic de-a face cu USR. Astfel că îşi făceau veacul pe acolo destui plasticieni sau actori de teatru etc., în ansamblu, diverşi intelectuali de toată mâna sau chiar simple cunoştinţe, din varii domenii, ale scriitorilor titulari – o lume pestriţă, zumzăitoare, fără ştaif. În 2001, când am solicitat şi eu, unica oară, un bilet la vilă, am fost rugată cu un anumit patos: „Vă rugăm, duceţi-vă acolo cu adevărat, prezentaţi-vă acolo chiar dvs.!” ceea ce m-a surprins (am decriptat doar ulterior sensul).
La vilă era plăcut. Admirabile, cu adevărat, mâncarea, peisajul odihnitor şi poetic. Curăţenia dinăuntru lăsa mult de dorit, instalaţiile sanitare erau vechi şi stricate, pe jos nu se mătura nici măcar la schimbarea seriilor de vizitatori, iar aşternutul niciodată, câtă vreme şedeai acolo; locuirea acolo era, de fapt, oarecum un chin, din punct de vedere igienic şi estetic (ba chiar şi „funcţional”). Domnea un aer de modestie şi austeritate, ca să mă exprim eufemistic. Cred că situaţia este cu totul alta acum, după renovare, dar nu am mers pe teren să mă conving. Dintre rezidenţii temporari, unii, sătui pesemne de atâta literatură (ba poate şi de chipurile confraţilor), evitau orice discuţii literare, comportându-se ca simpli turişti, aflaţi între necunoscuţi, în vreme ce alţii, dimpotrivă, îşi prelungeau aici vocaţia prin şuete prelungite în fapt de seară. Un loc ce venea de minune convorbirilor era terasa cu aspect demodat, dar tihnit, ce prelungea în afară zona restaurantului. Priveliştea maritimă observabilă de acolo era într-adevăr reconfortantă.
Oricum, vila era un loc ce oferea scriitorilor, dacă voiau, şansa de a se cunoaşte reciproc, de a se vedea în carne şi oase, de a lega prietenii sau simple cunoştinţe. I-am văzut sau revăzut acolo pe numeroşi confraţi şi mi-am făcut o părere despre gusturile şi convingerile lor, ceea ce mi-a îmbogăţit mult viziunea despre existenţă în general şi m-a îndemnat să-mi amintesc stăruitor şi cu recunoştinţă aspectele frumoase ale vieţii, cum ar fi momentele de înălţare, când am făcut ample excursuri în literatura noastră în compania unor scriitori precum Mircea Sântimbreanu ori Gabriel Dimisianu şi atâţia alţii. Voi considera benefic faptul că, graţie şederii la vilă, i-am cunoscut mai bine pe Nora Iuga, Dinu Flămând, Gellu Dorian, Nicolae Balotă, Vasile Dan, Dumitru Chioaru, Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Irina Nechit, Constantin Severin, Shaul Carmel, Dan Cristea, Denisa Comănescu, Iustin Panţa, Ioana Ieronim, Adam Sorkin, Victor Ivanovici, Florin Muscalu, Nicolae Neagu, Marin Mincu, Ştefania Plopeanu.
În 2007, la bursă, mi-a făcut plăcere să discut cu poetul Rodian Drăgoi, care mi-a încredinţat frăţeşte trăirile lui, situate la interfaţa dintre onirism-subliminal şi spiritualitate. Cu delicata prozatoare Genoveva Logan am făcut o incursiune la Mangalia, unde am vizitat pe fugă şantierul arheologic, de care îmi era dor, şi Muzeul de istorie, cu fantastice vase din vechime şi replici contemporane iscusit făurite. Am trăit clipe magice împreună cu poetul basarabean Nicolae Rusu, plimbându-ne pe faleză, seara, la apus, când luna uriaşă părea desprinsă din lirica romantică, încât discuţiile au alunecat, inevitabil, spre Eminescu şi universul său, dar şi spre viaţa literară din Basarabia şi Rusia postsovietică ori despre poezia rusă. Ne-am întors cu părere de rău în odăile noastre, după ce vorbisem destule, pe când norii adunaţi ciorchine blocau luna, o ferestruiau dramatic, apoi o eliberau din chingi. Trecând prin curtea plină de arbori înalţi, am văzut lumină în camere, colegii noştri scriau, ba chiar câte unul era pe balcon, fumând, în timp ce perdeaua de culoarea untului tremura în bătaia uşoară a vântului. Am trăit atunci impresia unui moment de solidaritate diafană.
