Spații culturale nr. 20 (5)

Florin CARAGIU

„Rock în Praga” sau Retrăirile unui om de zăpadă

O excursie la Praga, contemplarea arhitecturii, carnea măcinată de ploaie, căutarea furibundă, vizitarea unei expoziţii Dali, lecturi din Kafka şi paşi de dans se conectează la numele Adela, nod de circulaţie al traseelor imaginare. Personajul principal al volumului „Rock în Praga” (ed. Herg Benet, 2011), semnat de Andrei Zbârnea, aminteşte de „adolescentul miop” eliadesc devenit un Midas inocent care, cu eleganţă şi cu un aer confesiv, preface tot ce atinge în poezie. Un film parţial voalat se derulează înaintea ochilor noştri. Ochelarii neo-romantici, aburiţi de o (auto-)ironie fină, prind bine acolo unde hipermetropia şi timiditatea „nu permit decât presupuneri”, încât masca de inginer cade de pe chipul de poet.
Uleiul poveştii e volatil, întrucât desenul ei are puţine puncte fixe, însă erosul „mişcat”, cu nervul unei arte naive, de scurta întâlnire, în care a avut loc un unic dialog despre România şi Macedonia, e unul cu atât mai intens: „pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” (only a masochist could love such a narcissist). Un dialog în care convenţia tacită este ca niciunul dintre parteneri să nu vorbească despre ceea ce îi este familiar. Iubita este recreată din frânturi de amintiri precum o altă Galateea, în jurul căreia închipuirea gravitează.
În acest context, e de la sine înţeles că Adela capătă trăsături arhetipale, cu reverberaţii ce împletesc nostalgia paradisului cu presimţirea unei golgote: „te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioşcă desfăcându-te încet la contactul cu oasele criptată între coastele mele frânte” (kafka). Chipul necunoscutei încă mai sclipeşte în cristalele timpului evaporat, abia vizibil, potenţând melosul elegiac al stingerii unei lumini: „nici nu mai ştii să dansezi nu demult dădeai lecţii de tango unor autişti/ mi-ai intonat un marş funebru poate un requiem ceva din tine s-a stins nu mai sunt lacrimi zâmbete chipul tău e invadat de flori de cireş flori de vişin” (lecţii de tango). La trezirea din reveria în care erosul (re)plăsmuieşte figura feminină, ceea ce aminteşte pe undeva de efectele tarkovskiene din „Solaris”, Adela se transformă în Sânziana!
În cea de-a doua parte, contrastele se ascut, o dată cu intrarea în zona motivelor culturii rock. Dintru început sunt evocate knock-out-ul, evitat la limită, masca pliată pe o „siluetă indefinită”, tresăririle generate de „reacţiile adverse ale cărnii”, revolta poeziei faţă de sterpiciunea unei culturi-surogat a consumismului: „burţile de general nu nasc poezie// ci// veghează alte burţi de generali cârpite/ cu soldaţi din alte filme” (track şase: (încearcă)). Se încearcă stări-limită, se traversează lame întinse peste abisuri: „deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinţii unui animal de pradă” (track patru: (apropie-te)).
Este evocată nevoia unei terapii ce nu încape în pagini de carte, fie ele şi A4, pentru că starea de boală a umanităţii vine dintr-o înlănţuire a păcatelor şi o îndepărtare de Dumnezeu, ambele ascunse sub straturi de timp. Impresionează grija pentru micile spaţii de final din benzile memoriei, în care domneşte acea linişte îndelung căutată şi preţuită, în care poetul ia pulsul vieţii.
În ultima parte a volumului, iedera e tocmai semnul acoperirii traumei profunde, al protejării, prin proliferarea plasmei poetice, a camerei interioare, ascunse, a locului tragic în care s-a întâmplat ceva ce depăşeşte capacitatea minţii umane de a îndura: „ai pierdut la ruletă/ sunetele din camera de tortură/ cineva te-a găsit/ era prea târziu// noroiul acoperise durerea// câtă linişte e aici/ iedera proaspătă mângâie pereţii (…) nu lasă urme inutile pe retină/ se scurge/ peste blocuri mirosind a tămâie” (iederă. memoriei bunicului meu, Vasile Petre).
În acest întuneric profund, al durerii nemângâiate, se fac vizibile, după cum vedem, urmele fosforescente ale prezenţei sacrului, în fond, urmele dragostei lui Dumnezeu care acoperă, ca şi cu o iederă de har, rănile de moarte ale umanităţii, salvând totodată viaţa ce pulsează în această carte: „iedera a acoperit paginile acestei cărţi/ nu îi ucide/ nu îi ucide pulsul” (outro doi:).
Radu Voinescu evidenţiază în prefaţa volumului suflul „retro-romantic” al rostirii poetice, o anume „duritate de metal” apărând îmblânzită „în faţa frumuseţii lumii şi mai ales atunci când este supusă de forţa irezistibilă a iubirii”. „Nu e nimic trişat sau mimat” în acest volum, scrie Claudiu Komartin, care întrevede în această „biografie sentimentală” procesul de limpezire al unei vocaţii. „Un om de zăpadă învăluit în iederă cu Adela pe post de cap”, scrie Mihai Vakulovski, iar Felix Nicolau întregeşte tabloul referinţelor critice, remarcând „metabolismul” aparte al unei poezii seducătoare, marcată de o ironie „placată cu nostalgie culturală, ba chiar şi cu melancolie”, ronţăind „prezentul şi istoria, fără să acumuleze pic de celulită verbală pe şolduri”. Asistăm, astfel, la un debut remarcabil, ce conturează o voce distinctă în câmpul poeziei actuale.

