Spații culturale nr. 19 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Am fost, de curând, la un festival de poezie, în cadrul căruia, printre alte manifestări, s-a desfăşurat şi un colocviu intitulat „Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii”. Nu-i primul festival la care particip şi unde, aproape obsesiv, se vorbeşte despre legătura dintre credinţă şi poezie, despre intruziunea sacrului în literatură şi, implicit, despre modul în care scriitorii pot să promoveze, prin scris, cuvântul lui Dumnezeu.
La festivalul de care pomeneam am constatat că, teoretic, chiar şi după retragerea grăbită a preotului paroh (avea cestiuni mai importante de rezolvat), scriitorii se descurcă fără probleme, au noţiunile de cateheză bine înfipte în mental, pot dezvolta cu largheţe orice subiect religios şi sunt capabili să-şi demonstreze, prin poeme mai noi sau mai vechi, fiorul metafizic. În definitiv, orice poem, dacă are o invocaţie retorică (gen „Doamne!” sau „Doamne, Doamne!”), dacă introduce în imaginarul poetic nişte cruci, o biserică sau câteva obiecte personale transformate în obiecte de cult (ochelari, potir, stilou) poate fi considerat religios. Nu se exagerează cu încadrarea în specie, în sensul că nu tot ce se scrie, pe această temă, este etichetat drept psalm, dar toată lumea este fericită că nu ne-am rupt de dreapta credinţă şi convinsă că mileniul trei va fi religios sau nu va fi deloc.
Între timp, în ciuda fericirii noastre şi a încrederii că nu suntem cu totul pierduţi, boala de care suferim se agravează. Este o boală care ne-a pătruns insidios, până la măduvă, măcinându-ne şi pe noi, şi ţara în care vieţuim.
Dacă ai cere unui preot să-ţi explice de ce nu mai trăim într-o ţară sănătoasă, ţi-ar vorbi, cu siguranţă, despre relaţia între păcat şi boală. Eroarea, contrazicerea legii, păcatul, au ca urmare o îmbolnăvire somatică sau psihică. Boala psihică apare mai întâi ca o îngustare a minţii, alteori ca o tulburare de personalitate, ca o scindare sau o dizarmonie.
Lăsând la o parte tonul moralizator, de predică duminicală, ar trebui să începem prin a ne recunoaşte lipsa de credinţă, răspunzătoare, în mare măsură, de traiul în afara normelor etice. Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis, nu? Întreaga societate, începând cu cei care ne conduc şi terminând cu ţaţele umile ce-şi smulg părul şi-şi rup reciproc hainele pentru câteva sarmale ecumenice, mimează credinţa: poate din inerţie, poate pentru că, din subconştient, n-a dispărut temutul dicton pascalian: „dacă Dumnezeu nu există şi eu cred în El, n-am pierdut nimic; dar, dacă există şi eu nu cred, am pierdut totul”. Bisericile transformate în sereleuri şi sărbătorile cu aerul lor de circ ambulant nu-i mai pot convinge pe cei tineri să creadă şi să se teamă. Vor ridica din umeri, plictisiţi, şi se vor întoarce în marea grădină a internetului, mult mai preţioasă, pentru ei, decât cea a unui ipotetic paradis.