Cu poeta Victoria Milescu am colindat până dincolo de Neptun şi de Olimp, până pe o plajă ocolită de o linie de tren, unde am aflat un restaurant rustic, pustiu, curat şi civilizat, încât am putut să ne odihnim şi să bem o cană de ceai. Am avut o revelaţie de tip sociologic la vederea halului de părăginire în care ajunsese staţiunea Olimp, fosta bijuterie în care arhitectura românească investise atâta jubilantă creativitate. Acum luxoasele magazine de la etaj ale marelui hotel vecin cu Neptunul, care ondulau, parcă mulate pe linia ţărmului, erau închise, cu geamurile opace, prăfuite şi terasele goale, crăpate, lipsite de farmecul şi grija (inclusiv gospodărească a) prezenţelor omeneşti. Stranie senzaţie! Mai ales că la întoarcere, în ultima treime a parcursului nostru, am fost ameninţate de o mare haită de câini, de care am scăpat ca prin minune. Altă faţetă a nepăsării şi a autodistrungerii. Probabil că din 2007 până astăzi lucrurile se vor fi schimbat, nu ştiu.
Voi istorisi, în final, o întâmplare petrecută în octombrie 1997, la „Festivalul scriitorilor români de pretutindeni”. Într-o după-amiază am rămas, din greşeală, în afara programului stabilit. Se anunţase o descindere (multaşteptată) la cramele de la Murfatlar. Nu ştiu cum se face că Toma George Maiorescu, Mircea Sântimbreanu, Carolina Ilica şi eu, neatenţi, nu am reţinut ora exactă a plecării într-acolo, cu autocarul, şi ne-am trezit post factum, singuri în faţa vilei, drept care am luat-o la picior pe plajă, depănând amintiri, povestind impresii de tot soiul, care ne-au îmbogăţit orizonturile. La un moment dat ni s-a făcut foame, ne gândeam la cei care cinau la Murfatlar, fericiţi (aveau, de altfel, să vină, fiecare, cu câteva sticle de vin, pregătite special pentru ei de organizatori). Involuntar autoexcluşi din programul oficial, eram tânjitori şi melancolici. Mircea Sântimbreanu avea la el o franzelă, din care dădu unui câine, apoi se pregăti să ne împartă fiecăruia o bucată din ce mai rămăsese. Tocmai când ne pregăteam să mâncăm ceva la restaurant, se ivi, prestant, Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al breslei. Cobora cu pas maiestuos din odaia lui, unde rămăsese expres ca să termine o prefaţă la o antologie de poezie. Vâzându-ne starea jalnică, ne-a consolat pe dată, comandându-ne un meniu rezonabil, pentru care am semnat cu toţii pe o fişă de decont. Am uitat astfel de franzela drămuită, împărţită cu necuvântătorul. Am avut atunci o discuţie extraordinară cu Mircea Sântimbreanu, care se dovedea a fi un fin cunoscător al realităţii sociale, politice, şi, deopotrivă, scriitoriceşti. În plus, un ins de o rară omenie şi de o profunzime psihologică nebănuită. Mi-a spus atunci lucruri pe care, în lipsa acelei erori de încadrare în program, nu le-aş fi aflat niciodată, cu atât mai mult cu cât în puţini ani s-a stins din viaţă. Dacă nu am fi comis, toţi patru împreună, acea greşeală de orientare, nu ar fi avut când şi cum să-mi facă acele destăinuiri esenţiale care mi-au lămurit nişte împrejurări fatidice din 1990. Am aflat astfel cu exactitate care era atmosfera din acei ani, în şedinţele de primire de la USR, cu cât profesionalism se comporta comisia, ce greutate aveau textele critice scrise pe marginea volumelor discutate – Uniunea Scriitorilor avea într-adevăr profesionalism; desigur, au fost flatante rememorările lui precise, în care se cuprindea inclusiv momentul primirii mele în Uniune, rapidă, plină de respect, fără să fi fost necesară vreo pledoarie; şi alte câteva revelaţii, graţie cărora am putut face nişte conexiuni necesare. Le voi purta mereu în suflet. Ca şi icoana ochilor blânzi, înţelepţi, mărturisind o infinită cunoaştere a vieţii, ai lui Mircea Sântimbreanu…

