Spații culturale nr. 87 (1)

Magda URSACHE

Doamne, Tu știi?

E de necrezut ce nebunii ni se propun la început de secol. Că mă întreb (după ce exclam ca Virgil Rațiu: „Doamne, Tu măcar ai aflat de toate astea?”), ce mai e de făcut. Să urli să se oprească el, secolul, ca să cobori din el sau să stărui, încercând să ordonezi ceva în acest haos, în opinia mea voit organizat, ticluit „eficient și sigur”, ca vaccinul?
„Dezastrul – aproapele nostru”, formulează Eugenia Țarălungă. „Ni se cere să ne uităm chiorâș la icoane”, îmi scrie Eugen D. Popin, din îndepărtata lui „Teutonie”. Mihai Miron comentează „mizeria zdrelinscoidă față de români”: „Românii sunt singurii adevărați băștinași din Ucraina, afirmă Viorica Moisuc, de pe baricada istoriei ca știință (sau a istoriei care se vrea știință, nu colaj de ficțiuni). Marian Popa se teme să nu devenim iarăși „meteci psihici” ca-n stalinism, străini, în propria țară, de țară, de neam, de istorie proprie, de limbă proprie. Vladimir Udrescu e îngrijorat de cei care „se străduiesc să străbată cu pluguri cartagineze civilizația și cultura românească.”.
Da, repet că trebuie: îmi simt libertatea de opinie din ce în ce mai amenințată. Nu, n-am scăpat, cum am avut naivitatea să cred, de gândire captivă, de învățământ ideologic, de unanimitatea gândirii comunist-socialiste. Limba de lemn n-o murit, doar un pic s-o hodinit. Sovietolatrii au fii europeniza(n)ți, lucrativi în euro. Ni se induc idei corect politice, fără argumente solide. Replici? Puține. Slobozește destule replici doar pământul.
Trebuie să ne aliniem la alte standarde, potrivnice nouă, suntem îndemnați să ne adaptăm la noua ordine, adaptarea fiind, după o publicistă self-expatriată, „semn de vitalitate”. Iar noi ne lăsăm din nou dirijați de spaima etichetărilor negative: tradiționalist, conservator, pășunist, expirat; am fi, după Neagu Djuvara, „național-periferici”. Ba chiar, à la fois, naționalist-fasciști. Fazciști, cum pronunța Ion Iliescu, lăsat printre noi la 90 și încă 3, să privească dezastrul produs de oamenii președintelui, în frunte cu Brucan. Iliescu a scos din adormire cominternismul prin Silviu Brucan, așa-zis disident, reversibil ca un impermeabil, sprijinit și de Moscova, și de Washington. Malta a unit mâna lui Bush cu mâna lui Gorby. Zice Theodor Codreanu că „Scânteia” lui Brucan a fost mai parșivă decât reeducarea lui Țurcanu și nu pot să nu-i dau dreptate: reeducarea actuală numită restartare are aceleași ținte ca ale experimentului Pitești: Biserica, familia, istoria, limba, valorile culturii, ca națiunea să rămână fără contraforți.
După Cassirer, firele care-l leagă pe Homo sapiens sunt limba, mitul, arta, religia. Și tocmai firele astea le vizează antiromânismul actual, care a preluat de la propagandiștii anilor 50 atentatele la limba română și la credința creștină. Iar internaționaliștii-globaliști dețin think-tankuri împotriva cărților mesager ale etnicului, încercând să le pună iarăși la index.
Schimbarea anunțată de Iliescu din balcon, dând răzbit din mâini ca Nicolae Ceaușescu, a dus la afectarea formelor rezistente naturale și istorice ale etnicului. După 30 de ani, unitatea conștiinței de origine, de neam, de cultură, de limbă e fisurată ca barajele hidrocentralelor, lăsate neîngrijite de oamenii de apă ai inginerului hidrolog din Oltenița, hagiografiat de foștii propagandiști PCR. Se numesc acum nu activiști, ci formatori de opinie, influencers. Și-i greu să nu subscriu la ce nota Th. Codreanu, în Polemici incorecte politic: nu-i facem culpabili pe fii pentru erorile (și ororile!) părinților, o facem numai când le continuă moștenirea. Și le-o continuă. Cine îi apără pe români de băieții ascultători de părinți, ca Florian jr. (INSHR „EW”), care-și dorește obstinant ca Tribunalul poporului să-i fi condamnat pe vecie pe martirii pușcăriilor comuniste, martirul absolut fiind Mircea Vulcănescu? Torționarul Drăghici a scăpat peste granița lăsată liberă de același Iliescu, pe care îl citez: „România nu mai are granițe”; dar Vulcănescu e încă, în ochi florieni, „criminal de război”. Pe Gyr și pe Crainic, fiul marxistologului Radu Florian i-ar vrea extrași din cultură. La procesul de „deșertificare” declarată prin anii 80 de I.P. Culianu, cu varianta „siberizare”, contribuie, shoulder to schoulder, Ghiță de la Craiova (care i-ar vrea scoși din istoria literaturii pe Hasdeu, Lovinescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Sorescu, Preda, prioritar, Călinescu) și Andrei Caramitru, pe care îl „căpiază Sadoveanu” (ceea ce se și vede), dar și alți detractori cu voci sonore. Se aud până departe. Pe Bulai nu-l mai citez, despre (im)postura lui de a răspunde în Parlament de cultură (cult-ură, poate) nu mai zic nimic. Devine plictisitor s-o fac.