CORNEL GALBEN

Fanteziile răstălmăcitorului

La doi ani de la debutul editorial, cel care tocmai făcuse un Transplant de sinceritate (Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007) revine în atenţia cititorilor, de data aceasta cu recomandarea criticului Petre Isachi. În tiparele acestuia, Emil Ariton e afiliat gândirii poetice barbiene, urmele de ermetism pe care le identifică, asociate cu intuiţia matematică derivată din profesia de bază a autorului, conducându-l la concluzia că poetul spion, cum singur se caracterizase, e dionisiac prin viziune şi apolinic prin formă şi temperament poetic.
Fără a-l contrazice, înţelegând oarecum altfel „tăinuirea, confuzia, / drama şi calea stâncoasă a vieţii“, nemţeanul de azi (n. 28 martie 1949, în Bucşeşti, judeţul Bacău) se vede mai degrabă un „intrus şi scrib născocind baliverne“, convertit din cititor de versete în recuperator de poeme.
Eschivându-se să „dezrădăcinez(e) amăgirea / şi să divulge(e) păcăliţilor / o erezie cu aparenţă de elocvenţă“, el continuă traiectoria pe care s-a înscris la debut, confruntând şi în Răstălmăciri, fantezii, retrostihuri (Editura Timpul, Iaşi, 2009) „neliniştea / cu înscenări şi capricii şi reverie, / printr-un tumult de obsesii“, şi, aidoma unui “caligraf de inscripţii”, îşi ordonează gândurile şi trăirile tot în trei cicluri, grupându-şi poemele tematic şi uşurându-ne astfel calea spre „arca imaginaţiei”, izvoditoare de poveste şi „născătoare de elegii“.
Primul dintre ele – Răstălmăciri – se deschide cu o răstălmăcire a artei poetice, în care născocitorul de baliverne se mişcă printre „maeştrii ce se căznesc să atingă / culmile, serpentinele artei“, prefăcându-se că scotoceşte “insolite / mâzgălituri, / necondamnat de justiţia literară” şi îndemnându-ne să-i parodiem farsele, răstălmăcind la rându-ne iluzia, peregrinarea, evoluţia, surescitarea, fărădelegea, metamorfoza, contemplarea, răzgândirea, tămăduirea şi toate cele 21 de stări prin care “sporadic(ul) amator de simboluri” şi de “suveniruri” ne poartă, „reînălţând fâlfâirea înaripată”.
Dând “supravieţuirii prioritate”, poetul care a scris despre „haos şi despre trecutul / unei iubiri ce s-a desprimăvărat alergând, / strămutată în amintire“ pendulează, nu doar în cel de-al doilea ciclu, Între real şi fantastic, trăind când “teama de vestejire şi uscare”, când vraja încăierării caprifoiului cu mimozele, când alunecând pe „pojghiţa dintre viaţă şi moarte“.
Aflat nu de puţine ori la „graniţa dintre istorie şi isterie“, poetul îngrijorat că sentimentele mor dă frâu liber închipuirii şi ne demonstrează, discret, că mai există câte ceva de care să se mire, că „rătăcirea şi zbuciumul / din zborul unei păsări printr-un metrou“ te poate înfiora la fel ca şi “murmurul vântului rătăcit pe uliţă”, ceea ce-l îndrituie să aducă „laudă faptului demiurgic, divers“, să se bucure şi să se întristeze „iubind“, dar şi să se transforme într-un apărător al naturii, bodogănind pe lângă un „abis cu răgălii“ şi militând pentru ocrotirea unui „habitat prielnic spre dăinuire“.
Aceste veritabile „excursii spre dezmărginiri creatoare“ ne confirmă că avem în faţă un „excentric sedus de privelişti terestre“, un „sporadic colecţionar de imprudenţe“ orientat spre „travaliu şi compoziţie“, încă sedus de „ţara de ofilire“ şi de spiritual rugăciunii ca „antidot al abrutizării“.
Poate şi de aceea, exersând arta de a „supravieţui melancolic“, poetul se simte mult mai în largul său în tiparele versului clasic, în care găseşte lesne „seve şi infuzii“ originale, ce-l transformă instantaneu într-un „menestrel cu solfegii nostalgice“, capabil să armonizeze cuvântul din „foşnet şi din cântec“ şi să vrăjească iubitorul de poezie prin aceste Retrostihuri într-o interpretare nostalgică, dintre care alegem spre exemplificare chiar poezia ce deschide ciclul: Frecventând cenacluri până şi zevzecii, / simt că a luat-o razna, poezia, / unde simptomatic se foiesc culbecii / şi se ofileşte-n vers melancolia. // Când avem prilejul de-a ne reîntoarce / către retrostihuri preţuind sculptura, / amintind de muze, erenii şi parce, /să-ncercăm cu rima şi înfloritura, // O revigorare a răstălmăcirii, / captivaţi de râvna de-a găsi ostrovul, / unde ca-n pictură dându-i har privirii, / combinând nuanţe se obţine movul. (Combinând nuanţe se creează movul).
Sclipitorul joc de cuvinte din aceste ultime poeme probează că Emil Ariton e un artisan al compoziţiei, muzicalitatea şi forţa de sugestie a versurilor provocând la fiecare pas o „încăierare de vârtejuri“ ce te conduce spre vârful piscului, semn că „îmblânzitorul şi detectivul poet“ a ars rapid etapele, îndreptându-se cu paşi siguri spre un „mai mistic rafinament al discursului“ şi spre poezia adevărată.

