Spații culturale nr. 20 (6)
Duhul serverelor
atunci când oamenii nu vor avea loc pentru amintiri
în cutia neagră a prezentului lor
atunci când vor construi peste cimitire
parcuri de distracţie aerodromuri şi blocuri zgârie-nori
atunci când hard-disk-urile vor rula cu milioane de întrebări pe secundă
despre cum să ne îmbogăţim mai repede
atunci când sufletul celor morţi va bântui prin căsuţele de e-mail
sau prin serverele umanităţii ca un curent de aer
ce scade temperatura inimilor
înlocuite de procesoare super-multi-core
atunci când venele vor deveni magistrale de date
sau bulevarde pentru roboţii creaţi
de dumnezeul nanotehnologiei
atunci când creierul se va desfăta în vise pozitronice
şi cei slabi vor obţine ceea ce vor
prin implanturi mind-control
şi legături cibernetice de lungă durată
atunci eu poetul fosila civilizaţiei
voi scrie şi-i voi aduce aproape
pe cei care-mi lipsesc atât de mult
familia mea prietenii mei cei mai buni
îngerul meu cu forme de femeie
Download
Doamne
am primit mesaj de la tine
în timp ce mă spovedeam pe hârtie
s-a înfiripat un link între cer şi pământ
prin care mă hrăneam prin care te downloadam
poezie
am învăţat să iau totul de la început
primul cuvânt a fost
amintire
nu trebuia să construiesc
un alt turn babilon din metafore
pentru a-ţi arăta cât de deştept sunt
am aşteptat cuminte
ca picăturile de ploaie
să culeagă cuvintele din vânt
mi-am întins palma
pe linia vieţii a apărut
o floodă
o iubire
care m-a făcut mai Om
decât sfânt
prefer să rămân toiagul tău Doamne
pe care să-ţi sprijini sufletul
şi să mă doară dragostea ta
decât să mă dărâme
cuvinte de dragul cuvintelor
pentru că-n lumea asta chioară
nu tot ce zboară se numeşte înger
M-am născut pe Google
m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume căreia probabil trebuia să-i spun
Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească
degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament
mai demult am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare
de euforie declanşată de o perpetuă mişcare
spre nihilism
m-am născut pe o pagină de istorie care
nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
în spaţiul infinit dintre două secunde
mărginit de milioane de pixeli
am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
sau poate nu ştiai că Dumnezeu este orb
Disconnect
şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?
mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire
mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu
sau pur şi simplu
vorbărie
în timp ce poezia
este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte
sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină
ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie
chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete
dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge
aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc
m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc
Prăpastia dintre Backspace şi Enter
inflaţie de sentimente inflaţie de oameni
inflaţie de îngeri inflaţie de dumnezei
inflaţie de inflaţie
şi ce mai rămâne dacă nu cuvântul
de care tragem cu dinţii
lingou de 24 carate
cuvântul pe care-l întoarcem pe toate părţile
ca pe un nou-născut
învăţându-l să vorbească
să meargă să iubească
pentru ca să moară
odată cu prima şi întâia prezicere
tu eşti cuvântul purtat pe buze cuvântul purtat pe aripi de vânt
cuvântul pe valuri cuvântul pe urmele trecerii
trecerii trecerii trecerii…
s-au scris atât de multe despre multe şi toate la un loc
multe sunt puţine toate sunt una şi singura despărţire
ca o absurditate pusă cu ştreangul la gât
spune adevărul neadevărule
spune cu cine te-ai culcat de fiecare dată
când te căutam prin speluncile
imaginaţiei
inflaţie de viaţă inflaţie de moarte
inflaţie de frumuseţe inflaţie de speranţe inflaţie de destine
inflaţie de tehnologie zilnic privesc
prăpastia dintre Backspace şi Enter
inflaţie de cer inflaţie de păsări cu o singură aripă
inflaţie de roţi cu o singură spiţă
inflaţie de tânguiri luminoase
