Spații culturale nr. 87 (6)

Repere europene

Stan BREBENEL

Patras

După o noapte binemeritată de odihnă, cred că abia acum ne-am revenit după drumul lung de acasă până în Paralia Katerini și, după un mic dejun îndestulător, am părăsit Kerkyra. Ne-am îmbarcat în port la bordul unui feryy boat și, după o călătorie de aprox. 45 de minute, ajungem în portul Igoumenitsa. Autocarul ne poartă spre sudul Greciei, prin vest, pe șosele și autostrăzi ce sunt paralele cu Marea Ionică. Este o zonă muntoasă foarte frumoasă, pe care nu am mai văzut-o. Obiectivul principal al zilei este Catedrala Sfântului Apostol Andrei din orașul Patras. În cele câteva ore de deplasare, nu am avut de ce să ne plictisim, deoarece peisajul era deosebit de atrăgător. La un moment dat, un indicator rutier ne anunța o intersecție importantă. Spre dreapta, o cale rutieră îi anunță pe călători și turiști că acesta este drumul corect spre Lefkada. Aceasta, ca și Kerkyra sau Kefalonia, insulele ionice, este una din destinațiile preferate de turiști pentru vacanțe, inclusiv români. Între insulele ionice apreciate se mai regăsește și insula Zakynthos, însă aceasta este puțin mai la sud de orașul Patras, ca latitudine. Din cunoștințele geografice, literare, mitologice și cinematografice, știu că în imediata apropiere a insulei Kefalonia, în partea de nord-est, se află insula Itaca, patria celebrului rege Ulise (sau Odiseu) și a Penelopei, unii dintre eroii operei Odiseea lui Homer. Ca să ajungem în Patras, aflat în nord-vestul Peloponezului, trebuie să trecem peste un pod care leagă partea continentală de cea insulară. Peloponezul a devenit insulă o dată cu construcția Canalului Corint. Pe acesta vom avea posibilitatea să-l vedem mâine.

Podul Rio – Antirrio

Este o bijuterie inginerească și face legătura, prin Golful Corint, între Grecia continentală și peninsula Peloponez. Mai poartă denumirea de Charilaos Trikoupis. Podul unește partea nord estică a orașului Patras, respectiv orășelul suburbie Rio, cu orașul Antirrio de pe partea continentală. Lucrările de construcție au început în anul 1999, iar festivitățile de inaugurare au avut loc la data de 7 august 2004. Pentru a vă face o imagine cât mai exactă, am să vă prezint câteva caracteristici tehnice. Este unul dintre cele mai lungi poduri cu tiranți din lume, cu mai multe trave și cel mai lung de tipul complet suspendat. Are o lungime totală de 2880 metri, distanța față de luciul apei este de 52 metri, iar înălțimea ajunge până la 164 metri. Ne minunăm din mers de frumusețea podului, imortalizând obiectivul cu aparatele foto. Tehnologia folosită a fost una ultra avansată. S-a luat în calcul faptul că zona este frecvent zguduită de mișcări tectonice și că, uneori, vântul suflă și cu 150 km/oră. Părăsim podul și frumusețea lui ne ajunge din urmă. Mai avem posibilitatea să-l mai zărim un timp, după care privirile ni se fixează pe primele imagini din Patras sau Patra cum este denumit de greci.

