Spații culturale nr. 87 (5)
Din poezia avangardelor rusă și ucraineană
În traducerea lui Leo BUTNARU
Matvei ROIZMAN
(1898 – 1973)
S-a născut la Moscova în familia unui funcționar de stat. În 1914 a absolvit cu medalie de merit Școala de Comerț. Peste doi ani este admis la Facultatea de Drept a Universității moscovite. Până în 1918 evoluează, paralel, în mai multe studiouri de teatru, mai apoi fiind traducător în Armata Roșie. Devine membru al câtorva asociații literare și este primit în Uniunea Poeților din Întreaga Rusie, unde avea să lucreze ca șef de editură. Începând cu anul 1920 colaborează la revista imagiștilor „Hotel pentru călătorii în lumea frumosului”, publicând în volumele colective „Alcoolul frumos”, „Grădina cailor”, „Imagiștii”. Editează volumele de versuri „Noi cu ce ne alegem?” (1922, în tandem cu V. Șerșenevici), „Vinul de Hebron” (1923), „Palmierul” (1925). Publică traduceri din creația poeților evrei, articole despre literatură și teatru. Romanul său „Minus șase” (1928) se bucură de succes. Începând cu a doua jumătate a anilor ’30 publică proze de acțiune, unele din ele fiind ecranizate. În anul morții îi apare volumul de memorii „Tot ce țin minte despre Serghei Esenin”.
***
De-acum prin văile Saraonului
Gazelele alunecă, plutesc la întâmplare
Și înrouratele roze au vărsat
Sânge aromitor peste pajiști.
Și tu pe lângă stejarul cocoșat
Străbați îndărăt cărarea, –
Și-s pereche de triști porumbei
Ochii tăi albaștri.
Și din nou chiparoșii s-or înălța
Ca rânduri de verzi lumânări,
De cum abia te vei apropia de tabără,
Ulciorul pe umeri legănându-l.
Astfel te desenam în copilărie
În adâncul sufletului neliniștit,
Astfel a fost dat să te îmbujorezi,
Ca viață să nu poată fi stinsă.
Iar tu i(u)dee a Saraonului,
Poate că ești una care nu auzi,
Că la geam plescăie sonor curcubeul
Cu aripi de cocori, multicolore.
(1923)
Grădina
1
Cu nodul aleanului oriental
Strâns e ritmul, încât
Asonanța peste rânduri
Arde ca un cercel de aur.
O, frate! Râul ascunde
Luntrea. Mișcă din vâsle
Ca din galbene aripi
În sonore-nmărgelări de stropi!
Și cu căușul plin al palmelor
Stropește, repetat, din râu spre soare,
Și soarele risipi-va spre pământ
Perle. Bate, bate din aripi!
Și-ascultă ce încăpățânat
Vor șopti spre seară undele-n tremur,
Iar troheii mei și iambii toți
Sunt ciorchinii de pe-aceeași viță.
De cum merele apusului
Vor cădea în trestii, dincolo de pod,
Din liniște rostogoli-se-vor
Asonanțele în libertate.
2
Inima păstrează vechea taină
Despre-acea grădină-n plină roadă,
În care căpșuna cu buze țuguiate
Îți cere să o muști!
Știi, doar, – mărgele de cireșe negre,
Brelocurile perlelor de-aramă
Se clatină în tihna serii mai
Tihnite ca siluetele din colț.
Și păstorul își mână turma
Dinspre șes, prin ierburi crude,
Ca-ndrăgostitul Iacov de pe pante
Coborându-și blândele bârsane.
Și bulgări de pământ, aromitori, în palme
Precum cununile din roze libaneze;
Frângi ceva – și curg
Înrourări de vin!
Și parcă din strofele aceste
Ce-aduc a pantă nu va crește munte?
Și din suflet taina nu s-ar rupe
Spre culmea lui, ca vulturul semeț?
***
În câmp – lumini, lumini cuprinzătoare
Pe bâjbâite trenului venindu-i în cale
Și, brusc, precum un cârlionț de aur,
În cer o stea se sfarmă, se răsfiră!
Pe vechi clipește semaforul cu
Ochiu-i verde, undeva departe,
Și noaptea, biată și golașă,
Privește fix, de-aproape, hohotind.