În mod surprinzător, deşi lipsa de credinţă ar trebui să înlăture conştiinţa păcatului, acest lucru nu se întâmplă, poate fiindcă suntem o ţară a paradoxurilor. Ştim că suntem păcătoşi, ne închinăm cu largheţe ori de câte ori trecem pe lângă o biserică, purtăm cruci imense la gât, scriem lungi poeme în care invocăm divinitatea şi ajutorul Proniei cereşti, dar nu credem cu adevărat. Lecţiile de materialism ştiinţific au schilodit, în bună parte, fondul nostru arhaic sănătos; ne îndoim de existenţa lui Dumnezeu, dar nu ezităm să-i cerem ajutorul la necaz şi, din când în când, să ne dovedim habotnici, fiindcă aceasta „dă bine” la imaginea publică.
Duplicitatea este un simptom al bolii. Când trăieşti în eroare, când bănuieşti că drumul pe care mergi nu duce nicăieri, n-ai cum să fii sănătos. Duplicitatea afectează climatul psihic şi acesta este răspunzător de echilibrul energetic / dinamic / endocrin al organismului. Destinderea, liniştea lăuntrică, uitarea de sine nu sunt posibile când vânezi încordat oportunităţi, când te falsifici pentru a le obţine, când eşti trufaş, chit că simulezi smerenia. De aceea, de multe ori poemele „religioase” au aerul unor făcături parşive, bune să sporească, nu-i aşa, „capitalul” poeticesc al cine ştie cărui versificator naiv, unul capabil a spune, citez, „Deşarta comoară a cerului dar…/ Sclipitoare eşti… dar în cufăr murdar,/ Un cufăr ce suntem noi! Prin timpul menire,/ Tăinuite şi vrute păcate făcute-n neştire…// Prin frânturi de refrene şi cor ce se-aud,/ Se-nalţă spre cer doar rugi… de vrute avut…/ Ce-nteţesc spre păcat şi desfrânare/ Pângărind tot ce-i bun… a Ta dulce chemare…// prin tăinuite constelaţii de vis… Universul de sus… sinonim Paradis…/ Lasă în noi îmblănite şi negre mioare/ Păcate… şi-ţi cântăm ode, cerând înspre veci o iertare!/ O iertare pe care Tu Doamne Sfinte ce eşti/ Te închipui real şi învii din poveşti/ Te închipui real şi învii din poveşti/ Ce ne-ntrecute minţi – ce-s vrute deştepte, savante…/ Te ponegresc că nu eşti, nici tu, nici biblice fapte…/ Însă Tu! Zi de zi… NIMICEŞTI CU IERTAREA!!/ Şi cu dragostea-Ţi mare ne-alini azi trădarea…/ Ce va fi… zi de zi, veac de veac, pe pământ…./ Iartă-ne, Doamne… Doamne cel Sfânt!!”.
Poemul citat se numeşte „Iartă-ne, Doamne!”. Putea, la fel de bine, să se numească „Fereşte-ne, Doamne!”. Adică Doamne fereşte de-aşa „literatură”.
„Deşarta comoară a cerului dar…/ Sclipitoare eşti… dar în cufăr murdar,/ Un cufăr ce suntem noi! Prin timpul menire,/ Tăinuite şi vrute păcate făcute-n neştire…// Prin frânturi de refrene şi cor ce se-aud,/ Se-nalţă spre cer doar rugi… de vrute avut…/ Ce-nteţesc spre păcat şi desfrânare,
Pângărind tot ce-i bun… a Ta dulce chemare…// Prin tăinuite cărări, constelaţii de vis…
Universul de sus… sinonim Paradis…/ Lasă în noi îmblănite şi negre mioare/ Păcate… şi-ţi cântăm ode, cerând înspre veci o iertare!/ O iertare pe care Tu Doamne Sfinte ce eşti
Te închipui real şi învii din poveşti/ Ce ne-ntrecute minţi – ce-s vrute deştepte, savante…/ Te ponegresc că nu eşti, nici tu, nici biblice fapte…/ Însă Tu! Zi de zi… NIMICEŞTI CU IERTAREA!!
Şi cu dragostea-ţi mare… ne-alini azi trădarea…/ Ce va fi… zi de zi, veac de veac… pe pământ…
Iartă-ne Doamne… Doamne cel Sfânt !!”