Peloponez

Este o peninsulă în sud-vestul Greciei recunoscută ca inima Eladei. Însă nu despre partea geografică a Peloponezului vreau să scriu, ci despre extraordinara istorie, mai ales, antică. Războiul troian a pornit și din această peninsulă unde Agamemnon și-a condus oștile din nord până în Troia, prin Peloponez. Argonauții au navigat pe mări, poposind și aici în căutarea Lânii de Aur. Mai știm că Hercule a învins aici leul din Nemeea, prima dintre cele douăsprezece munci. Orașul-stat Sparta a fost fondat aici și a jucat un rol foarte important în istoria antică a Greciei. Unul dintre cei mai mari eroi ai Spartei a fost regele Leonidas. Cum bine se știe acesta, în fruntea a numai 300 de spartani și 7.000 de alți greci pe care i-a condus în lupta de la Termopile (Porțile fierbinți), a reușit să reziste trei zile și trei nopți oștilor persane de 180.000 de luptători. La locul luptei, pe mormântul lui Leonidas sunt înscrise următoarele cuvinte: Spune-i, drumețule, Spartei, că noi ce aici căzut-am, ne-am jertfit împlinind sfintele legi ale patriei. Acestea par a fi un ultim mesaj din partea marelui erou spartan. Tot aici se află orașul Olympia, locul unde s-au organizat primele Jocuri Olimpice, încă din antichitate. În cinstea locului, aici se aprinde flacăra olimpică și tot de aici pleacă spre locurile de desfășurare în epoca modernă. Acum, aici, se întâlnesc sate pitorești de munte, podgorii și plantații de măslini. Sunt foarte apreciate măslinele Kalamata, ce au savoarea Peloponezului. O regiune deosebită din peninsulă este Arcadia. Aici se aflau numeroase temple ce erau dedicate lui Zeus și Herei. Este binecunoscută expresia Et in Arcadia ego!, care exprimă regretul fericirii pierdute. Dar să ne întoarcem la obiectivele pelerinajului nostru.

Patras

Este al treilea ca mărime oraș din Grecia, având în jur de un sfert de milion de locuitori și este capitala prefecturii Ahaia. Orașul este dispus la poalele Muntelui Panachaikon, cu deschidere la Golful Patras. Se află la o depărtare de 215 km de Atena. Orașul mai este denumit ca „poarta occidentală a Greciei”, fiind un centru comercial internațional. Din portul orașului sunt stabilite rute comerciale, mai ales cu sudul Italiei, dar și cu vestul Europei. Ca orice metropolă care se respectă, în oraș sunt două universități de stat și un institut tehnologic. Având în vedere gradul ridicat de instruire, Patras este și un important centru științific. Este de remarcat faptul că în anul 2006 a fost Capitală Culturală Europeană. Istoria orașului se întinde pe 4 milenii, fiind întemeiat prin unificarea mai multor așezări. Numele așezării provine de la întemeietorul său, Patreus, descendentul celui care a înființat Sparta. Din aceste considerente, orașul de azi îmbină construcțiile noi cu monumentele istorice mai vechi. Se regăsesc construcții sau ruine din perioada Greciei antice, a Imperiului Roman, stăpânirii bizantine și mai târziu a Imperiului Otoman. Se mai știe de acest important oraș că s-a numărat printre primele creștinate. Aici a propovăduit Sfântul Apostol Andrei unde a și fost martirizat, devenind protectorul orașului. Nu după mult timp, chiar în zona de litoral ajungem la obiectivul pelerinajului nostru de aici.

