Propoziții pretențioase – Ambrase
Nu numai timpul, ci și timpurile sunt confuze.
Așa le percep de o bună bucată de vreme. Nu mai înțeleg nimic de la nimeni. Atât de mulți indivizi ambigui în gândire și acțiuni, prea mulți, încât nici să traversez strada nu mai sunt sigur. Ieri, în preajma Bcr, un nene din alte timpuri parcase pe partea cu parcul o dacie din veacul trecut, de-un portocaliu strident, câș, mușcând cu turul din trecerea de pietoni. Nicio clipă de descumpănire că vreun neatent i-ar putea agăța nădragii de tablă. Cum făcusem stânga spre atelier, văzând ,,salvatorul” de circulație în uniformă, gândeam că va observa și că-l va regulariza pe stăpân, chit că lipsea. Ba, a trecut nestingherit de nelegiuire și s-a îndreptat către intrarea din Vladimirescu a stabilimentului ordinii și…. Cu mult mai înainte, până să înceapă hegemonia băncii, dar la mustață, un alt dăcios doar urcase pe trotuar jumătate dintre roți, la fel de nepăsător că între el, parcatul ilegitim, și parcații după trasare rămăsese loc cât să se pupe călătorii automobiliști ambele oglinzi laterale. La întoarcerea de la atelier, ,,Moși-Beși” – semăna uimitor cu fostul vecin ce a locuit odinioară pe spațiul locativ al doctorului Cristea – ambreia rătăcita dacie ca pe draci. Io-l amendai în minte, deopotrivă și pe polițaii sub nasul cărora se întâmplă destule, sub privirile cărora ,,ameriză” un astfel de cetățean coborât de la Dâlga…. Mi se trage de la știrea cu tânăra ,,crăpată” azi, de ziua ei, închipuindu-mi cum își blesteamă părinții în acest moment ziua în care au lăsat-o să dea de carnet. De aceea nu renunț să fiu ferm pe ideea că școlerului nu-i trebuie carnet până nu termină liceul și nici după aceea, că un 21 de ani e minimul sub care coacerea nu este încă gata. După pragul ăsta, borș și bragă, sancțiuni cu privare de libertate. Ca să n-ajungă să dea ortul popii – ta-su și mă-sa – la 19 ani.
Pe fostul Palat Fiscal se încumetaseră Tamba. Cristi doar s-a nimerit în lipsă de treabă. Eu nu l-am vizitat decât o dată, ocazie indefinită la acest moment.
Dar străzii nu i-am fost deloc străini. Nu-i palatul, clienții curg gârlă. Nici lui nea Radu Soare nu-i era străin tata. Prin cârciumile pe unde servise ca ospătar, tata fusese client. Și eu îl țin minte doar de la Prahova. Cu același miros puternic de chiftele. Nea Radu a fost cel mai jovial ospătar din generația lui. Plinuț, cu un zâmbet mereu pe față, cu o voce de teapa sopranelor, de-ar fi fost femeie, dar în registru bărbătesc, cu un debit de invidiat, încât orice client servea ce îi recomanda nea Radu. Și dacă este să-i compar timbrul cu al unei persoane ,,cunoscute”, atunci e glasul celui ce cânta în pelicula ,,O noapte furtunoasă” – cu care mă ambetai și eu precum Zița ani în urmă -, la terasa unde Rică Venturiano, ametrop de ocazie, cu lornionul pe nas și giubenul pe cap, sorbea niznai din țigară. Cel cu ,,avea un picior”, să juri că erau unul și același. Și ne puse nea Radu, în niște zile de vară, să dezgolim acoperișul de tabla veche și s-o înnoim. Patru ape, două capace-triunghi și două figurine trapez dreptunghic, plus o verandă, intrarea principală. Mă uit și acum și nu-mi vine să cred ce linii perfecte am putut scoate la coame. Păcat de zona din spate care arată azi…. Neterminată. Odinioară aveau zid comun casa lui Nea Radu și a vecinului. Ne dăduse de furcă. Am fost nevoiți să creăm o dolie la confluență și să acoperim peretele rămas în afară cu tablă. Mi-e că acolo s-a tăiat tata în palmă și-a făcut o schemă cum numai el putea executa pe la beții: s-a tăvălit ghem pe dolie. Și ne-a tras la înjurături. La 50 de ani era încă zmeu. Cum de fapt a fost până cu vreo doi ani înainte să nu mai fie….