Cei care au crezut, ca Vasile Posteucă, în „destinul imperial al românilor”, primesc lovituri de stânga. Ca Eliade, ca Iorga, ca Vintilă Horia, ca Noica. Se dorește să fie marginalizați până la uitare. Numai că opera lui Mircea Eliade n-a riscat nimic prin atacul lui Norman Manea, nici Iorga prin atacul lui Peltz, nici Noica prin „despărțirea” lui Al. Paleologu. Tare aș fi vrut ca boierul Paleologu să se abțină a declara că „patriotismul e o strângere de buci”.
Nobelizabilul nostru Mircea Cărtărescu spune că literatura română predată în școală e „moartea pasiunii”, că literatura noastră ar fi doar „vestigii și ruine”, „opere prăfuite”, „lovite de nulitate”. Nume nu dă. Dau eu: din catalogul Bac s-au scos T. Maiorescu, Lovinescu, Preda, Sorescu, Nichita Stănescu. Bine c-au (mai) rămas Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Bacovia, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, toți controversați, dinspre Craiova, de domnul prof. univ. habilitat Ghiță. Or, se știe: anticultura e agresivă.
Bine. Da. Out. Dar cu cine îl înlocuim pe Nichita Stănescu? Pe cine punem în loc? Pe Bobe? Ar fi ca și cum l-am compara pe Mălăele cu Bobonete și pe Ștefan Iordache cu „Americanu”.
Cu cât uităm istoria, cu atât devenim mai occidentali, ne sfătuiește un fost bun gazetar. Bietul CTP! Tare mai devenim dilematici când e vorba de istoria națiunii. Capii demitizării: Boia și Patapievici. Istoria nu mai e magistra vitae? În vremi rău așezate ca ale noastre (Z. Cârlugea le spune „vremi neașezate”), nu, nu mai este, dacă tema martirilor din munți e interzisă de același Florian jr., șef de Institut. Lucian Boia n-are nevoie de „istorie eroică”. Pentru el, mormintele nu vorbesc, așa cum vorbesc pentru Iorga. Îl bântuie, în schimb, Fantomarx (mulțumesc, Al. Cistelecan!), Fantolenin, Fantostalin. Iar H.R. Patapievici vrea să-și elibereze sufletul de „cărțile în care poporul român era exaltat”, adică de cele scrise de Eminescu, Hasdeu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Rădulescu-Motru, Blaga, Crainic, Bernea …Câte feluri de sindrom încap pe cap de intello! Mai e și pericolul „spirochetei românești”, care „face inima piftie, iar creierul un amestec apos”. Edițiile repetate ale volumului Politice arată că nu-i e rușine de ce-a scris, dar „aproape continuu îmi e rușine că sunt român”. Adică unul dintre cei cu „o inimă ca un cur” și cu „o limbă de latrină”? Și, generalizat: „românul e o canalie de facto.”.
Doamna consilier prezidențial Sandra Pralong ne spune că suntem resentimentari și răi dacă ne apărăm memoria. Interzisă e și tema eroilor de la Cotul Donului. La Varnița, în 1-2 aprilie 1941, au fost împușcați 8000 de români, vrând să scape din/de URSS. Am fost atentă să văd dacă se mai comemorează evenimentul tragic. Nu. De ce? Pentru că Varnița e azi în Ucraina și Doamne ferește de eticheta de putinist.
Să terminăm odată cu secolul XV, ținta fiind Stefan Magnus, moldoveanul cu mamă munteancă. Dar de ce să nu ne mândrim cu secolul XV, al sfinților? Și cum să pomenești (o face cu aplomb Mircea Popa) de cei cincizeci de ani de teroare (1867-1918) în Ardeal? În cadrul unui interviu pentru „Formula AS”, cineva l-a întrebat pe prof. Ioan Sabău de la Universitatea „Petru Maior” din Tg. Mureș: „Aveți o problemă cu maghiarii?”. Răspuns: „Eu nu am o problemă cu maghiarii. Am o problemă cu dreptatea”. Să uităm că în 1848-49 au murit 40.000 de români pentru a anula unirea Transilvaniei cu Ungaria? Au luptat pentru Austria, dar Împăratul, în pofida acestui fapt, a impus anexarea la Ungaria. De ce trebuie să uităm? Ca să nu supărăm UDMR și să iasă de la guvernarea României? Ce afirma profesorul Ioan Sabău, membru al Curții Internaționale de Arbitraj Comercial? Că Transilvania e jefuită ilegal, abuziv, bucată cu bucată, că se întâmplă un jaf al proprietăților românești. „Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi”. Urmașii optanților au mereu câștig de cauză, deși au primit ca despăgubiri sume imense. Sunt înhățate de urmașii latifundiarilor clădiri istorice sau particulare, păduri, sate întregi, ca Nădaș. Le-au luat țăranilor și cimitirul, și pământul de sub biserică, și casele. Au vrut 8760 de hectare, deși satul are doar 8400.