Emilian Marcu

Arta de a fluiera în biserică

Nu cred să existe undeva, în vreun colţ al planetei (să ne înţelegem: este vorba de partea civilizată a acesteia, totuşi), o ţară, un popor, care să aibă atâţia artişti pe metru pătrat în arta fluieratului în biserică, aşa cum există în România, mai ales cea contemporană, sau, poate, vorba lui Ion Minulescu, e vechi păcatul!
Astfel, dacă este cumva o mişcare seismică sau un obiect neidentificat apare pe cerul înstelat când nici nu te aştepţi, dacă este o ninsoare în august sau, cine ştie, un ciclon rătăcit pe aici în februarie, dacă e nevoie urgentă de fixarea datei pentru darea oilor la montă, apare artistul în arta fluieratului în biserică şi îşi dă cu presupusul, ba, mai mult, se şi angajează pe loc şi susţine sus şi tare că doar el poate rezolva dificila problemă, că pentru el a fost pregătită meticulos şi programată această chestiune. Şi, pe loc, se găseşte cineva care să-l susţină, să-l sprijine şi să-i ofere, pe tavă, postul, desigur meritat, după cum susţine el.
El, artistul, maestrul fluieratului în biserică, transformă lucrurile irezolvabile în probleme rezolvate şi le bifează ca atare, cu o nonşalanţă de invidiat. Omul nostru, care, nu se ştie pe ce criterii, dar, de fapt, se ştie foarte bine, este ales, devine, pe loc, specialist în varii domenii. De pildă, e cumva nevoie de un cosmonaut? Nici o problemă! Specialistul în arta fluieratului în biserică, fără să ştie nici măcar unde se află cosmodromul, se şi înfiinţează la post, cu trupu-i ţanţoş şi muşchii plesnind pe el de importanţă, desigur, dispus să rezolve această problemă capitală. E nevoie cumva de preşedinte la un comitet, fie el judeţean, naţional, sau la orice comiţiu care să-i aducă venituri grase din truda altora, pe care, obligatoriu, îi sfidează şi îi consideră popor de servitori, trebuie vreun redactor-şef, la cine ştie ce ziar sau televiziune? Omul nostru, mare specialist la toate, se prezintă cu aerul că numai el poate împinge, mai departe, ţara cu eleganţa şi cu forţa cu care ar împinge balotul de aer pe scara de incendiu sau umbra pe scara de serviciu.
Omul nostru, aşadar, bun la toate, este mereu în poziţie de drepţi, sentinelă în serviciul permanent al optimismului, hăhăie, se agită, cu mişcări dezordonate, numai pentru a atrage atenţia celor din jur.
Şi trebuie să recunosc: strategia sa este mereu câştigătoare! Dar, de fiecare dată, cum este şi firesc, el se loveşte şi de pragul de sus, şi de cel de jos, în acelaşi timp, căci insul nu se ridică mai sus de înălţimea umbrei sale, şi ratează tot ce face, căutând o sumedenie de scuze, care mai de care mai hilare, fără să spună o vorbă despre nepriceperea sa.
Are cineva nevoie de un interpret la fluieratul în biserică? Fiţi siguri că pe omul nostru îl veţi găsi mereu în fruntea alaiului de fripturişti.
Dar ce mă surprinde cel mai mult este că oamenii normali şi cu mult bun-simţ chiar cred că el este cel ales, că el este cel nimerit să conducă şi să se bucure de tot felul de favoruri.
Un lucru trebuie să recunosc: omul nu este prost deloc! Ştie să se eschiveze şi să mimeze perfect orice, reuşind să-i prostească atât de bine aproape toţi cei cu care intră în contact, cu voie sau mai mult fără voie, iar interpretarea acestei partituri îl prinde atât de bine, încât ajunge să păcălească, aproape, pe toată lumea.
Şi, probabil, specialistul în arta fluieratului în biserică, în clipa de intimitate, simte totuşi cum mereu îi fug „notele” de pe portativul ce-l face să cânte fals, fiindcă, de cele mai multe ori, oamenii normali îl ocolesc.
Cum, chiar nu ştiţi cine este maestrul în arta fluieratului în biserică? Imposibil! Dacă deschideţi televizorul sau aparatul de radio, în clipa următoare el este în poziţie de drepţi, gata să se ofere să vă interpreteze melodia lui preferată şi apare de atâtea ori în ultimul timp, încât parcă îţi vine să nu mai deschizi nici televizorul şi nici aparatul de radio şi poate că asta e de bun augur: te face să te îndrepţi spre bibliotecă şi să cauţi o carte frumoasă pe care să o citeşti.