inflaţie de toate lucrurile
purtând numele marii inflaţii
Sentiment accesibil
m-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii
m-aţi căutat peste tot şi eram pretutindeni în adâncul fiinţei
în esenţa lemnului crucii
bineînţeles drumul cel mai scurt este cel mai dureros
un pumnal înfipt între coaste răstignirea
adevărului absolut
nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa
să te poarte pe valuri
nu aştepta atingerea mea drept mântuire
târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei
de bună voie şi nesilit de nimeni lasă credinţa
să te doboare şi vei afla nemurirea
m-am născut pe Google şi am învăţat
să merg cu privirea prin casele oamenilor
trăim la distanţă ne iubim la distanţă
şi când ne apropiem uităm cine suntem
m-am născut pe Google pe înţelesul tuturor
aveţi la îndemână un sentiment accesibil
nu-i daţi cu piciorul să nu vă faceţi că plouă
ochii mei sunt albaştri şi se-nchid
din senin
Cealaltă faţă a depresiei
a obosit iubirea
gâfâie sub cearşafuri
orgasmul rece al singurătăţii
am obosit să mai dorm
nopţi trase la indigo
între secunde totul e mort
tăcerea-i captivă într-o apnee
a obosit sângele să curgă din toc
numai inima-i neobosită
sclavul distanţei dintre noi
bate pasul pe loc
oglinda are un surâs dobitoc
câteodată dincolo
privesc cealaltă faţă
a depresiei
mă duc să mă joc
solitaire
Adriana Georgescu: „La început a fost sfârşitul”; Viaţa ca un roman
Uneori, destinul ce ne-a fost hărăzit este unul plin de suferinţe, de fapte surprinzătoare ce stau la limita miraculosului, de evenimente importante la care eşti doar martor sau iei parte în mod activ, de aceea eul devine în aceste condiţii erou/eroină ca într-un roman, operă de ficţiune, în care se mişcă oameni vii care au existat într-adevăr şi, în locul memoriilor fluviu, care sunt scrise la persoana întâi, apar opere ce stau la limita inimaginabilului sinonim cu o întâmplare reală. Este cazul memoriilor Adrianei Georgescu, adunate sub titlul simbolic „La început a fost sfârşitul”, care este un roman al „aventurii” sale în lumea carcerală; publicată la Hachette, în 1951, în franceză (traducerea îi aparţine Monicăi Lovinescu sub pseudonimul Claude Pascal din motive de siguranţă), cartea va fi tipărită şi în limba română, în 1992, la Editura Humanitas, a doua ediţie apărând în 1999 cu ajutorul Fundaţiei Culturale Memoria. Autoarea a preferat o formă mult mai directă de a ajunge la sufletul nostru şi anume a scris o mărturie, mărturia despre suferinţa proprie, despre experienţa încarcerării sale într-un regim draconic, nefast pentru întregul popor român.
Oximoronul din titlu este motivat într-o oarecare măsură chiar de Monica Lovinescu: el se explică prin faptele istorice înseşi – sfârşitul monarhiei în România (cu libertăţile sale) în perioada de agonie 1945-1947 a echivalat cu începutul regimului comunist, instaurat cu ajutorul rusesc şi bazat pe suferinţele, pe vărsarea de sânge a tuturor celor care s-au opus din răsputeri. Sfârşitul elitei interbelice, lichidarea oamenilor mai valoroşi, dispariţia lor, fie ei personalităţi politice, intelectuali, artişti, întreprinzători a dus la schimbarea regimului democratic, apărând în schimb un regim politic al terorii, al bestialităţii şi acest lucru reiese cel mai clar din cartea Adrianei Georgescu. Titlul este adus în prezent şi este pus în legătură cu evenimentele din 1989 şi apoi cele imediat următoare din Piaţa Universităţii din anii 1991-1992 tot de către Monica Lovinescu, fiindcă în Prefaţa celei de-a doua ediţii ea recunoştea că acolo, în piaţă se afla şi Adriana Georgescu, cu spiritul (la acel moment ea locuia dincolo de Canalul Mânecii), ca „un simbol al îndârjirii cu care studenţii şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupaţia sovietică”, răsturnarea de situaţie (plecarea comuniştilor de la putere şi instaurarea unui regim cu adevărat liber şi democrat) ducând acum pe un drum nou: „Acum totul depinde de noi. În principiu, la început nu mai are de ce să fie sfârşitul.”, nota Monica Lovinescu în martie, 1991, la Paris.