Ah, noapte! Prietenă dementă,
Ce-mi pretinzi, ce-ai vrea tu de la mine?
Or în acest ungher să fi venit
De infidelitate să mă-nvinuiești?
Sau aștepți când cu sânge greu
Semaforul își va umplea pupila
Și, fermecat, ne va închide calea,
Mai suportabilă, poate, ca un drum nou?
Și eu aș vrea o astfel de sfârșire.
Eu însumi obosii de-a mai spera și-a vrea.
Deșertăciune-i totul, aiureală –
Și patimă, și răzbunare, și
Durere, chiar și moartea – deșertăciune!
(1924)
***
O, acest ochi al tău ca rubinul
Arde, arde și nici nu clipește, –
Trâmbițează, afurisito, trâmbițează
Peste pajiștea cu ierburi arse!
Deja sub nătângul sunet alandala
Dansează frunzele nesăbuite,
Căci și eu sub foșnete dansez,
Ca și tine – dement, neobosit!
Mai vreau! – și frunzele cu greu
S-or potoli, precum în sânge cerbii,
Și eu, asemeni unui câine abia viu
Cad pe treptele de praguri vechi.
Ascultă, vidmo, tocmai mie
Ai vrut să-mi dăruiești atare bucurie,
Încât să urlu-n țara ta păgână,
Uluit de-atâta desfrunzire aurie?
Pentru ca însumi, în nordul depărtat
Ce-și cerne crupele de reci ninsori,
Cu alții, ca și mine, alarmat
Să mă frământ ca frunza și să cad
În calea oamenilor întristați?
(1924)
***
Ah, prima nea – mășcată, lipicioasă,
Ca nuferii din mâinile fragile,
Neauzit presară-te pe purpur
De stindard fremătător în vânt!
Și ziua mea multe stoluri de corbi
Să numere peste încartiruire,
Dar nu – tu arde, arde lucitor
Precum un candelabru-n șapte brațe!
Privește cum cu șuvițe de sânge
În șapte ani înviforați, geroși
Eu te stropesc, și calm, sever și demn,
Pe-aceste nordice tărâmuri!
Să știi că inima-i naivă,
Schilod e verbul mincinos
Și câlții trebuie să-i aprinzi
Spre a putea să cânți acum!
O, ziua mea! Perle-n amestec
Cu sânge, mătănii și amar,
Pricepe, – te-am ars până la scrum
Și nu mai am cu ce să ard.
(1924)
***
O, iată aspra încruntare,
Păgâna furie-n tumult,
Ce face inima să lupte,
Să cânte-n focul auriu.
Și sunt bolnav, orbit sunt, turmentat, –
Am confundat și lumile, iar floarea
Grădinilor de argintii magnolii
Descoperitu-am în viforul din nord.
Dar tristețea, liniștea și bucuria
Peste pământ s-au revărsat precum
A ciorchinilor mustire străvezie
În gâtlejul meu aprins de sete.
Și dintr-o dată-am înțeles ce crâncen
Pe mine mă minții ca pe-un dușman,
Că viforul aceasta a și încătușat
Printre nămeți preafriguroasa țară,
Că sângele de vierme și de om
Sorbitu-l-a păgânul asfințit, –
Și ca minciuna de la veac la veac
În astfel de înscrisuri să-și facă de cap.
(1924)
Meceslav GASKO
(1907 – 1996)
S-a născut la Luțk în familia unui funcționar de stat. În anii 20, când regiunea Volînia intra în componența Poloniei, participă la mișcarea subversivă naționalistă. În 1924 este arestat, dar eliberat sub presiunea protestelor stradale. Emigrează în Ucraina, unde absolvă Institutul Agricol din Harkov. Face parte din organizația scriitoricească „Ucraina apuseană”. Publică volumele de versuri „De ambele părți ale frontierei” (1930), „Salutul meu”, „Aerodromuri” (1931). În pofida patriotismului său manifest, în 1933 este arestat, dar, peste un an, reabilitat. Din 1956 a locuit la Kiev. A publicat monografii despre Șevcenko și Gogol.
Din motivele ucrainano-apusene
În marele oraș
mișcarea mestecă gloata.
Printre mașini
pe anvelope
șine –
Ah! cum se grăbesc cu toții
prin ceața gri
ca vapoarele
după furtună
reluându-și calea.