Catedrala Sfântului Apostol Andrei

Este arhicunoscut faptul că Sfântul Apostol Andrei este cel care a creștinat populația de atunci de pe teritoriul României. Cuvântul Andrei în limba greacă înseamnă bărbăție. El a fost un apostol al lui Iisus din Nazaret, fiind fratele lui Simion Petru, cunoscut ca Sfântul Apostol Petru. Ei au fost fiii lui Iona, un pescar sărac din Galileea. Apostolul Andrei s-a născut în anul 6 î.H. în Betsaida, în Israelul de nord. Evanghelia după Ioan menționează că Andrei ar fi fost mai întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul. Sf. Apostol Andrei mai este cunoscut și ca „cel dintâi chemat”, deoarece el l-a dus la Iisus pe fratele său Simion Petru. La Sinodul Apostolic ținut în jurul anilor 49 – 50 d.H., s-a tras la sorți pentru a se stabili unde va merge fiecare apostol. Sfântului Andrei i-a revenit misiunea de a propovădui creștinismul în Scytia (Dobrogea). Înainte de a ajunge în Dobrogea a mers cu fratele său, Apostolul Petru, prin Asia Mică și prin Balcani. După ce și-a îndeplinit misiunea în Dobrogea, a continuat propovăduirea evangheliei, ajungând până în sudul Rusiei. Nu s-a oprit din misiunea sa apostolică și acest lucru a dus la condamnarea sa prin răstignire. Aceasta a avut loc la Patras. A considerat că este nedemn să fie răstignit ca Mesia și i-a implorat pe călăii săi să facă o cruce diferită și așa s-a ajuns la crucea în forma de X, cruce care poartă denumirea de Crucea Sfântului Andrei. Anul martiriului său este 60 d.H., ziua de 30 noiembrie, atunci când a fost răstignit cu capul în jos.
În Scytia, Sf. Apostol Andrei a locuit într-o peșteră de pe raza localității Ioan Corvin, cunoscută drept Peștera Sfântului Andrei. Unii ierarhi de la noi au denumit peștera drept Bethleemul neamului românesc. Pentru a cinsti cum se cuvine activitatea deosebită în creștinarea geto-dacilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în mai 1995 ca ziua prăznuirii sale să fie trecută cu cruce roșie în calendarul bisericesc; în februarie 1997 a proclamat pe Sfântul Apostol Andrei ca fiind ocrotitorul României; în anul 2001 s-a declarat ziua de 30 noiembrie sărbătoare națională bisericească. În anul 2012 Parlamentul României a decretat ca ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andrei să fie sărbătoare legală. Peștera Sfântului Andrei a devenit biserică. În pronaos se află un pat cioplit în piatră, iar tradiția populară spune că pe el s-ar fi odihnit Sfântul Apostol. Moaștele sale, ca orice moaște sfinte, au fost strămutate de mai multe ori din cauza unor pericole. Au fost duse mai întâi la Constantinopol, în Biserica Apostolilor. Au rămas întregi până la 850, când locuitorilor din Patras li se înapoiază capul sfântului. În anul 1208 moaștele au ajuns la Amalfi (lângă Napoli), iar în anul 1462 au fost duse la Roma. Abia în anul 1964 capul Sfântului Apostol Andrei a fost restituit bisericii din Patras. În afara României, Sfântul Apostol Andrei mai este patronul Scoției, Spaniei, Greciei, Siciliei și Rusiei, precum