În romanul de tip confesiv al Adrianei Georgescu, compus din trei părţi, acţiunea este delimitată în timp şi spaţiu: ne aflăm în Bucureştiul ocupat de nemţi, când eroina-narator ne introduce brusc în atmosfera anului 1943, captându-ne atenţia tocmai prin acest titlu ce conţine în sine doi termeni opuşi, aparţinând timpului – începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, viaţa şi moartea, partea întâi purtând titlul omonim al cărţii: „La început a fost sfârşitul”.
Memoria autoarei se opreşte exclusiv la acel moment important care i-a marcat destinul, şi nu în bine: „În iulie 1943, un mic incident aparent fără importanţă, mi-a decis totuşi întreaga viaţă. (…) Prin urmare, …în iulie 1943, chiar în ziua examenului de licenţă, a început totul. Trebuie să fi fost într-o vineri…”.
La cei 23 de ani ai săi, Adriana Georgescu tocmai îşi luase licenţa în Drept, voia să facă sport de performanţă (volei şi tenis de masă), era critic cinematografic la ziarul „Universul literar” şi infirmieră la un spital militar din Bucureşti, unde în zorii zilei este anunţată de un coleg de redacţie că este urmărită de poliţie (scrisese o cronică nefavorabilă unui film nemţesc, de aceea putea să ajungă chiar la Gestapo). Acesta este momentul intrării ei în clandestinitate, fiindcă va locui la Câmpulung într-o casă conspirativă, sub o altă înfăţişare („am devenit brunetă”), având acte false. Grupul de prieteni care o protejează împrăştie manifeste şi eroina participă activ la această acţiune, pe când frontul se apropie din ce în ce mai mult, iar Bucureştiul este bombardat zilnic de aviaţia anglo-americană.
Cel de-al doilea război mondial este în plină desfăşurare şi regăsim la această tânără dorinţa de a-şi apăra ţara, libertatea, lucru specific tuturor congenerilor săi, pentru că iubirea de ţară, patriotismul nu înseamnă neapărat să faci politică sau să faci parte dintr-un partid politic, ci doar să aperi integritatea ţării, să te manifeşti împotriva războiului, a ororilor de orice fel: „Găseam că filmele naziste, cu lozincile, cuvintele de ordine, ferocitatea lor rasială, sunt odioase, şi o spusesem. Asta era tot.”(p.18). Răspunsul la admiraţia băieţilor din grupul lor pentru ea, la preţuirea lor este franc şi foarte modest: „Sandu şi băieţii mă consideră un element politic preţios «pentru mâine». Ştiu că se înşeală, dar degeaba încerc să-i conving. Ştiu că am oroare de război, de coşmarul acesta în care ne zbatem toţi.” (p.18).
Armistiţiul din 23 august 1944 îi găseşte în aceeaşi casă conspirativă, bucuria lor este maximă, dar vor trece prin alte „aventuri” până se vor putea întoarce în capitală; intrarea ruşilor în ţară nu are nimic demn, ci este „un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio”, zvonul care circulă despre ei este unul grotesco-hilar: se zice că „ruşii «ar viola» trei feluri de «obiecte»: ceasurile, femeile şi automobilele”. Fetele, Adriana şi Coca (o evreică) sunt transportate la ţară, la o bătrână, care le ascunde în groapa cu gheaţă ca să nu fie găsite de „hoardele” ruseşti, acolo vor rămâne până dimineaţă când sunt scoase de Sandu şi de bătrâna binefăcătoare. Primele cuvinte în rusă pe care le aud sunt „davai” (repetat obsesiv, înseamnă „dă”) şi „papirosî” (adică „ţigară”). Se pot bucura de plecarea la Bucureşti abia după două zile de tremurat, frigul din gheţărie nu le priise celor două tinere.