Doina Cernica

Procentul lui Dumnezeu

Se spune că există un procent al lui Dumnezeu. Că dacă una din teribilele molime ale Evului Mediu ar renaşte devastator sau dacă una din misterioasele boli care ucid atâţia semeni şi-ar accelera şi înmii raza de acţiune până într-atât încât toţi să ne aşteptăm peste noapte la noaptea eternă a umanităţii, ar fi totuşi, datorită extraordinarei diversităţi genetice a omenirii, o mică parte dintre noi care ar rezista, care ar supravieţui infernalei maladii. Procentul lui Dumnezeu.
Oricât ar părea de ciudat, literatura, cu poezia în primul rând, scriitorii, în frunte cu poeţii, chiar acest procent celest mi-l evocă. Niciuna din lungul şir al întrupărilor răului nu i-a ocolit. Nici rugul, nici ştreangul, nici glonţul. Nici temniţa, nici foamea, nici boala, nici sărăcia. Nici neînţelegerea celor mulţi, nici dispreţul celui avut, nici invidia veleitarului, nici indiferenţa autorităţii, nici invazia calculatorului sau a televizorului, nici propria îndoială. Poetului, scriitorului, ca individ, i-a mai mers bine, câteodată. Rar. Poeţilor, scriitorilor, ca oameni, ca breaslă – niciodată. Şi cu toate acestea, poezia, literatura continuă să existe, să se îmbogăţească, să supravieţuiască, poeţii, scriitorii continuă să scrie şi să nu moară. Şi-atunci cum să nu te gândeşti, gândindu-te la ei, la minunata poveste despre minunatul procent al lui Dumnezeu? Atât de frumoasă şi atât de mult potrivindu-li-se, încât chiar nu mai contează dacă unul dintre ei o fi scris-o.

La o aniversare

Radu Cârneci
Bucureşti, octombrie 2011

S-au împlinit, nu de mult, 130 de ani de la naşterea unui mare român, savantul Nicolae Iorga (deci la aceeaşi dată – 1871 – cu alte două glorii ale acestui pământ – Enescu şi Bacovia). Dacă Poetul şi Muzicianul au fost sărbătoriţi pe măsura creaţiei fiecăruia, despre gloriosul Istoric şi om cultural s-a vorbit mai puţin.
Minte strălucită şi îndrăzneaţă, cuprinzând, prin întinsa-i operă, toată viaţa Neamului românesc – de la începuturi până în veacul XX, istoric de renume european (şi nu numai!), scriitor (în toate genurile literare), memorialist, Nicolae Iorga s-a dorit – a fost şi a rămas – un luminător al acestui popor într-un timp politico-social nefast, ca şi cel de azi. Cercetător şi profund cunoscător al izvoarelor creaţiei, dezvoltării şi emancipării acestei naţii, el a împlinit prin vasta-i operă şi biografia altor popoare (britanic, turc, german).
Eminent profesor, membru al Academiei Române, dar şi al altor multe academii şi universităţi europene, luptător declarat împotriva hitlerismului, a fost ucis mişeleşte de către legionari în noiembrie 1940.
Antecesorul nostru, poetul şi cărturarul Stelian Cucu, profesor şi director al Liceului teoretic „Regele Ferdinand“, admirator prin cuvânt şi faptă al proeminentului savant, în una din conferinţele publice (ce se organizau în acea vreme) a vorbit cu multă şi aleasă simţire despre Nicolae Iorga. Conferinţa a fost tipărită apoi şi trimisă la Vălenii de Munte. Delicateţea gestului l-a emoţionat pe savant, determinând o corespondenţă scrisă între cei doi.
Publicăm, iată, la aceasta aniversare (care nu s-a prea aniversat!) conferinţa în cauză, găsind-o valoroasă şi demonstrativă.