Vuiește marea
capetelor chinuite
plutitoare ca o ploaie
printre motoare.
Trotuarul în mișcare
zdrobește alt trotuar
și, ca moarul,
atârnă norii de praf.
Mii de turme de oțel
în repetare
s-au perindat
pe asfaltul trotuarelor.
Iar voi:
– Pe meleagurile noastre
croite de cnuturi
în părți mai mici
așteptați revoluția?!
Vorbesc printre declanșatele urlete ale orașului,
în intervalul dintre două urlete de motor:
– Noi nu așteptăm –
noi lucrăm.
Furtuna
Marea Neagră…
spumă căruntă…
noapte tâmpă…
Vaporul se zdruncină sălbatic,
de parcă vântul ar goni, șfichiuitor,
o turmă de elefanți.
Pe punea neagră
stau în neagra-mi manta
în Marea Neagră,
de parcă undeva în ea ar exista și Letonia –
mergem cu toții
la Riga.
Marea pare să fi înnebunit,
după ce înghiți cine știe ce otravă. –
Talazurile se risipesc peste punte,
bat în borduri. –
– Artileria cerească, sigur, te-ar fi doborât! –
Femeile se zbat în convulsii, istericale…
Femeile strigă demente:
– Mamă!… mamă!…
Tu întrebi de cârmaci:
– „Quo vadis?!”
El însă nu reacționează,
ca un derviș fanatic,
prins de ruga întru gloria Islamului.
Dans și galop
ca pe muchie de cuțit.
Puntea e toată
vomată,
acoperită cu ciorchini
din coșurile răsturnate, sfărâmate.
Iar marea lovește mereu în bord,
ca bolșevicii în Parlament.
Călătorii – apatici,
somnolenți,
cu sufletul la gură,
ținându-se cât mai aproape
de prima bancă, –
iar furtuna șuieră, lovește, vuiește,
de parcă un dulău uriaș ar urla,
ar lătra în megafon.
(Ce mai uragan!)
Iar dimineața,
când soarele
își ridică mutra din murdărie
și din ciorchinii zdrobiți,
ce radios călătorii
salutară portul!
În hangar
Fii tu și os între fălcile hangarului
Printre scheletele văzduhului
Iar de-ai obosit – culcat!
Ca invalidul ăla de fuzelaj
Al vizitatorului permanent – aero-dispenserul.
Prin aripi – nervuri bucăți risipite
În cerc metalic
Zale și duraluminiu
De parcă nervii mei
Sunt terfeliți de protocoale
Și-acoperiți cu rezoluția promoroacei.
Peste firma hangarului atârnă macarale și blocuri
Dar se pare că dinți de oțel
Se ascut de inima palispastului*
Și eu trebuie să țin de nădejde
Bucățile de lonjeron
Pentru ca avionul să nu cadă ca împușcat.
Deci iată cu ce macara
Ați fost în stare a mă înălța
Peste îngrădituri industriale întristătoare
Pentru ca eu să pot vedea
În cele mai plicticoase rezoluții
Ale ședințelor cotidiene
Romantismul revoluției.
1928
__________
*Palispast – mecanism de ridicat printr-un sistem de pârghii.
Dumitru ICHIM
***
În alb ca o mireasă…
Se-ngrămădea tot satul
cu flori şi cu săruturi,
dar mie Sfânta Vineri,
care venise din ţara noastră veche,
se-apropie şoptindu-mi la ureche,
aşa ca o fântână
cu luna prinsă-n ciuturi:
„Nu plânge,
pentr-o vreme cu mine-o să rămână
până când florile or să-i înveţe glasul
şi-apoi
or s-o urmeze în alai de fluturi!”
Inscripţie pe-o cărămidă
Pe culoarul acesta de liceu
era o fereastră spre pădure.
Ochii mei se pierdeau în albastru
şi acolo unde dispăreau
era locul întâlnirii noastre.
Vânturile mă chemau,
dincolo de frica de profesori,
unde zăpezile erau viorii,
să sorb un fulg de pe buzele tale.
Dar au venit oamenii:
„Geamul spre pădure trebuia zidit!”
… şi ochii mi-au rămas în cărămizi
ca legendara Ana în piatra mănăstirii.
Cireşul
Într-o primăvară mi-ai scris în privire
gândul tău.
Nu aveam ramuri – aş fi înflorit.
În altă primăvară ne-am scris amândoi
numele
pe un cireş sălbatic,
deasupra izvorului.
În zori apele erau o Cale Lactee.
A treia primăvară…
Unde o fi poteca spre cireşul nostru?
O fi furat-o vreun apus de lună
sau iarba a ascuns-o-n gene
să o deschidă numai căprioarelor?
Mă tem că n-o să mai găsim
urma de lacrimă-a potecii.
Povești de călătorie
Doina CERNICA
Lindos ca un covor hohlaki cu tainice desene
Cât este noaptea de lungă, cerul ferestrei mele de la etajul nouă este îmbogățit de luminile Catedralei orașului și ale Tricolorului primăriei. La ora 5,20 li se adaugă, ca o stea mișcătoare, avionul Suceava-București. Deși pot să le văd oricând, de fiecare dată îmi trezesc o emoție adâncă. Aceeași emoție, o emoție geamănă ca intensitate și inexplicabilă, trăiesc în clipa în care pe străduța îngustă ne apar în față, cu steagul Greciei planând de veghe asupra lor, zidul și turnul Bisericii Panaghia/Maica Domnului din Lindos. Cred că este generată de amintirea emoției cu care, Niadi și cu mine, i-am trecut pe rând pragul, ca să ne acoperim capul cu același batic, în urmă cu cincisprezece ani și poate de un dor inconștient. Atunci era hramul nașterii Maicii Domnului, fremăta de lumea dornică să ia parte la slujbă, acum suntem numai Niadi și cu mine, Tandin, Liliana, Mara și Leo au plecat să urce pe Acropolă.
Doar noi două și cei doi bătrâni atemporali care se bucură de fiecare ceas de viață primit de la Dumnezeu și de priveliștea bisericii, printre cei doi copăcei la fel de vechi ca și ei și printre florile din ghivecele presărate pe covorul de pietriș tip hohlaki din curtea locașului. Intrăm împreună cu Vasili, în ritmul mersului său de un pas anevoie într-un minut lung cât ora, ca să se închine, să ne indice cum să ajungem în muzeu și să ne arate icoana de care probabil este mai des întrebat, a Sfântului Hristofor, sfântul cu cap de câine. Aș vrea să plutim pe deasupra pardoselii, atât de puternic e simțământul piciorului pe același hohlaki precum pe o lucrare de artă. Meșterii care au stat îngenunchiați, potrivind pietricică lângă pietricică, pentru ca îmbinarea perfectă să facă inutilă prezența unui liant, au pictat aici valurile unui crâmpei de mare, bază nemișcată cu aparență de necontenită mișcare pentru biserică, străjuit de două cruci ca niște ancore.
Pe aceste valuri ajungem ca pe un uscat, de asemenea hohlaki, în muzeul amenajat în partea stângă, destinată obișnuit femeilor, etalând prețioase icoane, cărți, obiecte și veșminte de cult dodecaneze din anii de demult ai creștinismului. Biserica, în formă de cruce, a fost construită, susțin arheologii, peste ruinele unui templu antic, în vreme ce tradiția populară o ridică pe pământul unei creștine din localitate, căreia Maica Domnului i-a apărut în vis și i-a spus: „Aici va fi casa mea!”. Frescele din muzeu, în spiritul școlii din Creta, ar fi darul unor oameni importanți ai așezării, în memoria rudelor înmormântate aici. Mulți dintre aceștia, căpitani de vas, care, conform legământului făcut la plecarea pe mare, au înzestrat-o, conform istoricilor secolului XIX, cu sute de candele de aur și argint, cu zeci de candelabre și lampadare.
În aur și argint este îmbrăcată și icoana Maicii Domnului din Lindos, cea mai veche din biserică, întâia între multele icoane care au împodobit-o cu ajutorul ei. Deoarece, spune de asemenea tradiția populară, Maica Domnului l-a învățat pe Haristakis cum să înfrângă împotrivirea turcilor ocupanți la dorința localnicilor de a-și picta biserica. A vopsit un miel cu roșu și i l-a scos în cale fiului adolescent al comandantului din Rodos. Băiatul și l-a dorit atât de mult, încât părintele a acceptat pictarea bisericii din Lindos ca semn de recunoștință pentru darul făcut de Haristakis fiului său mult iubit. Cum, grație informației istorice, fresca datează din anul 1779 și este creația cunoscutului Grigoriu din insula Symi, toate icoanele merită atenție, timp, dar câtă, cât avem, le dăruim, la îndemnul lui Vasile, Sfântului Hristofor. La plecare, ne bucurăm încă o dată, de aproape, de clopotnița suplă purtând blazonul Marelui Maestru Pierre d`Aubusson, care a ridicat-o în anul 1489, când a finanțat și restaurarea bisericii. De aproape, fiindcă aveam să-i zărim de multe ori, colindând străzile așezării, partea superioară plutind ca un nor nisipiu-auriu pe cerul albastru.
Cu mașinile și autocarele oprite în parcarea din piața cu smochini și fântână arteziană de la intrarea în Lindos, toate drumurile aparțin locuitorilor și, întrecându-i cu mult ca număr, oaspeților lor. Atrași în primul rând de moștenirea sa antică, Templul Atenei Lindia, construit în anul 342 înaintea erei noastre, pe ruinele celui înălțat de filosoful Kleobulos, unul din cei șapte înțelepți ai Greciei, născut aici, dar și de Reședința Comandantului Cavalerilor Ioaniți. O stație de „taxiuri”, Taxidromeio Post, înlesnește urcușul lung și abrupt pe spinarea măgărușilor, însă Liliana, Mara, Tandin și Leo au ales să-l parcurgă pe jos, asumându-și cucerirea vizuală treptat a așezării. Noi începem să parcurgem alene labirintul străduțelor și mai înguste din pricina magazinelor și tavernelor cu ofertele scoase îmbietor în față și covorașe hohlaki înaintea pragului, ele însele prilej de popas pentru admirarea modelelor geometrice, a florilor sau a păsărilor din țesătură, urmărite de pisici fumurii cu ochi de aur. Sunt, desigur, la curent cu tendințele verii, manechine de abanos cu veșminte albe, „Blanc du Nil”, manechine albe cu fuste și bluze albastre la modă, bijuterii fastuoase la „Lindia Gold”, dar niciuna mai atractivă decât uitătura enigmatică a felinelor. Sunt, dominant, și încântătoare produse locale, farfuriile vestite de Lindos pictate cu măgăruși și corăbii, magneți și plăcuțe de ceramică împodobite cu biserici și căsuțe ale locului, confecții textile, șervete, „păretare”, cusute cu modele tradiționale, suporturi pentru condimente, uleiuri aromate și, pretutindeni, bleumarin-azurii, ochii norocului, obligatoriu de agățat în preajma nou-născutului, dar de purtat și mai târziu, la gât, în urechi, la încheietura mâinii, la cingătoare, protecție imbatabilă, străveche, împotriva deochiului. Atras de prea multă frumusețe, de prea multă grație, de prea mult noroc?
Stăm pe terasa de la primul cat al tavernei „Hermes”, urmărite de ochii părelnic adormiți ai pisicilor localului și sub ocrotirea transparențelor unui astfel de talisman, până ce gândul mi se întoarce la capul de câine al Sfântului Hristofor, ocrotitorul călătorilor, de la Biserica Panaghiei, ale cărui moaște se află la Athos, în mănăstirea Karakalu. Prăznuit pe 9 mai, mucenicul credinței creștine îi evocă pe chinocefalii menționați de viețile lui Alexandru cel Mare și de Marco Polo, pentru care capetele mutilate până la asemănarea cu acelea ale câinilor, urâțirea, schimonosirea voluntară erau un mijloc de apărare, de speriere și alungare a dușmanilor. Dar biografia sa îi vorbește credinciosului de purtătorul de Hristos, de voinicul care l-a trecut în siguranță pe pruncul sfânt prin pericolul unei ape învolburate și nu o dată și despre tânărul minunat care se roagă, povestește hagiograful, să i se ia perfecțiunea fizică „spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta”, deoarece, oriunde ajungea, „stârnea ispite prin frumusețea trupului și chipului său”. Nu de mult, am găsit într-unul din romanele pline de mister ale napolitanului Maurizio De Giovanni o văduvă care își urâțește cu o cicatrice fața ca să poată trăi liniștită, fără insistențele bărbaților și resentimentele femeilor, dovadă că tema persistă.
