Propoziții pretențioase – Alimbam
Că fusese securist…. Vorbe de urbe cu metehne de sat. O fi fost, dar duse-s toate și mai bine îngropate și neștiute. Decât să tot fluturi că a făcut, că a dres, mai bine vezi și dincolo de îndatoririle de serviciu. O mai fi rămas și-n el un dram de omenie.
Și n-am văzut în nea Stănescu mai mult de-un moșnegel ce mai avea încă un strop de putere să facă piața, să iasă la poartă și peste gard să mai ia pulsul străzii, să mai răspundă, cu oarecare întârziere, la ,,comenzile” soției și chiar ale fiicei care părea că o cam incomodează. Să ajungeți fiecare la vârsta lui și să vă văd cât de ,,afurisiți” veți mai fi.
Am întâlnit destui puși cu botul pe labe de ai lor, mai în grad decât superiorii pe care, presupune târgul, i-ar fi avut. Că-i fiu, fiică, nepot, nepoată, un ăla de pe stradă pe care nu dai doi bani te face terci din vorbe de nu mai poți scoate un cuvânt. Călinoiu, bunică-miu, cât de ganțos se afișase – tot din povestirile altora, de la el n-am auzit niciodată (nici nu a dat ocazia să se destăinuie, dar nici nu se mai dădea în vânt să se laude) -, izolarea societății, lipsa de alternativă, lehamitea, neadaptarea la vremuri, un pic de boală l-au fixat de nu mai ieșea din casă. La ce bun că fusese ditai căpitanul? La nimic. Cu un trai modest, amarnic, ajunsese un nimeni. Ceea ce până la urma urmei suntem fiecare.
Doamna Lucica. Debordantă, lucrătoare la Icra, cică nu-ș’ ce neam prin alianță era cu primarul Ghinioiu. Zbateri, expuneri debordante. La un moment dat n-a mai băgat-o nimeni în seamă, a uitat orașul cât îl crăilărise, a îmbătrânit și s-a stins într-o zi de inimă. Volubilitatea ei ne-a dus pe trotuarul opus lui nea Stănescu, penultima casă înainte de intersecția cu Drăgăicii. Împărțită în două. De lucru doar la întâia jumătate. La o ,,grecoaiacă”. Ce lipici avea doamna Lucica! Dintr-o singură tură de vorbe convingea pe oricine de necesitate și de persoana potrivită să rezolve situația. Mi-o și închipui spunând: ,,Nu se poate, dragă, să stai așa. Nu vezi? Se dărâmă pereții pe dinafară dacă nu pui jgheaburi și burlane noi. N-ai văzut pe dinăuntru de pete de infiltrații de la ploaie? Îți pică tavanele în cap!”. Îngrijorată, gazda, își punea mâinile în barbă, își rodea unghiile și…. ,,Și ce fac, tanti Lucica?” ,,Aduci meșteri să dreagă acoperișul, să pună jgheaburi și burlane noi. Știu eu pe cei mai buni din județ, sunt prietenii mei și mă servesc oricând. Să-i vezi alămind, meserie!” Și suna. ,,Sănducule, te invit până la mine. Am ceva de lucru pentru voi…. Femeie serioasă. Păi, sun eu pentru oricine? Dă o fugă mâine. Se grăbește femeia…”
Așa am reajuns pe strada natală. Cu catrafusele și sculele pe biciclete. Ne-am cocoțat în pod să vedem daunele de scândură. Ne-am umplut de păienjeniș. I-am dat de știre ,,elenei” că odinioară casa luase foc și nu toate ,,țambrele” mai erau bune. Și-am dat tabla jos, am înlocuit o parte dintre scânduri, am așternut alte foi. Am schimbat jgheaburile, burlanele. Cu chin la așa o zidire fără florărie ca să nu ai unde să sprijini scara.
Faci unuia dintre proprietari, parcă ar vrea și celălalt. Și parcă n-ar vrea. Dar ne-am dus de gura celeilalte să măsurăm și să-i spunem cam cât ar face. Măcar a fost, în nebunia ei, sinceră și directă: ,,Nu fac, e scump!”. ,,Nici noi nu lucrăm, am ripostat, degeaba.”