Două romane dintr-o lovitură

Daniel Drăgan – actul intim al lecturii este o operă în doi

Nu există nici o îndoială. În privinţa spaţiului literar braşovean, anul 2011 este al scriitorului Daniel Drăgan. Cu o energie surprinzătoare, el a finalizat de curând două romane, pe care le-a lansat în cadrul aceluiaşi eveniment, într-o aromitoare seară de toamnă braşoveană. Este vorba de „Biedermeier” şi de „Mehmed”, ambele apărute la editura târgovişteană Bibliotheca.
Experienţa romanescă îndelungată, de la „Doi ori doi” (1978), până la „Subreta” (2010), s-a decantat până la o formulă narativă debarasată de impurităţi, chiar şi de personaje de umplutură sau, cum ar spune alţii, de coloratură, în care autorul urmăreşte, într-o infinitate de nuanţe, devenirea unui personaj central.
„Biedermeier” este o poveste cu punct de plecare real, dar la finalizarea căreia Daniel Drăgan a ajuns după o viaţă în care şi-a pus întrebări esenţiale. Aflat, matematic, la cel de-al 15-lea roman al său, autorul a dobândit capacitatea de a descifra finalitatea căutărilor majore ale individului prin care, odată atinse, îşi împlineşte menirea, se cunoaşte pe sine şi se dăruieşte pe sine. Personajul central, Puşa, „un substitut neînsufleţit al unei fiinţe cu suflet”, căreia, într-un cerc mai restrâns de prieteni, de iniţiaţi în pendulările filigranate ale destinului, i se va spune Vladia, este întruparea unei sintagme blânde şi aerate a poeziei în sine. Acest personaj contorsionat domină prin bogăţia mişcărilor interioare pe care i le atribuie şi le urmăreşte autorul care îl zideşte cărămidă cu cărămidă, până la împlinirea şi luciditatea deplină. Este o căutare a iubirii pornind, poate, de la fraza dezbrăcată de convenţie şi de balast a lui Noica către fiul său Rafael: ”iubeşte şi fă ce vrei!” De remarcat abilitatea trecerii prin segmente diverse, ştiinţa îmbinării între planuri divergente, dezvoltarea poveştii cu uneltele maestrului. Toate se fac cu virtuozităţi lingvistice şi de construcţie a discursului. Particularitatea demersului stilistic al lui Daniel Drăgan este formulată conştient chiar de personaj, care spune: „subiectul discursului meu este un amalgam de fiere şi sirop, adună în el atâta zgură şi îmi pune atât de mult nisip în dinţi”. Finalul rămâne deschis, în consonanţă cu rosturile fiinţei. Pentru că şi în momentul atingerii panglicii de la finiş, personajul spune: ”continuăm să alergăm (unul după altul, se subînţelege) ca într-o farsă plină de quiproquo-uri”. Important este, conchide autorul prin vocea personajului său, ”să mă opresc la valorile stabile, având conştiinţa că există pentru fiecare din noi o făgăduinţă, există un pământ făgăduit!”

A.M.: Care este de fapt istoria romanului „Biedermeier”?

Daniel Drăgan: Are o istorie diferită de celelalte cărţi ale mele. Pleacă de la un eveniment real. Pleacă, zic, pentru că merge dincolo de evenimentul real, este o carte de ficţiune. Dar s-a întâmplat ceva, cu foarte mulţi ani în urmă. Trei eleve, de 15-16 ani, au fugit de acasă, cu toate că erau din familii foarte bune. Părinţii le-au căutat luni de zile în toate părţile, prin lacuri, prin bălţi, cu scafandrii, cu barcagii, dar n-a fost cu putinţă să le găsească. Tocmai când credeau că le-au pierdut definitiv, un miliţian, într-o inspecţie de rutină, le-a găsit în ieslea animalelor, la un circ ambulant. Acolo fetele ajunseseră chemate de mirajul unei profesii artistice, dar şi de nişte fluturaşi erotici, atrase de mirajul unei iubiri romantice. Eram reporter atunci şi m-am oferit să scriu un reportaj despre ele. Am stat de vorbă mai cu seamă cu una dintre fete, care mi s-a părut mai răsărită. Ea mi-a spus că acceptă să discute cu mine numai dacă voi publica în reportajul meu o frază aşa cum o spune ea, fără să adaug, fără să şterg nimic. Am publicat fraza aceea care suna cam aşa: ”am trăit două luni la circ. Au fost cele mai frumoase zile şi nopţi ale vieţii mele şi nimeni şi nimic nu mă va face să regret vreodată ce am trăit”. Ei bine, după mai bine de 20 de ani, m-am reîntâlnit cu fata aceea, devenită femeie în plinătatea vârstei, căsătorită. Era alt om. M-a surprins curăţenia morală, înţelepciunea, luciditatea analitică a acestei femei de aproape 40 de ani, mamă a trei copii minunaţi. Mi-am pus atunci întrebarea, şi vreme de trei decenii n-am reuşit să-mi explic, care sunt mecanismele extraordinar de fine şi imprevizibile care definesc şi determină comportamentul oscilant, între Veneră şi Madonă, al femeii contemporane. Aşa s-a născut „Biedermeier”.