și al unor orașe, cum ar fi Patras, Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Bordeaux, Bruges ș.a. Parte din moaștele sfinte se regăsesc și în țara noastră la: Peștera Sfântului Andrei, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu Neamț, Catedrala Arhiepiscopală din Galați, Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea, mănăstirile Secu, Neamț, Hurezi, Catedrala Episcopală din Giurgiu și la Paraclisul cu hramurile „Învierea Domnului”, „Icoana Maicii Domnului-Prodromița” și „Sfântul Ioan Gură de Aur” din apropierea șantierului Catedralei Mântuirii Neamului. Aceasta a fost o scurtă istorie din viața sfântului. Aveam să vizităm catedrala care adăpostește Cinstitul Cap și bucăți din crucea în formă de X pe care a fost răstignit, să ne închinăm și să ne rugăm la sfintele sale relicve. Actuala catedrală a fost ridicată în anul 1908 în apropierea bisericii vechi a orașului, care se mai păstrează, ridicată pe ruinele unei foste bazilici bizantine care la rândul ei fusese ridicată peste ruinele unui templu antic grecesc. Se presupune ca aici a avut loc răstignirea. În apropiere se află izvorul Sfântului Andrei. Catedrala, de o mărime și o arhitectură impresionante, cu influențe bizantine, a fost sfințită în anul 1974 de către mitropolitul orașului, episcopul Nicodim. Domul central al bisericii are o înălțime de 46 de metri, iar pe bolta acestuia se înalță o cruce de 5 metri placată cu aur. Interiorul este decorat cu multe picturi bizantine și icoane. Este una dintre cele mai mari biserici din Balcani, putând găzdui în același timp 5500 de credincioși. Într-un frumos baldachin, într-o raclă de argint, se află expus la loc de cinste capul Sfântului, în partea dreaptă a catedralei, în apropierea altarului. În partea stângă se află o cruce imensă în formă de X reprezentând „eșafodul” martiriului. Ascultăm cu smerenie explicațiile părintelui Ioan după care ne rugăm și închinăm la sfintele moaște. Tot în tăcere admirăm picturile bizantine și icoanele ce împodobesc frumoasa catedrală. Mai avem timp să vizităm împrejurimile, cu biserica veche și izvorul Sfântului.
Imortalizăm cât mai multe imagini pe aparatele foto. Peste drum de catedrală marea de un albastru superb primește ultimele raze ale soarelui, ca o îmbrățișare drăgăstoasă, iar talazurile ei vibrează cu inimile noaste încă emoționate de cele văzute și auzite. Ne urcăm în autocar și ne îndreptăm spre hotelul Galaxy, gazda noastră pentru o noapte, aflat nu departe de faleza mării. După ce ne cazăm, deja s-a întunecat, ieșim să luăm pulsul frumosului oraș. Este un aer plăcut care te îndeamnă la plimbare și la oxigenare. Străbatem câteva străzi admirând arhitectura orașului, specifică și altor orașe-port. Nu ne mai sătură privirea cu aceste imagini și, după ce facem mici cumpărături, mergem la hotel. Mâine ne așteaptă o zi la fel de lungă și frumoasă. Așa că mergem la culcare cu ceva regrete. Sperăm ca spiritul Sfântului Apostol Andrei să ne vegheze somnul și viața de aici înainte. Doamne ajută!