În așteptarea comenzii noastre, o ceșcuță de eliniko kafé și una de kaputsino, facem înconjurul terasei, reîntâlnindu-ne și aici, sus, cu zborul clopotniței Marelui Maestru, apropiindu-ne de Templul Atenei Lindia până ce îi deslușim pe ai noștri cum urcă vajnic treptele Acropolei și în cele din urmă admirând splendoarea golfului în care a debarcat Sfântul Pavel, sosit să predice creștinismul în Lindos, adică într-un loc în care era mult așteptat. O bisericuță îi sărbătorește pe țărm ajungerea, preferată și azi pentru celebrarea cununiilor cu miresele venind în bărcuțe albe pe valurile albastre, și punct important al procesiunii credincioșilor plecați de la Biserica Panaghiei în a treia zi de Paști, cu icoanele sfinților la piept, cântând „Hristos a înviat!”, procesiune care se termină cu binecuvântarea aghesmei în Krini, adică în primăvara anului și a satului, cu reîntâlnirea celor dragi din cimitir și cu opriri în fața caselor cu rugăciuni pentru sănătatea locuitorilor lor. Țin în podul palmei ochiul norocului ca pe o busolă și mă mișc până ce găsesc punctul priveliștii depline, al cuprinderii simultane a acoperișurilor-terase ale caselor cu zborul clopotniței și al soarelui deasupra lor, a strălucirii aproape orbitoare a coloanelor Templului zeiței până ce trecutul se limpezește devenind și mai nepătruns și a corabiei Sfântului Pavel înaintând sub flamura credinței prin apele albastre ale mileniilor spre neliniștile timpului nostru. Simt o tensiune crescândă a inimii: oare cum spunea poeta Carolina Ilica? „Plângând de atâta frumusețe”! Apoi deschid pleoapele: una dintre pisicile tavernei, stând nemișcată la un centimetru deasupra barelor de fier care înconjoară terasa, mă cercetează surâzând prin aburul cafelelor așezate de patron înaintea noastră: Parakaló, kiríes!, Poftiți, doamnelor!
Ne regăsim cu toții la șosea, în parcarea în care ne așteaptă autocarul, cu oboseala topită de apropierea scării sale și bucuria drumurilor și trăirilor în Lindos intensificată de Kleubulos, al cărui monument se înalță în vipia amiezii pe pământul arid, între flori și scaieți, cu privirea ațintită dincolo de noi și cu sulul înțelepciunii sale la o apropiere și depărtare la fel de impenetrabile.
Fapte culturale
Editura BISCARA organizează
Concursul de proză scurtă POLARIS, Ediția a III-a, 2023
*
Editura Biscara se alătură celor care îl celebrează în anul 2023 pe Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut sub numele Urmuz, căci se împlinesc 140 de la naștere și 100 de ani de la moartea lui.
*
Participanții sunt invitați să extragă un fragment din textul urmuzian <
[Textul se regăsește și pe site-ul www.curtealuiurmuz.ro ]
Lucrările concurenților sunt așteptate în perioada 1 aprilie – 15 iulie 2023
la adresa de e-mail office@editurabiscara.ro .
În e-mail, alături de fișierul în format Word conținând proza scurtă pentru concurs, se vor preciza numele și prenumele autorului, precum și localitatea din care provine.
Fiecare concurent va participa cu o singură lucrare. Textul va avea maximum 2 pagini, format A4 și va fi editat cu font Times New Roman 12, la un rând, cu diacritice, fiind însoțit de fragmentul ales ca motto. Nu vor fi admise în concurs lucrările care nu respectă regulile gramaticale în vigoare sau care au conținut indecent.
Până la 31 august 2023 vor fi selectate cele mai valoroase texte intrate în concurs, pentru a fi publicate într-un volum colectiv. De asemenea, revistele partenere vor putea alege, dintre finaliști, câte un autor căruia îi vor publica, drept premiu, proza înscrisă la concurs.
Succes tuturor participanților!
PARTENERI:
Revista SPAȚII CULTURALE, Revista PLUMB, Revista MIȘCAREA LITERARĂ, Revista LEVIATHAN
*
Biblioteca Județeană „Alexandru D. Xenopol” Arad, Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu” Argeș, Biblioteca Județeană „I.A. Bassarabescu” Giurgiu