Bucureştiul, devenit un oraş cenuşiu şi trist, nu mai are firescul de altădată, Adriana nu-şi găseşte colegii, nu-şi regăseşte liniştea şi nimic nu va mai fi la fel de acum încolo, oricât de mult încearcă eroina să-şi pună ordine în gânduri: „Este absolut necesar să înţeleg ce se petrece în jurul meu. M-am săturat să tot fiu purtată de evenimente ca o frunză de vânt. Actuala dramă a vieţii mele mi se pare absurdă; trebuie să îmi pun ordine în bietul meu cap care parcă-mi plesneşte”. Destinul, se pare, abia acum începe să-şi arate colţii şi drama adevărată poate să înceapă. Momentul regăsirii de sine coincide cu revenirea acasă, în Bucureşti, cu regăsirea propriei locuinţe, cu revenirea la vechea identitate, dar nimic nu se mai poate înnoda: la ziar nu găseşte pe nimeni, însă îl întâlneşte pe cel care o anunţase să fugă şi tot el o va prezenta în redacţia ziarului „Viitorul”, condus de Mihai Fărcăşanu, preşedinte al Tineretului Liberal, astfel intră în partid şi Adriana. Primul incident pe care îl are eroina cu „tovarăşii” este pe stradă când se ciocneşte de un grup de agitatori, aceasta îi apostrofează referindu-se la steagurile pe care le afişează grupul, ei o iau pe sus, ameninţând-o cu tribunalul rusesc şi, deşi este eliberată de poliţie, fanaticii comunişti o numesc în continuare fascistă şi o ameninţă cu moartea.
Noua „zodie” în care intră şi sub auspiciile căreia îşi va desfăşura activitatea tânăra ziaristă pare să fie de bun augur: redactează ştiri de la Ministerul de Interne, pledează la tribunal şi are ocazia să plece corespondent în Moldova cu o delegaţie ministerială ca să informeze ziarul despre situaţia dezastruoasă din ţară (îl înfruntă chiar pe Emil Bodnăraş, care era în delegaţie şi intră în polemică cu o tovarăşă, Ana Toma). Această călătorie va fi o rampă de lansare, la întoarcere va fi primită de colegi cu aplauze şi, ceea ce este mai important, va obţine un interviu cu primul-ministru, generalul Rădescu (care luase locul lui Sănătescu pe 6 decembrie 1944); de la această audienţă va deveni şefa de cabinet a lui Rădescu, considerată fiind „un element energic”. Aşa are posibilitatea să intre în contact cu toate personalităţile politice ale vremii: Petru Groza, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej, o vede chiar pe Ana Pauker la o recepţie, cu ambasadori şi trimişi din diferite ţări. Evenimentele se precipită şi în februarie 1945 Moscova îl atacă pe Rădescu, cere înlocuirea lui, în 23-24 februarie lucrurile iau o întorsătură negativă pentru general şi cabinetul său: în provincie prefecturile sunt atacate, Piaţa Palatului este ocupată de camioane cu manifestanţi pro-comunişti, chiar biroul generalului este mitraliat şi în urma acestor conflicte şi a discursului anti-comunist de la radio, Rădescu („neloial faţă de Uniunea Sovietică şi călăul poporului”) va demisiona, urmând ca pe 6 martie 1945 să se instaleze deja guvernul Petru Groza.
Arestarea Adrianei va avea loc ceva mai târziu, în vară, pe 29 iulie, când ieşea din casa generalului Rădescu, a cărei avocată era. Este ridicată direct din stradă, încercarea ei de a fugi cu bicicleta este zadarnică; este acuzată de terorism (are totuşi viclenia de a arunca în wc ceea ce ascundea în coc), bătută cu sălbăticie, băgată la carceră, anchetată de însuşi temutul Nicolski (aşa cum află mai târziu); scuipată, umilită, dată cu capul de pereţi, violată şi drogată.