Dumitru PANĂ

***

aşteptarea
: puterea de a învinge clipă de clipă

aşteptarea
: întoarcerea din tot ce n-a fost încă

aşteptarea
: aceeaşi clipă dusă în neputinţa de a nu fi decât prezent

aşteptarea
: orice întrebare

aşteptarea
: cu toate acestea

aşteptarea
: să nu poţi uita clipă de clipă clipă cu clipă

aşteptarea
: aproape trecutul aproape viitorul

aşteptarea
: aproape sfârşitul aproape începutul

aşteptarea din poemele aşteptării

Cartea străină

Tudor CICU

Deșertul tătarilor – de Dino Buzzati

Dino Buzzati s-a născut la 16 oct. 1906, la Bellona și cunoaștem ca dată a morții: 28 ian., 1972, la Milano. Jurnalist, scriitor, pictor… a scris și acest roman pe care îl recomand cititorului interesat să citească povestea tânărului locotenent Giovanni Drogo, personaj care are frenezia interioară a lui Don Quijote al lui Cervantes și aura inexorabilă a rătăcitului personaj K. al lui Kafka. Romanul, pe cât a fost întors pe toate părțile, se pare că ar fi urmarea unor amintiri care l-au marcat pe autor în copilăria trăită printre munții sălbatici ce înconjurau Dalomiții din apropierea locurilor natale. Autorul ține să ne spună că singura realitate care pare să existe este cea din mintea noastră, atât cât e ea reținută în memorie de temerile ori dorințele noastre. Scrisul (mărturisește el undeva) înseamnă acea magie a autorului de a te teleporta pe un tărâm de nesiguranță între amintire și uitare, adică te poate purta acolo unde nici nu ne-am imaginat să ajungem cu gândul. Din această fereastră, a celui care își creionează/imaginează scrierea lui Dino Buzzati (lector și cititor), romanul Deșertul tătarilor este o parabolă a așteptării la nesfârșit, ca în piesa cu Godot, a unui sfârșit fără început, a timpului care nu lasă nimic de întrezărit și viitorului, doar macină viața locotenentului Giovanni Drogo (dacă viața mai are un sens?), ducându-te cu gândul la personajele din piesa lui Beckett, la speranța că sfârșitul va veni oricum. Citind cartea, stăm să ne întrebăm dacă Destinul nu-i decât o farsă îngrozitoare pe care ți-o joacă Viața, până când Moartea nu va surveni și, ca atare, nu avem pentru ce da înapoi și mergem înainte. Că doar în basmele noastre populare, finalurile sunt și fericite. Realitatea? – aici, e alta. Dacă nu am crede că în viața noastră (odată și odată), anumite lucruri mărețe vor și avea loc, la ce bun am mai da brânci celor potrivnice? Personajul lui Dino Buzzati, un tânăr locotenent proaspăt ieșit din Academia militară, pe numele său Giovanni Drogo, pornește încrezător spre fortăreața Bastiani (situată în creierul munților prăpăstioși, dincolo de care se întinde marele deșert al tătarilor), pornit ca un veritabil don Quijote în aventura vieții sale, dorindu-și o viață eroică. Abia ajuns în fortăreața izolată de lume, nu-și dorește decât să plece cât mai curând din pustietatea ce-l apasă. Cititorul încearcă să deslușească, mai apoi, mecanismul care îl ține legat de fortăreață (vreo 30 de ani) pe incurabilul cutezător. Plasat în lumea ficțiunii unei armate care se pregătește minuțios pentru ORICE, romanul ne invocă iluzia unei posibile zile de glorie, când trâmbița de pe cel mai înalt crenel al fortăreței va suna atacul tătarilor veniți din deșertul milenar și enigmatic. Alături și de celelalte