Se calcă în picioare tratate internaționale; e contestat N. Titulescu în favoarea contelui Apponiy. Grofii au plecat în Ungaria cu cărți funciare cu tot, iar țăranii români săraci, mulți fără știință de carte, n-au acte pe pământul lor, redistribuit de Brătianu. S-au verificat documentele din arhive? Nu. S-au fabricat acte din ignoranță, dar mai ales din corupție: cazul Arcuș, retrocedare cerută din… Africa, de un ins care voia 11 milioane de euro. Dar câți români n-au putut recupera nimic din averea naționalizată? Parlamentarii dorm, guvernul nu intervine. Iohannis face ce știe: tace. Și prăduiala țării e continuă. Iată ce se întâmplă când risipim arhivele și rămânem fără documente, când nu ne apărăm patrimoniul. Arhivele ni le poate păstra Ungaria, cum ne-a păstrat Rusia tezaurul. Iar fără arhive, fără toponimie, îi poți contesta pe românii din Ardeal. Zice un parlamentar ungur: „Autonomia Transilvaniei e porunca lui Dumnezeu”.
Televizorul împrăștie fake-news-uri, provocând derută, când ascultăm, preț de 5 minute, nu istorie, ci povești de adormit cetățenii în defect de corectitudine politică.
Nu se distrug pădurile numai la propriu, dar și rădăcinile identitare. De treizeci de ani încoace, ni se induce ideea că specificul românesc nu există (de unde și ura pe cei care l-au analizat), iar dacă mai există trebuie anihilat. Profil spiritual românesc? S-o creadă Noica. Iar Noica primește mereu „copita măgarului” pentru „tâmpeniile” lui cu românească în final, cum se delimita un fost discipol care își însușise cu grăbire noile comandamente.
Să-l distrugă pe țăran n-a reușit Ceaușescu atâta cât au reușit postsocialiștii. Petru Ursache a scris, cu mulți ani în urmă, Ființa etnică în bătaia puștii și n-a greșit. „Defectologii” au pus la cale un adevărat război imagologic contra satului, ca trib sălbatic. Și asta pentru că e mai greu să faci din el sat global, fără câini. Și atunci repeți ad nauseam că e minciună eroismul țăranului, cum a făcut Roller în anii 50. Ce continuitate, ce latinitate, ce Unire? De asta a dat voie Ion Iliescu să se vândă pământul? Ca să nu se mai vorbească de spațiul românesc de la Nistru pân’ la Tisa, de râurile prescurtate? Scria Eminescu în 17 februarie/31 decembrie 1880, în „Timpul” (Opere, XI, Publicistică, Ed. Academiei, 1984): „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeții slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari”.
Vă sună cunoscut? Trădare a fost subminarea statului-națiune de corporații transnaționale, ajutate de cozi de topor interne. Adaptarea imorală la interese străine ne costă și ne va costa scump.
Pentru ca batjocura să fie întreagă, ICR-New York, sub girul ambasadorului Muraru, a organizat „un spectacol de poezie și muzică, cu tobe și chiuituri tribale”, prezentîndu-l pe Eminescu drept „totemic author”, totem al tribului primitiv. Știrea a apărut în 5 ianuarie, semnată de Robert Horvath Deva, artist cineast. Nimeni nu le-a tăiat cheful organizatorilor. The National Culture Day din 15 ianuarie li s-a părut cea mai potrivită zi pentru un Spectacol Percussionist Total, pe versuri de Eminescu. ICR a bătut, cu acest Tribal Show, scandalul poneiului roz, cu svastica pe crupă. Iar lista aberațiilor e lungă. Și-a dat cineva demisia, a fost sancționat cineva?
Cine a spus că ICR poate fi numit Institutul Cultural Antiromân n-a fost departe de adevăr. Dacă bagi bani mulți în turneele Ninei Cassian, căreia Nicholas Catanoy i-a spus Kațian, e o dovadă că inside ICR crește și-nflorește curentul neomarxist.
Rezultatul dorit e clar: trebuia să căpătăm complexul istoriei noastre, rescrisă cu mult negru, pe urmele lui Roller-Controller (academicianul comunist semi-analfabet). O nouă istorie, zice Goma, „dublu rollerizată” prin școala Boia, ca să nu mai fim cumva mândri de origine, de cultură, de limbă. Trebuia ca românii să se vadă pe ei înșiși lași, bețivi, leneși, chiar anticreștini. Și proști, cei mai proști din Europa, conform unui test realizat la Universitatea Ulster de prof. Richard Lynn. Cui prodest? Celor care nu înghit locul nostru pe harta Europei, deși locul României acolo este.
„Doamne, Tu măcar ai aflat de toate astea?”
Cu siguranță, da.

Mihaela MALEA STROE

Din gând în gând

De va fi fost vreodată…
A fost ca totdeauna, va fi ca niciodată…
Ar fi de neuitat și, negreșit, de zis
Că m-am plimbat, povestind cu Alice,
Prin Țara Minunilor.
În sala de concerte a lui Dumnezeu,
Am văzut-o pe Euterpe, i-am ascultat
Pe Bach, pe Enescu, pe Laie Chioru, pe Orfeu.
I-am însoțit, odată, pe Lizuca și Patrocle
Prin Dumbrava lor cea minunată…,
Iar pe Gulliver – în Țara piticilor
L-am întâlnit. Ce-i mai plăcea să spună
Prin ce nemaipomenite aventuri a trecut!
Și ce fericit a fost că într-adevăr l-am crezut!

Vreo doi ani am fost colegă de școală
Cu istețul – viitorul maestru – Păcală…
Mult ne-am amuzat pe seama
Celor care, în poleita lor hârcă, ascund golul,
Găzduiesc întunericul cel mai profund!
Popa Tanda ne-a arătat că răbdarea nu-i de lepădat.
Mai târziu, fabulistul Grigore, și el,
Ne-a sfătuit să fim foarte prudenți când lupul
Poartă mantie domnească din blană de miel
Și când dulăul Samson vrea egalitate,
Căci o vrea – pentru el – cu cei mari,
Nu cu Samurache, amărâtul cățel.
De încerci omenirea s-o-nțelegi în vreun fel,
Ferma animalelor viziteaz-o,
Ne invita, înțelept, și Orwell.

Întru o cumpănită înțelegere a vieții, a rolurilor,
Bun îndrumător am aflat, tot pe-atunci,
În Povestea lui Harap Alb, în Micul Prinț,
În Prinț și cerșetor.

Gârleanu și Brătescu-Voinești
Ne-au încântat în zori…, ne-au îmblânzit la asfințit.
Poate că și pe alții-i îmblânzesc, îi încântă,

Ori îi alină
Cu înduioșătoarele povești culese,
Din Lumea celor care nu cuvântă,
La răspântii de Întuneric și lumină…

În arșița verii, cu Labiș-copilul am fost
La tristă vânătoare de căprioare.
Am mâncat. Am plâns. Am privit
Cum căprioara ucisă pasăre a devenit, albastră,
Cuib tainic, din smicele de cer, rânduindu-și
În lacrima din inima noastră.

Pe Fram, ursul polar, l-am condus până la hotar
Atunci când, aidoma unui om ostenit
– de atâta circ, de biciul dresorilor și de gratii –,
După liniștea locului nașterii sale-a tânjit.

Cu Mowgli și Remi am crescut învățând
Cum poți găsi prieteni, cum anume
Poți supraviețui
Când te pomenești singur, printre fiarele junglei,
Sau, tot ca-ntr-o junglă, printre oameni, Singur pe lume.

Am crescut având în apropiere
Mulți tovarăși de joacă liberi, curioși,
Mulți frați neastâmpărați…
Pe Andrei (prietenul lui Codin),
Pe Nică al Smarandei, pe Tom Sawyer,
Pe Huck… Pe Enrico, din Cuore – inimă de copil…
Timpul trecea tiptil, înmuiat în lapte și miere.

Povestea cu gust de cireșe amare-a Adelei
Mi-a tulburat visurile adolescenței într-atâta încât
Mi-am dorit să-i pot porunci scriitorului
Să-i schimbe deznodământul numaidecât.

Deodat’, pe-nserate, cu Maria Tănase am cântat
Iubirea și durerea laolaltă:
Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă…
Astă noapte n-a fost noapte/ A fost jumătate moarte…
Apoi, cu Piaf, într-un compartiment de tren,
Pe când adăstam într-o haltă, am fredonat un refren:
Non! Rien de rien… Non! Je ne regrette rien…

Ce înaltă era, ce înaltă,
Cât de sus, de neatins, dar luminoasă și clară
Era, în vremea aceea, Steaua Polară!

Prin cetatea Ierusalimului Ofra Haza m-a călăuzit,
Mi-a șoptit: Yerushalayim Shel Zahav
Tămăduiește orice suflet bolnav.
M-am odihnit, apoi, Psalmii lui David citind…
Între pagini, semn de carte am pus
O crenguță din măslinii jertfitului Iisus.
Am mâncat o bucățică de pâine,
Am băut o înghițitură de vin.

Am învățat cui se cuvine și cui nu să mă-nchin.

De la o fereastră deschisă se-nălța subtil în eter
Rapsodia lui Gershwin,
Despărțind utilul de inutil, eternul de efemer.

La un moment dat, am stat pe îndelete la sfat
Cu Sfarmă Piatră, cu Pinocchio, cu Micuța sirenă,
Cu Sfânta Duminecă și cu Barbă Cot…
Mi-au dat, nu-i vorbă, multe povețe folositoare
Totuși nu m-a învățat nimeni cum să înot
Prin ape tulburi, învârtejite, amare…
Noroc cu Jack (băietanul cu vrejul de fasole),
Și modelul lui temerar de… cățărare.
L-am zărit, de câteva ori, și pe Spân,
Lăudându-se că ar fi peste toate-cele stăpân,
Tare bine mi-a prins că știam deja, din poveste,
Cine-i el, de fapt, ce vrea și cum este!

Cum poți înfrunta, privind-o în ochi, finitudinea
Fără să te plângi, fără să blestemi, fără să te temi
Lecție grea, înțeleaptă, neprețuită ne-au dat
Tânăr păcurar și-a sa mioriță, cu lână plăviță.

Pe-aproape, undeva, Sisif-fericitul sau poate Ivan,
Pașol na turbinca, vidmaaa!,
Ca la iarmaroc, în gura mare, striga.
La un han venețian am aflat una-alta despre
Gondole, măști, carnavaluri,
Despre Va, pensiero, Vincerò și O, sole mio!,
Despre câteva – pentru unii invizibile – maluri.
Cu Zâna Zorilor, cu Degețica și Cenușăreasa,
Am zăbovit la… taifas pe sens interzis,
Se zvonește că – împreună cu Penelopa, Cio-Cio-San,
Maria din Magdala, Vitoria oierului Lipan,
Vasilisa Frumoasa, Golda Meir… –,
An de an, ele țes pe furiș, cu migală,
Arcuite punți fine, din borangic împletit cu zefir,
Între viață, moarte, veșnicie și vis.

Ori de câte ori când, dimpreună,
În câte-o șezătoare tainică se-adună –,
La cuib se-ntorc măiastre păsări cântătoare,
Și, din adâncă uitare, ape fermecate se întorc,
Fără grabă călătorind către părelnic secătuite izvoare…

Fapte culturale

Cristian IONESCU

Mărțișor inedit oferit de Consiliul Județean Buzău comunității de români din Bilbao

În luna Mărțișorului, Consiliul Județean Buzău le-a oferit românilor din Bilbao, Spania, un cadou sub forma unui spectacol de teatru. O delegație condusă de președintele Petre Emanoil Neagu s-a deplasat la începutul lunii martie în mijlocul comunității cu care județul Buzău este înfrățit, cu un turneu de teatru, avându-l cap de afiș pe celebrul Constantin Cotimanis.

În perioada 5-7 martie, românii din Bilbao au avut ocazia să vadă cea mai nouă producție a Teatrului „G. Ciprian” din Buzău, „O viață, o șosetă, un vis și o mașină de scris”, spectacol ce îi are în distribuție pe Constantin Cotimanis, Iulia Dumitru, Diana Bagdasar și Victoria Bobu.

Intrarea a fost liberă, iar reprezentațiile au avut loc în Țara Bascilor, La Rioja și în Principatul Asturias. Sosiți în număr mare și din alte zone învecinate, românii au fost emoționați să asiste la un spectacol jucat în limba natală, ce se bucură de cronici deosebite.

Turneul a fost organizat de Consulatul general al României la Bilbao alături de Consiliul Județean Buzău, cu sprijinul Teatrului „G. Ciprian”, pentru a marca 30 de ani de la aderarea României la Organizația Internațională a Francofoniei și cinci ani de la semnarea acordului de înfrățire dintre comunitatea autonomă La Rioja și județul Buzău.

„Sunt sigur că nu uitați că acasă este în România, dar acasă putem fi oriunde când suntem împreună.”

„Ne aflăm în preajma sărbătorii Mărțișorului și se apropie și sfânta sărbătoare a Paștelui, iar noi, cei de acasă, ne-am gândit să vă aducem domniilor voastre o rază de speranță, din suflet pentru suflet. Am venit la dumneavoastră cu un mărțișor sub forma unui spectacol de teatru. Într-o perioadă în care lumea parcă a luat-o puțin razna, cred că doar cu iubire și dragoste de Dumnezeu putem să trecem peste aceste momente. Din județul Buzău, din suflet pentru suflet, vă transmitem cele mai calde salutări. Sunt sigur că nu uitați că acasă este în România, dar acasă putem fi oriunde când suntem împreună”, li s-a adresat președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu, spectatorilor prezenți la prima reprezentație a spectacolului, susținută în Țara Bascilor.
La rândul său, consulul general al României la Bilbao, Marian Popescu, buzoian, născut la Pătârlagele, a mulțumit președintelui Neagu, pentru implicarea în evenimentele dedicate comunității de români.
„Vreau să vă mulțumesc pentru că ați participat alături de noi la această activitate culturală și mulțumesc în special domnului președinte Petre Emanoil Neagu, care întotdeauna a fost aproape de noi la toate evenimentele culturale din ultimii ani, inclusiv cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a României, aici, la Bilbao. Mulțumim echipei teatrului buzoian, trupei de teatru condusă de domnul Constantin Cotimanis. Am văzut că sunt alături de noi conaționali care au venit special și de la Pamplona, de la Vitoria-Gasteiz și din alte zone, ca să fie alături de noi aici”, a declarat Marian Popescu, consulul general al României la Bilbao.