Torturile, condiţiile de detenţie nu diferă de a celorlalţi mărturisitori ai experienţei carcerale: salopeta jegoasă, mâncarea –un cocoloş de mămăligă şi o cană de apă. Timpul se comprimă, senzaţiile sunt din ce în ce mai ciudate: „Am impresia că mi se umflă capul, repede, repede ca un balon în timp ce picioarele se întind. Şi dinţii, dinţii se lungesc. Deschid gura. Din fiecare dinte creşte o scândură pe care se plimbă nişte bărbaţi cu cizme. Aud paşii lor în interior. Mi-e sete.”
Toate eforturile anchetatorilor se îndreaptă într-o singură direcţie: să o facă să declare că are legătură cu principalii lideri politici ai opoziţiei – Maniu, Vintilă Brătianu, Mircea Ioaniţiu, Mihai Fărcăşanu şi să-i compromită pe toţi, de aceea partea a doua a cărţii se intitulează cu ghilimelele de rigoare „Subsemnata, declar…”. Răspunsul ei este invariabil acelaşi: „N-am nimic de scris. Nu ştiu.”, cu toate bătăile, şantajul, ameninţarea cu Siberia.
Are loc un simulacru de proces într-un lot mai mare, este apărată de însuşi Istrate Micescu, profesor în Drept, şi se aşteaptă să vină la proces chiar Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, lucru care nu se întâmplă. Până la pronunţarea sentinţei, Adriana este mutată în Penitenciarul de femei Ilfov (până atunci fusese ţinută în beciurile de la Interne sau de la Securitate), cu hoaţele, criminalele, prostituatele.
Universul sordid carceral ar fi fost invidiat şi de Tudor Arghezi, pentru că aici, „tovarăşele” de celulă au un limbaj colorat, sunt obişnuite cu regimul detenţiei: îşi îndeplinesc cu regularitate corvoadele ca dusul hârdăului, măturatul celulei, dar se şi încaieră, se despăduchează unele pe altele, dansează dezbrăcate. Sunt ţigănci, mahalagioaice sau ţărănci, sunt grupate în bande, îi dau sfaturi cum să se comporte la proces: să leşine, să plângă, să se dea cu capul de bancă, o ţigancă îi dă o buruiană descântată ca să îl influenţeze pe judecător. Înainte de pronunţarea sentinţei, Nicolski o ameninţă din nou, dar Adriana are tăria să ceară în timpul procesului să fie examinată medical, arătând braţul tumefiat şi acuzând Securitatea de tratament inuman; după proces va fi dusă la Văcăreşti, primind o pedeapsă de 4 ani.
Întoarsă printre hoaţe, coşmarul continuă, starea de sănătate se degradează, are febră, delirează, abia după două săptămâni poate fi văzută de un medic şi apoi operată la şoldul drept, fiind în pragul septicemiei. Este îngrijită de o bătrână, Dida, zisă şi Şobolanca. Aici, în salon, femeile mor (cele bătrâne) sau nasc şi apoi mor (cele tinere). Primeşte o vizită: Ella Negruzzi, avocată, şi o ziaristă americană; îi sunt trimise ţigări, ziare (bineînţeles, fraudulos), încurajări anonime; trece Crăciunul, apoi Anul Nou; în urma deselor leşinuri este transferată la spital: „Sunt atât de bolnavă încât mă simt dincolo de viaţă”. În aprilie 1947 este graţiată de rege, însă libertatea nu o mai bucură, instalându-se deja angoasa: „Nu găsesc în mine nici o explozie, nici strigăte de bucurie. Nu găsesc aproape nimic, decât această frică de oraşul care mă aşteaptă afară, de acest oraş şi de această viaţă cu care nu mai sunt obişnuită.”
Graţierea îi aduce posibilitatea de a se plimba cât mai mult fiindcă rămâne cu obsesia zidurilor şi aceea de a întâlni fiinţe omeneşti. Suspectându-se de tifos, se internează în spital, este tratată cu penicilină de medicul şef pe care îl cunoştea, dar se produce o a doua arestare, deoarece asistentul medicului îi propusese să fugă din ţară clandestin cu un avion pus la dispoziţia opoziţiei – motivul este de data aceasta omiterea de denunţ. Calvarul se reia prin anchetele în beciul prefecturii, se încearcă drogarea ei, dar reuşeşte să-i păcălească pe anchetatori, nemâncând decât pâine timp de două săptămâni. Acelaşi tipic se reia: este lovită, ţinută ore în şir în picioare, îşi pierde cunoştinţa, dar nu semnează nimic, până când într-o noapte este invitată la plimbare, scoasă afară pe stradă şi nu ajunge la N.K.V.D. aşa cum credea, ci la prietenii săi care puseseră la cale evadarea sa.
Urmează de aici încolo activitatea clandestină, peregrinările ei dintr-o casă în alta, mereu ascunzându-se, deghizându-se, cu acte false, o frică ancestrală punând definitiv stăpânire pe sufletul ei, instalându-se nevroza. Trăieşte cea mai grea perioadă a vieţii sale, ca o fiară hăituită, cum singură admite, partea a treia a cărţii poartă un titlul semnificativ pentru această perioadă zbuciumată a existenţei sale, fiind o parolă cu care să fie recunoscută în casele conspirative unde se ascunde: „Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaştri”. Când crede că poate să părăsească ţara pe un vapor către Constantinopol, o veste cutremurătoare soseşte: regele Mihai este obligat să abdice în decembrie 1947 şi astfel speranţele ei se năruiesc în totalitate. Trebuie să continue periplul prin alte domicilii, asupra sa planând umbra morţii în permanenţă; finalul este epuizant, adresele la care se mai pot ascunde se împuţinează, oraşul în care a trăit îi devine străin şi ostil, coşmarurile se intensifică; chipurile ce i s-au impregnat în memorie îi apar ca nişte fantome: de la Varvara şi Vera (rusoaice), apoi Ţiganca (şefa de bandă), Milica (prostituată) şi Giovanna (italiancă) până la humanoidul Nicolski (”omul-şobolan”) – „toate feţele vin spre mine şi poartă urme de sânge negricios”, pe când Şobolanca „vrea să-mi dea foc la păr cu o ţigară care capătă aspect de torţă.” Se gândeşte la sinucidere, dar destinul i-a pregătit altă surpriză când Ştefan, unul dintre „îngerii săi păzitori” o trece graniţa clandestin ajungând la Viena în august 1948.
Drumul acesta este simbolic, el duce spre libertate şi are o caracteristică aparte: aparţine numai iniţiaţilor şi aşa va rămâne pentru totdeauna, pentru că totul este istorie: „ Drumurile care duc la trecerile clandestine de frontieră sunt făcute dintr-un nămol şi un pământ special pe care numai iniţiaţii le pot cunoaşte şi înţelege.
Da, restul nu mai are istorie.”
Romanul Adrianei Georgescu prezintă evenimente, fapte, întâmplări ce au loc pe parcursul a cinci ani, 1943-1948, dar sunt cei mai pregnanţi ca însemnătate, ei fac parte atât din viaţa zbuciumată, încercată de suferinţe a Adrianei Georgescu, dar şi din destinul poporului român care a cunoscut în acea epocă o întorsătură istorică primordială.
În plin avânt al tinereţii, eroina cărţii îşi pune în slujba adevărului, onoarei, libertăţii, patriotismului, toate forţele sale, acţionând pe diferite paliere: ca ziarist, ca avocat, ca prieten loial. Toate evenimentele la care este martoră, toate suferinţele prin care trece ca pe o Golgotă sunt înregistrate aici, în aceste rânduri, cu fidelitate. Nu uită nimic şi pe nimeni. Prietenii îi sunt aproape, duşmanii sunt pe urmele sale. Ca într-o regie a unui film cutremurător, acţiunea capătă un ritm trepidant.
Ca scriitoare, Adriana Georgescu ştie să dozeze intensitatea, suspansul, incredibilul devenit credibil, atribuind fiecăruia un rol important în povestea vieţii sale. Aşa capătă contur chipul anchetatorilor, în special al lui Nicolski, „omul-şobolan”, al judecătorilor, al gardienilor, al soldaţilor care o însoţesc de la închisoare la tribunal şi invers; nu sunt uitaţi nici cei care o adăpostesc, mereu alţii, tineri sau bătrâni, singuri sau izolaţi, unele familii cu copii, riscând pentru ea. Un rol major îl joacă prietenii care o ocrotesc, o ajută, o îngrijesc, o ascund: Marc, Victor, Ştefan, Mira, Horia (sunt bineînţeles nume fictive), dar şi personalităţile politice cu care eroina vine în contact îşi joacă rolul lor atât în istorie, cât şi în acest microroman: generalul Rădescu, avocatul Istrate Micescu, Regele Mihai (în plan secund), pe de o parte, Petru Groza, Teohari Georgescu, Gheorghiu-Dej sau Lucreţiu Pătrăşcanu, pe de altă parte.
Bolgia în care este aruncată eroina conţine o „faună” umană demnă de opera lui Dante Alighieri sau Tudor Arghezi. Astfel, femeile sunt tinere sau bătrâne, hoaţe, prostituate sau criminale. Prima cu care este închisă este gravidă: Iulişca, o unguroaică, numărul „54” (numărul „55” fiind Adriana) -„o faţă rotundă, tânără. Pete roşii pe pomeţi”. În a doua celulă, cele două rusoaice, mamă şi fiică sunt desprinse parcă din azilul de nebuni sau din infernul lui Dostoievski: bătrâna, bolnavă de epilepsie, are crize tot mai dese, ţipă, îi curg balele, tremură, iar fata, Varvara este şi ea în pragul colapsului; ea descoperă „secretul libertăţii”: «dacă nu mi-e frică sunt liberă». Urmează penitenciarul de femei Ilfov: Gaby, femeia cu opt logodnici (i-a omorât pe toţi), Florica Ungureanu (de cincisprezece ori la zdup), Dida, zisă Şobolanca, planton la infirmerie, Bujinca, cândva şefă de bandă, patroana spirituală a salonului de la infirmerie unde zace într-o convalescenţă prelungită– ea moare în salon, în timp ce Veronica naşte un băieţel (va muri şi ea după câteva zile de febră pauperală, nu i se dăduse voie să alăpteze); Ţiganca, şefă de bandă şi ea va lua locul Bujincăi ca şefă de salon. Plantonul–şef este şi ea o ucigaşă, se înscrie într-una dintre celule comuniste din închisoare cu speranţa că va fi eliberată (primise condamnare pe viaţă), iar Ilinca, celălalt planton, studentă la medicină este tot o politică, a cântat imnul naţional în Piaţa Palatului la 8 noiembrie împreună cu logodnicul ei, student la farmacie, care fusese împuşcat mortal. Dealtfel, plantonul-şef o consolează într-un stil specific limbajului străzii: „Eşti tânără, fetiţo; pământul mişună de bărbaţi. Gagiii e ca tramvaiele, ai pierdut unul, apare altul. „Preacurată iubită” pe aici, „preacurată iubită” pe dincolo (era apelativul cu care o alinta logodnicul pe Ilinca, n.n.). Doar asta ai în gură. Parcă ai fi la celulă; responsabilul celulei zice şi el cât îi ziulica de lungă „Stalin” pe ici, „Stalin” pe dincolo…”.
Limbajul deţinutelor hoaţe, prostituate, criminale este pitoresc, argotic; se apelează una pe alta „cârpo”, „târfo” sau „gunoaielor”, Adriana este, în schimb, pentru ele „puştoaica” sau „puştanca”, dar pentru că este o „politică” şi, mai ales, pentru motivul arestării ei, este apelată mai tot timpul „terorista” (cea „care a vrut să le facă de petrecanie la tot guvernu ”); fiindcă îşi îndeplineşte corvoadele (mătură în celulă şi duce căldările cu excremente afară) are parte de simpatia lor: „Ştii, teroristo, te potriveşti cu noi. Eşti populară”; primind numai patru ani drept pedeapsă, colegele ei se bucură pentru ea, numind-o „regina teroriştilor”.
Pe de altă parte, călăii săi sunt necruţători cu ea când vine vorba de apelative, adresându-i-se invariabil cu invective ca: „obraznică”, „derbedoaică”, „teroristă”, dar şi „târfă reacţionară”, „teroristă nemernică”, „târfa de fascistă”, „reacţionară putredă”, „căţea reacţionară”, Nicolski însuşi urlă la ea: „căţea, viperă, târfă”; directoarea penitenciarului Ilfov o consideră „mincinoasă ipocrită”, paznicul i se adresează: „Mai repede, putoare”, directorul general al închisorii Văcăreşti, printre alte înjurături şi palme îi aruncă un binecunoscut „viperă reacţionară”, chiar şi doctorul, care o îngrijeşte după operaţie, nu se poate abţine să nu-i spună: „Cu tine, totul este veşnic pe dos. Nu eşti decât o reacţionară împuţită”.
Cunoscând iadul sub forma detenţiei, Adriana este şi ea o mică parte a acestui univers sordid, unde moartea o pândeşte la tot pasul, în orice moment. Astfel, tratamentul inuman la care este supusă constă în palme peste faţă, datul cu capul de pereţi, lovirea cu picioarele şi cu pumnii, Nicolski scoate un săculeţ de nisip cu care o loveşte peste coapsă (va merge şchioapă); pierde 12 dinţi într-o singură zi: „Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei doisprezece dinţi care se clătinau. Fără anestezie.”, tremură şi nu se poate controla, îi este frig, îi este sete; îi este cald, arde şi aiurează timp de două săptămâni până primeşte dreptul de a fi consultată de un medic; este pe punctul de a face septicemie, este operată cu o anestezie slabă (mască de oxigen), este drenată după intervenţia chirurgicală, legată de pat, îngrijită de femeile din salon (Şobolanca este cea care îi repetă tot timpul: „Să nu crăpi, eşti prea puştancă să crăpi”), ele însele foarte bolnave, tubercoloase sau sifilitice. Unele scuipă, tuşesc, au crize, bocesc toată noaptea şi Adriana se află undeva între viaţă şi moarte, între a fi şi a nu fi, ca toate fiinţele aflate în acest salon, în acest preambul mortuar: „în încăpere domneşte un miros de sânge şi de mizerie care mă înăbuşe”. În fiecare dimineaţă, paznicul vine şi „face inventarul” să vadă cine a mai murit, replica lui e răutăcioasă, inumană, morbidă, atunci când se adresează Adrianei Georgescu: „Ei, nu te mai hotărăşti o dată? Tare mi-ar plăcea să te duc în pivniţă.
«Pivniţa» e camera mortuară.”
Tinereţea, dorinţa de a trăi, de a trece peste acest coşmar, sâmburele de speranţă care mai pâlpâie în străfundurile fiinţei sale, toate acestea, plus conjunctura favorabilă de a fi graţiată de Rege fac din Adriana Georgescu o supravieţuitoare, chiar dacă drama ei nu se opreşte o dată cu ieşirea ei din închisoare (prima dată)/evadarea (a doua oară), ci continuă prin periplul său în casele conspirative unde este nevoită să se ascundă. Liniştea ei vine abia când părăseşte pământul drag al ţării, obţinând libertatea mult visată, dar nu aşa cum de fapt şi-ar fi dorit; ea va fi de-acum înainte o fugară, o paria, deoarece nu putea să fie demnă, liberă în ţara sa, considerată fiind unul dintre cei mai aprigi „duşmani ai poporului”, un element periculos. Scoasă clandestin din ţară, îşi va trăi viaţa departe, având totuşi puterea să spună adevărul, depăşindu-şi angoasele, coşmarurile, neliniştile, nevrozele ce nu au părăsit-o niciodată. Această minunată carte ce ne-a lăsat-o mărturie a suferinţelor sale este însuşi adevărul.