STELIAN CUCU

Nicolae Iorga

Sunt chestiuni despre care, trebuind să scrii, îţi dai seama, cu oarecare teamă, că sunt mai presus de posibilităţile scrisului tău. Această simţire ne stăpâneşte acum, când un puternic sentiment de admiraţie ne îndeamnă totuşi, să ne unim şi noi glasul la o mare sărbătoare culturală a neamului.
Tot ce este intelectualitate, tot ce este instituţie culturală în cuprinsul Ţării Româneşti, se pregăteşte încă de anul trecut, să dea un fast deosebit, dar meritat, sărbătorind împlinirea a şasezeci de ani ai marelui român Nicolae Iorga.
Ţara noastră s-a prezentat întotdeauna – aşa s-a prezentat şi călătorilor care au străbătut-o în decursul veacurilor – împerechere minunată de contraste. Bogăţii nesecate ale naturii alături de o pătură ţărănească şerbită, în lipsă şi mizerie; fastul molatec, bogat şi oriental alături de vetre fără cenuşe.
Şi situaţia se continuă şi astăzi: în vreme ce ologii şi orbii războiului şi copiii cu părinţi înmormântaţi străjeri la hotare, bat străzile Bucureştilor spre uşile la care caută în zadar alinare, alunecă nesimţite maşini de milioane, purtând înlăuntru putregaiul împodobit, ori necinstea înzorzonată în podoabele plătite cu petrolul şi grâul a sute şi mii de braţe care se tem că iarna nu vor avea ce mânca.
Dac-ar fi numai atâta ar fi trist. Dar de multe ori în această apropiere de nepotriviri, ochiul este atras de strălucirea valorilor morale în luptă cu viciul, de munca harnică şi constructivă în folosul obştesc, de eminenţa caracterelor şi strălucirea geniului.
Acum câteva sute de ani, când ţara se zvârcolea în greutăţi şi în luptele familiilor boiereşti pentru ocuparea tronului, din sânul acestora apare o figură, care avea să devină mare mitropolit apărător al ortodoxismului: Petru Movilă al Kievului. Cu aproape un secol mai târziu în mijlocul aceloraşi zguduiri, răsare steaua unei puternice culture în Orient: Dimitrie Cantemir căruia Turcia îi datoreşte una din cele mai bune istorii. Am putea cita astfel multe exemple.
Cel mai pilduitor este însă viaţa sărbătoritului N. Iorga. In vremea când mai toţi, în loc să pună sprijinul la consolidarea ţării, caută cu orice preţ să se îmbogăţească, provocând astfel nemulţumirea generală, prin acumularea în câteva mâini a bunurilor acestui pământ, el, mai ales, printre foarte puţini, continuă să meargă pe aceeaşi cale dreaptă pe care şi-a croit-o demult, a dezinteresării personale şi a sacrificiului pentru neam.
Numai la vechii Atenieni am putea găsi un bărbat asemănător. Aristides, conducător al Atenei, în vreme ce măcelari şi tăbăcari se îmbogăţeau, el singur murea sărac. Dar pe acei tăbăcari şi măcelari i s t o r i a i-a uitat, Aristides însă a fost supranumit «cel drept».
Născut în Botoşani în anul 1871, Domnul Nicolae Iorga împlineşte azi şasezeci de ani, dintre cari aproape patruzeci au fost închinaţi binelui neamului său.
Ca elev a lăsat colegilor săi amintiri pline de entusiaste admiraţii. Student, datorită multiplelor sale cunoştinţe încă de atunci, a cerut şi i s-a aprobat să-şi treacă examenele de licenţă numai după un singur an.
Această excepţie a fost ca un omagiu al misterioaselor forţe care-l chemau, mai curând, pe terenul activităţii naţionale. După studii strălucite în străinătate, ajunge la vârsta de douăzeci şi trei ani profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. În 1910 este ales membru al Academiei Române. Astăzi este şi profesor la Sorbona, ţine cursuri în diferite oraşe din Franţa şi Italia. A ajuns rector al Universităţii din Bucureşti şi a fost proclamat «doctor honoris causa» al universităţii din Oxford şi din alte părţi. Are 800 de opere mari şi câteva mii de articole etc.