Spectacolul „O viață, o șosetă, un vis și o mașină de scris” este o comedie romantică despre un jurnalist, care își petrece timpul pe propria terasă, scrie o piesă de teatru inspirată din întâlnirile lui cu trei femei de tipologii diferite: o femeie cu moravuri ușoare, o tânără în căutarea unei cariere artistice și o profesoară divorțată. Mesajul piesei îndeamnă la a trăi clipa și a fi fericit.

Teatrul „George Ciprian” din Buzău

Lucian MĂNĂILESCU

TĂRÂMUL CELĂLALT

Pe vremea fericirii trăiam într-un nuc,
un fel de alt tărâm
foarte anapoda şi foarte năuc.

Ascultam, printre nori
foşnetul tăcerii şi cântecul cucului
care număra anii luând-o mereu de la capăt.

Mai erau cu mine Robinson Crusoe,
căpitanul Nemo şi zăpăcitul de Mowgli
şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea
pitindu-ne în scorbura de departe
acolo unde se ascundea Tinereţea fără bătrâneţe
şi viaţa fără de moarte.

MÂINILE

Am mâinile mânjite de sânge!
Pe cine-am ucis?

Păpuşa plânge sub masă cu gâtul sucit…

– Mâinile tale par cioturi de aripi,
ce ai făcut azi cu mâinile?
– Am mângâiat o fată blondă
care trecea prin gândul meu…

– Mâinilor tale le-au crescut gheare,
ce nelegiuire ai mai făcut?
– Mi-am smuls inima din piept
şi am dat-o la câini!

Oh, mâinile astea,
ticăloasele mele mâini.

PERETELE MĂRII
(În memoria pictorului Pompiliu Dobrin)

Pescuiesc cu prietenul meu
pe ţărmul serii de vară.

Eu prind umbre prelungi
de toni şi rechini, el îşi aruncă
momeala sufletului printre stânci
şi visează.

În asfinţit marea e roşie…

Nu-i aşa că aici
şi-a aruncat Moise toiagul?
Nu-i aşa că se surpă peste noi
peretele mării?