personaje, cititorul va fi „însuflețit” cu speranța că astfel de fapte mărețe se vor și înfăptui. Vom aluneca, încet-încet, în mirajul povestirii, unde doar năluca dușmanului (încă nevăzut) le mai hrănește speranțele soldaților din enigmaticul fort. Ce-i întreține pe toți în această speranță e doar visul: „… i se părea că pe undeva trebuia să existe niște legături obscure între vis și întâmplările viitoare” (p.79). Pentru că, spune autorul: „în vis, lucrurile nu sunt niciodată atât de limpezi și de concrete, de reale, ca pe întinderea acelui pustiu dezolant pe care înaintau cete de oameni necunoscuți” (p. 101). Dar, atât de intens trăiesc personajele lui D. Buzzati în acest miraj, că se lipsesc de cele „bucurii lumești” pentru a întâmpina necunoscutul, cu mare fală. (Vezi scena morții locotenentului Angustina, pe care căpitanul Monti nu-l poate întoarce din calea Destinului). Legenda e arma cu care autorul își impresionează și uimește cititorul: „Vremea tătarilor apusese demult, ei nu mai sunt decât o legendă străveche. Și cine altcineva ar putea avea vreun interes să viziteze granița? Este în toată povestea asta ceva care nu stă în picioare” (p.106). Și vor trece ani fără să se și întâmple ceea ce aștepta și cititorul ca deznodământ. Dar tocmai asta îi și dă romanului mantaua credibilă de basm-realitate-irealitate-fantasmagorie. E ca în visul emirului lui Macedonski, nebun după glorie și, în fapt, alergând pe tărâmul Văii a Plângerilor, uitând că în urma sa, mereu în transformare, o altfel de lume n-o să-l înțeleagă vreodată. Pe scurt, acțiunea se poate enunța astfel: tânărul locotenent Giovanni Drogo pleacă încărcat de speranțe spre Fortăreața militară Bastiani, unde își ceruse repartiția, convins că viața îi poate da multe șanse de împlinire. E, încă, jertfa lui supremă. Muntele vrăjit din care nu mai poate pleca (decât mort, în cazul altora), nu-i dă și eroului nostru șansa de a câștiga marea bătălie cu viața, pentru că năluca dușmanului încă nevăzut îi tot hrănește speranțele. Nu lipsesc din romanul lui Buzzati scenele cu care cititorul era obișnuit de prin romanele cavalerești. Să conteze onoarea în viața eroului lui Buzzati? Să conteze bătrânețea, pragul la care se ajunge fără a ne realiza visele? „Cine știe, murmură (eroul nostru – n.n.), poate într-un război aș fi putut să fiu bun la ceva. S-ar fi putut întâmpla să izbutesc să mă fac util. Într-un război; căci în rest, zero, așa cum s-a văzut!” (p.195). Bătălia eroică, în cazul eroului lui D. Buzzati, se dă numai cu moartea: „El care renunțase la tot ce fusese mai bun în viață, în așteptarea acestei înfruntări cu dușmanul, care de mai mult de 30 de ani se hrănise cu acea credință unică, era alungat tocmai acum, când în sfârșit începuse războiul?”(p.206). Și tocmai pe această așteptare continuă, o situare la pândă a eroului romanului face din întreaga narațiune o parabolă a așteptării, cum numai la Kafka le putem trăi. Dino Buzzati îmbină, cu măiestria unui narator credibil, realitatea și ficțiunea, astfel încât nu realizezi când trece de pe un tărâm al realului pe celălalt, al visului. La acest autor, ficțiunea emoționează prin oamenii din spatele întâmplărilor descrise în narațiunea aceasta care ne vorbește despre pericolul iminent al unei invazii pornite de către un trib tătar. Și toate acestea, într-un secol mult îndepărtat. Vremea tătarilor, ce-i drept, apusese de mult, iar în capul lui stăruia doar o legendă străveche. „Și cine altcineva ar putea avea vreun interes să violeze granița?” – se întrebase eroul. „N-or fi tătarii, nu, domnule colonel, dar soldați sunt cu siguranță”, i se răspunde. (pag. 106). Totul avea să se petreacă (conchide autorul) în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări – amintind de întoarcerea către casă a bravului Don Quijote pe un braț de paie, într-un car tras de boi. Și „nu era nimeni care să-l vadă, nimeni care să-i spună: bravo!”. Nu aceasta este și soarta faimosului Don Quijote, îndrăznețul cavaler romantic de la Mancha? Identică cu a eroului nostru, pe care doar năluca zărilor aducătoare de glorii postume îi hrănește speranțele? Iar într-un război „cine știe?” poate ar fi putut fi bun și el la ceva după atâția ani de așteptare zadarnică. Citiți cartea și veți auzi și voi trâmbița care poate a și vestit o nouă direcție a romanului care a cucerit cititorii.

Tudor CICU

fata de pe dig

mai știi? – priveam în zare la fata de pe dig
și pariam pe vise la care geam să bată
când marea numai zdrențe de spumă, ca turbată
amenința cu valul, nedându-mi timp s-o strig.

și ne-amăgeam cu-o scoică, să tot ghicim un sens
ca multe să ne spună, dar s-a pornit să ningă…
că fulgii reușiră vederea să ne-nvingă
de-am părăsit noi țărmul și-am regretat imens.

cuprins și-acum de vraja imaginilor vechi
un clopot se aude în mine cum tot bate;
sau văd că-mi fuge somnul, de-un timp, noapte de noapte
și-aud pe-ale ei buze cuvintele-n urechi.

de n-ar fi fost ninsoarea aveam multe să-i spun…
dar m-a cuprins uitarea și m-a zidit tăcerea;
privind țintă-n tavane cu ochii nicăierea,
ori noi n-am fost acolo? – nici fata, presupun.

Nicolai TĂICUȚU

dintr-o fotografie veche

mă fălesc:
am sandale noi!
mi le-a cumpărat tata
acum, de Paște
din târg de la râmnic!

sunt cu două numere mai mari
văd eu, știe și tata: lasă că mai crești
și la anul o să fie numai bune

mă uit la sandale
mă tot uit la ele
și-n bucuria ce-o trăiesc
îmi amintesc că anul trecut
de Paște, tata mi-a cumpărat
o pereche de teniși albaștri
cu talpa albă, Doamne,
ce frumoși erau!
tot cu unul sau două numere mai mari
care nu m-au dus până în toamnă
(sacrificiul a fost făcut
de bătutul mingii pe uliță
prin praful gros ce ascundea glodul
de lut mai tare ca piatra)

privesc sandalele
și gândesc
(mi se citește maturitatea pe frunte):
nu trebuie să-l necăjesc pe tata!

pășesc, apoi, pentru probă
(nu mi-e teamă acum
să ies din fotografie)
cu grijă pășesc
pe cărarea de pe marginea uliței
pe lângă gardul lui nea ionică miloș
unde a bătut mai mult soarele și
vântul călduț de primăvară
a zbicit pământul
pe aici nu aveam cum
să mânjesc cu noroi sandalele

după dimineața aceea de Paște
când, înainte de ivirea soarelui
eu și frații mei și mama am luat anafură
adusă de tata de la biserică
și apoi am ciocnit ouă roșii
și-am mâncat borș și friptură de miel
cu mămăligă caldă
pregătite mai devreme de mama

o zi luminată era Învierea!

Diana TRANDAFIR

CEVA DE AFLAT

la început se întunecase de tot,
însă în mai puțin de un ceas s-a făcut
dimineață
Ferestrele au înflorit iar zăpada
sclipea – mângâia privirea-mpăunată
ce mă ducea până departe

În căușul întunecat al inimii frica nu mai
avea vreo putere,
nepăsătoare, dormita alături cu liniștea
Numai respirația lumii străbătea
printre ghearele coliviei de aur,
căci toate coliviile au gheare, nu gratii
Păream buimacă dar eram fericită, deși
celeilalte surori, cea de aer,
îi cam luceau ochii
Ăsta ar fi putut fi un semn rău, însă nu,
ea numai s-a dezdurerat dintr-odată
de mine
și a pășit hotărât în mijlocul zilei,
cum ar ieși o codană la horă

Sticleții s-au adunat ciopor
și ierburile cu rădăcini sfărâmicioase
își întindeau degetele pe sub pământ,
apărând deasupra verzi ca smaragdul

Astfel
am aflat că zăpada e doar o altfel de iarbă
iar timpul – o biserică sferică,
în care sora mea de eter
își mai scutură din când în când
solzii, pletele, salba

NOAPTEA

pietre nu sunt
decât în inima ta,
peste inima mea au trecut
cu foșnet nesfârșit, valurile
În noaptea asta
vom supraviețui fără iubire
fără gânduri, fără trecut

Lava neagră, vâscoasă,
translucidă
se scurge prin hublouri
și ne acoperă gurile,
frunțile

tu râzi înfundat

E o noapte în care mateloții
care porniseră spre Mările Sudului
nu mai văd Carul Mare
De niciunde
simt miros de vanilie
În curând va fi mai ostentativ și mai dulce
decât orice atingere
Cineva a spart noaptea
Vaporului ce a fost deturnat tot
i se mai ghicesc rădăcinile

DE IARNĂ

n-am decât să-ți spun ce știm amândoi
de azi, de mâine sau
dintotdeauna

Nu-ți voi scrie o scrisoare de dragoste,
nici una de ură
Îți voi lăsa doar un bilet cu niște amănunte neclare,
ceva legat de ultima noastră ninsoare,
scrisă fără coordonate, fără peniță, fără cerneală, fără căință

Nu voi defăima nici măcar haosul
pe care-l respir
atunci când îmi trec prin oglinzi,
rând pe rând, lumi subțiri
Privirea mea rămâne o sanie strecurându-se agale
pe traiectoria blândă dintre brazii cei tineri
și inima
ce poate că doare

ÎNTRE INIMI

ninge cu iluzii în podul rece
al palmei
Între pieptul meu și ultima ta întrebare
s-a întins, mușcător, întunericul
Miezul iernii se zbate precum o firavă curbă obosită,
se strecoară gelatinos printre pleoape
iar ochii…
ochii stau atenți la nesomn
Termenul de plată, nu temerile
ne obligă să închiriem cu ora în creier
locuințe mari, dramatice, reci
uneori îngrijit zugrăvite,
alteori gri, surpate la colțuri

simți cum sângele s-a îndepărtat mult de inimă
Aștepți următoarea scadență,
gata să te copleșească din umbră
Zăpada cade grea, ochii bulbucesc, unghiile par că zgârie
Rece, mai rece…
sau doar un mic semn
că iar s-a făcut dimineață

DE IARNĂ

ninge cu gheață și, lăsându-se greu
în cădere, capacul ninsorii
rupe în aer aripi de mierlă
Am ordonat facturile vechi
într-o cutie frumos finisată
iar acum mă leagănă un somn dulce, ușor
Nu cred că se exagerează profețiile biblice,
uneori, fantomele albe din vis
își schimbă uzanțele
Farul ce se vede din stradă cerne făina continuu, concentric
întrezărind parcă doar pentru mine
mica lumină albastră

CONTINUUM

ceaiul pe care-l sorbeam ieri
împreună
nu mai există, i s-au risipit aburii

În galeriile negre
apa se leagănă limpede,
parc-ar fi somn

focul trosnește

Într-un colț al odăii, văd cu ochii mijiți
cum
clipocește-n pahare
un nou început de decembrie

LĂMÂIUL DIN SERĂ

în sfârșit, am acceptat tot ce există
De la o margine la alta

obiecte fără valoare, fum viciat,
un fel de joc puțin cam zănatec
cheamă cărți în armură
să ducă povestea tot mai departe
Va fi o lume în care nu s-au inventat insomniile,
în care pe ruinele somnului
se vor clădi din temelii cetăți fără umbră
Am scos lămâiul din seră
uitând să-l așez în locul lui preferat
iar pentru asta l-aș îmbrățișa
în fiecare secundă

Cineva nu sunt eu…
într-un piept sfărâmat
se petrec destule transplanturi
de emoție albă
Balanța judecății cere insistent
poeme de-o noapte

DESPRE

oameni, drumuri și locuri
știrile de seară niciodată bune
vorbesc pe limba lor cu bolile disperării,
de fapt pun început pentru
o boală mortală, numită frică

timpuri fără vertebre,
întinse în afară,
la nesfârșit și pentru totdeauna

fotografia noastră frumoasă în care purtăm broșe
rotunjite sub formă de aripi
e întoarsă cu fața către perete
iar peretele este doar unul
dintre cei patru ce desenează
o carceră

INCOGNITO

merg pe drum și
mașini negre merg în urma mea în convoi
tot traficul din lume nu mă face să mă dau la o parte
îmi cresc întrebări drept din inimă

pasărea neagră zboară se apropie
mi se așază pe umeri
apoi se îndepărtează fâlfâind din aripi
m-am plictisit să tot scriu despre păsări
mai nou parazitează și străzile
și sunt infectate de mult adevăr

uite-i și pe ăștia s-au luat după mine
îmi imaginez că nici nu îi văd
doar eu sunt o plantă agățătoare
și trupurile lor lichide există doar pentru
a-mi hrăni rădăcinile
din gura mea nu vor auzi nicio vorbă

fac semn cu mâna că eu mă întorc
să curăț fântânile de care
s-a prins de multă vreme piatră de var