Începe cu poezii încă de pe vremea când era student, scrie apoi impresii de călătorie şi îşi continuă activitatea cu studii literare şi istorice. Colaborează la mai toate revistele principale din ţară şi conduce însuşi altele.
Principala sa operă este cea istorică şi constă din publicarea de documente şi cronici inedite fie în colecţia Academiei Române, fie în colecţiile editate de comisiunea monumentelor istorice. Scrie în limba germană: «Istoria poporului român» şi «Istoria imperiului otoman»; în limba engleză: «Istoria imperiului bizantin», scrie altele în limba franceză, italiană. Nici nu ne permitem să enumerăm măcar, din cauza spaţiului cât şi a posibilităţilor de informare, numeroasele studii mai mari sau broşuri în care reînvie epoci sau momente din istoria neamului, domni şi jupâniţe în pribegie ori tragedii sângeroase din zbuciumatul nostru trecut.
Dornic să cuprindă în sufletul său larg, întreaga viaţă a trecutului nostru, ne-a dat pe rând: «Istoria bisericii române», «Istoria comerţului» şi a diferitelor instituţii sociale: industria, armata, şcoala, starea socială, economică etc.; dar, mai ales, a scris o neîntrecută până acum «Istorie a literaturii române» de la începuturi şi până la 1866.
A cutreierat înainte de unirea cea mare, diferitele provincii subjugate şi ne-a dăruit lucrări istorice şi impresii din Ardeal, Basarabia, Bucovina.
Studiind arhivele noastre şi cele streine, în special, compune din însemnările celor care au trecut în decursul veacurilor prin ţările noastre, o interesantă «Istorie a Românilor prin călători», iar în 1928 dă la iveală o «istorie a învăţământului românesc».
Dar nu numai ca istoric se manifestă acest mare bărbat, ci şi ca literat, mai ales ca dramaturg.
În dramele sale istorice reînviază scene şi figuri din trecutul nostru, astfel avem, citând numai câteva: „Doamna lui Ieremia”, „Învierea lui Ştefan-Vodă, „Mihai Viteazul”, „Un domn pribeag”, „Constantin Brâncoveanu”, „Tudor Vladimirescu”, „Constantin Bătrânul”, „Casandra”, acum de curând, s-a reprezentat la Teatrul Naţional din Bucureşti, ultima sa piesă „Ovidiu”, în care caută să umanizeze, făcând mai simpatică şi motivând-o, suferinţa poetului latin exilat la Tomis (Constanţa).
Suflet generos, larg, cu ecouri adânci, a înţeles sufletul omenesc cu aspiraţiile lui, cu îndoielile şi nestatorniciile ce-l caracterizează şi l-a concretizat în personagii şi în opere nemuritoare.
La baza acestora stă o trainică iubire de ţară şi de neam şi o profundă atitudine morală.
Căci ceea ce caracterizează în chip deosebit activitatea lui N. Iorga este o solidă concepţie morală despre viaţă şi oameni, concepţie care ia aci forma entuziasmului divin, aci aspectul indignării clocotitoare ce varsă fulgere din ochii de apostol.
Această curăţie şi energie morală stă, mai ales, la baza activităţii sale de ziarist şi orator.
Prin căldura temperamentului său de animator de mase şi deschizător de drumuri nouă, prin revista «Semănătorul», a determinat un puternic curent cultural şi naţional de dragoste sincer frăţească faţă de ţăran şi sufletul său depozitar al poeziei neamului şi creator al artelor naţionale. Acest curent puternic s-a întins în toate unghiurile ţării şi a contribuit în cea mai mare măsură la pregătirea sufletului românesc pentru intrarea în războiul cel mare, care ne-a adus întregirea neamului.
Din căldura sufletului său care-şi avea origina în unirea puternică cu simţirea lui Eminescu de înaltă şi nobilă dragoste de neam, au pornit valuri de naţionalism proaspăt şi înviorător în toate colţurile cele mai tainice ale ţării. De la umilul dascăl din cătunul ascuns sub cetini de brazi până la magistrul de catedră universitară, de la bisericuţa de lemn până la superbele catedrale din Iaşi şi Bucureşti, în cazărmi, în instituţiile publice, se simţea lumina învietoare a gândului trimes într-una peste Carpaţi. Şi această atmosferă de purificare şi pregătire pentru marea taină ce avea să se săvârşească la Jiu, la Mărăşti, a fost pregătită mai ales de revista «Semănătorul», condusă, în bună parte, de N. Iorga.