În completarea celorlalte memorabile întrupări din romanele anterioare, vine acest nou personaj feminin să contureze rosturile de substanţă, generale, ale demersurilor dumneavoastră de scriitor, care mi se par că sunt acelea de căutare permanentă a iubirii?

Daniel Drăgan: Probabil că da. Nu m-am gândit în mod special la asta, n-a fost un scop al scrierii mele, dar iată că se completează o galerie de personaje feminine, iar Vladia îşi ocupă un loc între ele, începând cu Maria Suru, continuând prin Caravana şi altele.

„Mehmed” este o altfel de scriere, un altfel de aluat narativ. Ca să ajungă cu introspecţia la rosturi decisive ale existenţei umane, Daniel Drăgan alege aici parabola şi spaţiul încărcat de exotism. Parabola vieţuirii sub clopot de sticlă şi a dedublării fizice şi gestuale. Mi se pare cel mai elaborat dintre romanele lui Daniel Drăgan, pentru că este orchestrat totul cu o ştiinţă polifonică, de la gestul cotidian până la aşezarea în spaţiu, toate alcătuind eşafodajul incertitudinii, al limitei fundamentale a omului, aceea de a nu înţelege nici rosturile lumii şi nici pe sine însuşi. Imaginea concepută de autor pentru aceasta este, deopotrivă, vizuală şi semantică. Pe de o parte este imaginea celor două clopote de sticlă, reprezentând lumea multiplicată, şi, pe de altă parte, imaginea celor două entităţi umane identice, dar care vieţuiesc independent, reprezentând propria fiinţă, propria mărginire. Autorul ne conduce spre conturarea noţiunii de neînţelegere ca venind din trufie. Aşadar întrebarea pe care şi-o pune autorul, care este planeta originară şi care este copia şi cine a reuşit să imite atât de bine creaţia lui Dumnezeu, El însuşi sau…Celălalt, îşi găseşte răspunsul în noi înşine, în limitele percepţiilor noastre. Trufia duce la inadaptare, iar multiplicarea duce – paradoxal – la izolare, la dedublare, dar în vieţuire paralelă.

A.M : În ce-l priveşte pe „Mehmed”, această poveste orientală este un roman extrem de conceptualizat în simplitatea lui. Lumea şi individul se multiplică, dar vieţuiesc în paralel. M-aş bucura să descifreze chiar autorul înţelesurile acestui demers.

Daniel Drăgan: Înţelesurile sunt multiple şi nu le pot nici măcar inventaria, pentru că aş lua plăcerea şi datoria cititorului. Cititorul este dator să ajungă la înţelesurile cărţii, dacă sunt înţelesuri. Sper să fie. Pot spune însă că această carte, deosebită de celelalte pe care le-am scris, ca stil şi manieră de realizare, a pornit şi din ambiţia de a mă situa în afara şi împotriva curentului. La americani este o vorbă şi o doctrină chiar : dacă ai obţinut un succes, bate pe el; ai făcut un film de succes, mai scoate încă zece cu aceeaşi temă şi aceleaşi personaje, trage de tema asta până o secătuieşti! Asta este o literatură comercială, o artă comercială. Aşa se nasc serialele de câte 200-300 de episoade. Domnule, dacă aveai ceva de spus, n-aveai nevoie de 400 de episoade, ci de 2,3,5, zece, hai. Mai mult, înseamnă că nu ai găsit esenţa.

Vorbind de inadaptarea omului, are literatura pârghii proprii prin care poate determina clarificări în felul în care omul înţelege lumea şi se înţelege pe sine însuşi?

Daniel Drăgan: Depinde de cine scrie, dar şi de cine citeşte, pentru că lectura, instituţia lecturii şi actul intim al lecturii este o operă în doi. Nu se poate lectură fără cititor şi nici fără scriitor. Cineva scrie şi cineva citeşte şi recreează. Asta este literatura, iar sensurile le caută şi le află cititorul. Dacă poate. Şi dacă se străduieşte, poate.

Cu aceste două lecturi proaspete în memorie, mă gândesc şi la pasul următor. Omul, ca dar al lui Dumnezeu, mai are pentru scriitorul Daniel Drăgan faţete ascunse ce trebuie luminate?

Daniel Drăgan: Trebuie să fiu recunoscător Proniei divine că mi-a dat zile. Eu mi-am scris opera după 35 de ani, deci în a doua jumătate a vieţii mele. Pe măsură ce au trecut anii, mi se pare că am devenit tot mai prolific şi mai profesional. Cred că pe măsură ce scriu, învăţ să scriu şi cred că mai am încă multe de spus, dacă Dumnezeu va continua să mă ajute, lăsându-mă să scriu.

A consemnat şi întrebat Adrian Munteanu