Sorin BURLACU

CUM A FOST ÎNFIINȚATĂ PRIMA BIBLIOTECĂ PUBLICĂ PENTRU COPII DIN ROMÂNIA, LA BUZĂU

Anul acesta, în ziua de 9 noiembrie, Biblioteca Județeană ,,V. Voiculescu” Buzău împlinește 130 de ani de activitate, ca instituție publică, subiect pe care-l vom trata pe larg într-unul din numerele viitoare. Astăzi, vă aduc la cunoștință un alt fapt legat de unicitatea în istoria biblioteconomiei românești a unui personaj celebru din județul Buzău, ca multe altele din domeniu, care a înființat prima bibliotecă publică pentru copii din România.
Se numește Nicolae Marinescu și s-a născut la 01.05.1899 în satul Țâțârligu, comuna Berca. A fost absolvent al Școlii Normale din Buzău în 1920 și a profesat în satul natal. A fost numit învățător în 1926, după obținerea definitivatului, la Școala de aplicație de pe lângă Liceul Pedagogic Buzău. După ce în 1929 este înaintat la gradul I profesional, este numit titular la Școala nr. 1 Buzău. Până să se pensioneze mai funcționează și la alte școli din oraș, inclusiv ca director la Școala nr. 8 și nr. 1.
Trebuie să subliniem faptul că profesorul Marinescu Nicolae, în tot acest timp, s-a preocupat de dezvoltarea gustului de citit la copii. Cărțile, în acele vremuri, erau scumpe și cu greu familiile își permiteau să se aboneze la revista ,,Lumea copiilor”. La țară, copiii din lumea satelor, după școală, aveau anumite sarcini în gospodărie, dintre cele mai diverse: aveau grijă de frații mai mici, hrăneau păsările, porcul sau vaca, iar lecțiile le făceau pe apucate – ne-a transmis profesorul Marinescu într-o scrisoare pe care o avem, în original, la secția ,,Colecții speciale” a Bibliotecii Județene ,,V. Voiculescu” Buzău.
Din aceeași scrisoare, am mai reținut: ,,Situația aceasta ne-a dus la concluzia că o bibliotecă pentru copii este binevenită. Dar unde s-o instalez? Cu ce fonduri? Am împărtășit gândurile lui I.D. Coman, președintele Asociației Învățătorilor buzoieni, care m-a înțeles și mi-a promis că o va lua sub egida Asociației.
În timpul acesta, Asociația Generală a Învățătorilor a organizat, la București, cursuri reduse pentru bibliotecari la căminele culturale sătești. M-am înscris și eu. Au vorbit bibliotecari consacrați, care ne-au entuziasmat. La încheierea cursurilor, ne-au dat o lucrare scrisă cu titlul: «Cum voi înființa o bibliotecă sătească». Eu am făcut opinie separată și am scris: «Cum voi înființa o bibliotecă pentru copii». Din comisie făcea parte și Apostol Culea, inspector cultural, fost învățător și autor de literatură pentru copii. A stat de vorbă cu mine și a găsit ideea binevenită. M-a întrebat cum o voi realiza? I-am răspuns că oricum o voi face.”.
Și a făcut-o! A împrumutat zece mii lei de la Banca Învățătorilor și a fost girat de revizorul școlar Tache Mihai, iar cu ajutorul lui I.D. Coman, președintele Asociației Învățătorilor buzoieni, a obținut o sală de clasă liberă, cu intrarea separată, la Școala nr. 1, azi Școala ,,Dionise Romano”.
A comandat atunci la tâmplărie: 6 mese, fiecare pentru câte 4 copii, 30 de scăunele pe măsura copiilor și 4 dulapuri cu polițe și uși cu geam, pentru organizarea cărților. Banii pentru cărți au provenit din organizarea de către Asociația Învățătorilor a mai multor serbări, urmate de dansuri la unele școli din Mizil, Grăjdana, Zărnești ș.a. Au fost cumpărate, în primă fază, 600 cărți, după cum ne spune N. Marinescu.
Cărțile au fost împărțite pe vârste: 7-9 ani, 9-11 ani și 11-13 ani. La această primă bibliotecă pentru copii participau elevi din mai multe școli, iar sâmbăta era alocată comentariilor la cărțile citite în cursul săptămânii. Elevii care frecventau biblioteca erau stimulați să ilustreze textele citite cu desene, cele mai reușite erau expuse în sala de lectură, timp de o săptămână.
Pentru că activitatea profesorului Marinescu a fost apreciată și de inspectorul cultural, Apostol Culea, care a declarat că ,,i-a depășit așteptările”, acesta a intervenit la Ministerul Educației de atunci pentru ca profesorul să fie lăsat să se ocupe numai de bibliotecă, fapt care a și fost aprobat. Însă, la Buzău, Revizoratul Școlar s-a opus.
A urmat o perioadă de muncă, în care biblioteca a evoluat, și-a crescut numărul de cărți, fiind condusă de profesorul Nicolae Marinescu până în anul școlar 1934, când a fost numit inspector școlar. ,,Biblioteca am predat-o învățătorului Constantinescu Nicolae, detașat să se ocupe numai de ea. A funcționat pînâ în anul 1948.
Precizez că în anul 1944, localul unde era instalată a fost bombardat de hitleriști, iar biblioteca a fost mutată în str. Filantropiei, în casa învățătoarei Postelnicu.
Colegii din București m-au anunțat că profesorul universitar de filosofie, Gusti, într-o conferință ținută la Ateneu, în București, a adus elogii bibliotecii copiilor din Buzău.”.
Scrisoarea prin care profesorul N. Marinescu lasă urmașilor povestea înființării primei biblioteci publice a copiilor din Buzău și din țară se încheie astfel: ,,Cultura nu este o haină de sărbătoare pe care s-o îmbraci la zile mari, ci o trăire continuă…
Medicul, inginerul și oricare profesionist care încetează să mai citească rămâne în urmă. De când rămâne în urmă? De când a încetat să citească.”.
În memoria acestui înaintaș al breslei bibliotecarilor, închei această importantă rememorare, adăugând că Nicolae Marinescu, în 1946, avea să fie ales președinte al Sindicatului Învățătorilor din județul Buzău, iar pentru meritele sale profesionale a fost decorat de Ministerul Instrucțiunii cu ,,Răsplata Muncii pentru construcții școlare, clasa I”.