Dintre ziarele pe care le-a publicat, mai însemnat a fost şi este «Neamul Românesc» de format exterior modest, dar de fericite concepţii morale şi sociale.
Sprijinind intrarea în acţiune prin scrierile şi ziarele pe care le conducea, a continuat această acţiune patriotică şi în Moldova, stând continuu pavăză tronului şi făclie neamului.
Multă lume l-a ascultat vorbind şi toţi care l-au auzit odată, caută să-l asculte mereu, căci este un mare orator, poate cel mai mare al vremii noastre.
Cuvântul său, ca o formulă magică, porneşte pe undele sugestiei şi electrizează auditorul până la delir.
În faţa lui, când vorbeşte, toţi se simt una, toţi, uitându-şi preocupările şi interesele mărunte, planează, duşi de verbul său înflăcărat, în sferele înalte ale simţirii.
D-l profesor universitar I. Petrovici, vorbind în actuala sărbătorire despre «N. Iorga oratorul», a evocat discursul ţinut în Camera din Iaşi în 1916, discurs care oglindeşte dragostea de ţară a d-lui Iorga. Take Ionescu, spune d-l Petrovici, a numit acest discurs un «imn naţional». Vorbind mai departe, despre oratorul N. Iorga, spune:
«Talentul lui N. Iorga este o forţă a naturii în izbucnirea ei elementară.
Filosofii antichităţii spun că elementele componente ale fiecăruia din noi sunt: focul, aerul, apă pământul. Însă pe când la unii focul este opaiţ, aerul miasmă grea, apa, baltă stagnantă, la Nicolae Iorga, focul e fulger, aerul, vijelie, apa, torent năvalnic, pământul ţarină fecundă».
Pe lângă acestea, d-l Iorga mai este şi un nobil şi măreţ sol, ambasador al neamului şi spiritului românesc peste hotare. Cunoscător al tainelor trecute ale ţărilor române şi prevăzător al viitoarelor noastre destine naţionale, d-sa caută să ne deschidă o cale netedă şi să ne dea un loc de seamă în concertul statelor europene. Astfel el nu poartă numai cuvântul ştiinţei româneşti, peste hotare, dar caută să lase şi semne permanente, în lumea apusului, despre existenţa noastră.
A creat şcoala română de la Fontenay aux Roses şi mai mult cu sârguinţa şi perseverenţa personală a ridicat un monument de artă românească la Veneţia «Casa Rumena».
La fel, în ţară a întemeiat universitatea populară de la Vălenii de Munte, unde a reunit, pentru o operă de înfrăţire, pe reprezentanţii intelectualităţii diferitelor minorităţi din ţara noastră.
Spirit vast, spirit care întrece epoca, ne face impresia unui uriaş care trage după el, spre ritmul vremurilor nouă, viaţa noastră a Românilor.
Şi spătarul Nicolae Milescu, şi cronicarul voievod Dimitrie Cantemir, în secolele de demult; şi Heliade Rădulescu şi Bogdan Petriceicu Haşdeu în secolul trecut, au fost nişte uriaşi, nişte pioni ai epocii şi ai ţării lor. Dar d-l Nicolae Iorga îi întrece, căci a creat cât au făurit toţi la un loc şi poate şi mai mult. A călătorit şi a cunoscut mai multe locuri decât Nicolae Milescu şi desigur cu mai mult folos pentru noi; a scris mai mult şi cunoaşte mai multe limbi decât Dimitrie Cantemir, care cunoştea unsprezece limbi, a dat îndrumări tot aşa de puternice ca Heliade Rădulescu şi a scris opere mai multe şi mai monumentale decât Haşdeu care şi el a fost unic în felul său.
În faţa unui atare om pasiunile tac, căci prin ochii lui priveşte sufletul neamului şi în vinele lui tresaltă dorul de mai bine al atâtor generaţii.

(Stelian Cucu, Probleme vitale. N. Iorga – conferinţe, Tipografia „Poporul”, R.- Sărat)

Distribuie: