Propoziții pretențioase – Aluniză
Mda, urma să debutez a la tinichigiu și sfârșesc prin a vorovi despre nebunia unui loc mai vizibil în societate când friptura se găsește pe mesele unui tip de elitism artistic. Jenant și greșit. Vom scăpa în numai zece ani de toate relicvele comunismului – nu oameni, ci mentalități despre oameni al cărui trai se ghida după cum băteau vânturile sociale; și le etichetez astfel doar ca să înțelegeți că nu doctrinele au creat deopotrivă dezastru și propășire, nu politica a avut rolul decisiv, ci toate acumulările de bine și de rău, de bogăție și de sărăcie, de considerente princiare și de restul lumii, de deștept și de prost, de mort și de viu după ani de furie împotriva vieții unora – și vom dormi mai liniștiți că stihiile asmuțite, întreținute printr-un gen de memorie forțată își vor găsi culcuș în uitare și ignoranță totală. Vin – de fapt sunt prezente – alte vremuri. O să ne hrănim de la alți sâni, mai vârtoși, mai țanțoși, mai sintetici decât sfârcurile pricăjite de la care ne alăptam și ne alăptau unul și altul, scuzați, ca proștii, dornici să îndoape peste măsură poporul cu retrovizorul. Ca și azi.
Cum timpurile se schimbă, amarele iau locul celor dulci, mă pot încrede că traversarea lor a făcut mult bine spiritului, căpățânii ce nu mai găsea spațiu pentru cât mai multe și cât mai complicate. Pare-se că școala a fost bună doar să folosească de suport pentru întoarcerile la obârșiile cunoașterii, fiindcă tot ce s-a petrecut după a fost cu totul altceva. Chestiune pe care am înțeles-o abia acum vreo 21-22 de ani, când am făcut primul adevărat pas înainte: ai greșit, mergi mai departe. Remediezi după.
Îmbieri și retractări. Cam așa a fost cu Mugurel Zamfir, fostul coleg de gimnaziu la școala nr. 1. Sorine, vreau să bat tablă – îi aud timbrul -, Sorine, îl pun pe Marian – adicălea Tamba -, că am copilărit amândoi pe Proletari. Nu m-am supărat, deși totdeauna este nevoie de un bănuț în plus, o barcă de salvare pentru zilele de iarnă când meseria de teren se pune în cui și noi, tinichigiii, trecem, ca ursul, la hibernare. C-o mâncărică pe sub nas, c-un televizor în fața privirilor adormite, ne ambetam fiecare în bârlogul propriu până i se năzărea primăverii să ne scoată afară. Ambigui câteva ore, până de desprindeam de culcușul cald și moale, sprinteni și cu intențiile determinate imediat după, spirit și musculatură dezmorțite definitiv a doua zi, dacă lucrarea impunea un șir mai lung de ore pentru definitivare. Acest du-te-vino intențional se referea la o căsuță pe care o achiziționase mai sus de căminul părintesc, deși încă o promisiune rămăsese neonorată și la cea din urmă. Pe cea cumpărată pusese tablă lisă, pe cea bătrânească – etajată, construită prin anii 80, mai arătoasă de o mie de ori față de cocioaba lui Mugurel – lindab. N-au fost să fie, niciuna.
Cum și cea de pe aceeași parte, pe colț, dinainte de a se termina, a rămas în stadiul de ,,măsurați și…”, nu a mai intrat în inventarul nostru urban. Am trecut-o la index ca să nu se creadă cumva că nu am fost ,,curtați” suficient cât să aibă și alții de lucru.
Execut un salt peste case și transfer chinul meseriei pe Zorilor. Gheorghiță ăl mai Lupescu de-un azi. Nu departe de colțul străzii deversată în Ferdinand, pe dreapta, al doilea imobil – a se observa că se va înălța cât de curând o altă la intersecție o altă plăsmuire mai dihai și mai… decât ce e împrejur – a servit de cabinet avocățesc unei doamne zisă neam cu a nevestei lui Nae. Avea un nume fistichiu, nu mi-l aduc aminte. Una mică, negrișoară și pe undeva afiliată Pd-ului. Clădirea e-o ruină, de treceți prin dreptu-i, veți constata că și zidurile, și muncușoara noastră de jgheaburi sunt pe ducă. După efortul depus – e înaltă, terenul strâmt și incomode poziționările scărilor, încadrarea cadastrală (cam pleonasm) e aiurea, nu respectă echidistanța față de liniile delimitatoare de proprietate pe nici măcar o latură, iar panta terenului de pe spate pare o adevărată prăpastie -, de câte ori văd, am o strângere de inimă.