Mioara Bahna

Paradisul chimonourilor – Yasunari Kawabata: Vechiul oraş imperial

Apreciat drept capodopera lui Yasunari Kawabata, primul nipon laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), romanul Vechiul oraş imperial [Koto] – Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, în traducerea Ancăi Focşeneanu – se distinge de la început printr-un rafinament al imaginilor, comparabil cu acela din artele plastice japoneze. În planul scriiturii, rafinamentul induce un lirism care învăluie întreaga carte, deloc spectaculoasă la nivelul acţiunii desfăşurate pe două planuri, unul urmărind-o pe Chieko, fiica unui artist artizan, Takichirō Sata, stăpânul unui magazin de stofe tradiţionale şi, totodată, cel care concepe, prin îndelungi osmoze de imagini şi sentimente, modele de ţesături, obi-uri sau chimonouri, axul vieţii lumii tradiţonale de aici (Takichirō, chiar şi când era acasă, stătea să lucreze şi câte o jumătate de zi, la biroul pe care-l pusese în camera de oaspeţi, lângă ultima fereastră ce dădea spre grădina interioară cu felinarul creştin. În cele două scrinuri învechite de lemn preţios din spatele biroului erau puse mostre de stofe cu modele clasice chinezeşti şi japoneze. Iar etajera de lângă scrinuri era plină cu cataloage de ţesături din diferite ţări), iar pe celălalt plan, lumea niponă de după Al Doilea Război Mondial.
Romanul, de un pitoresc debordant, e construit monografic, imaginile dezvoltându-se concentric, de la casa familiei Sata, cuprinzând apoi străzile din jur, înglobând tot oraşul Kyotō, Vechiul oraş imperial, grădinile din jurul acestuia, aşezările rurale cu peisajul lor paradiziac, din apropiere şi revenind, de fiecare dată, de unde s-a plecat. Culoarea locală şi temporală, contribuind esenţial la construcţia monografică a operei, se aşterne minuţios, prin descrierea oraşului şi prin toponimele care abundă în text: Magazinul de stofe pentru chimonouri al lui Sata se află în cartierul Nakagyō; Chieko a ieşit din prăvălie, ducând un coş mare de cumpărături pe braţ. Mergea la magazinul Yubahan din cartierul Fuyamachi, traversând bulevardul Oike, dar s-a oprit o vreme pe stradă să admire cerul de deasupra muntelui Eizan până spre muntele Kitayama, care părea cuprins de flăcări. La fel, naratorul oferă o sumedenie de imagini de interioare, prin care se construieşte spaţiul în care se desfăşoară viaţa acestei lumi exotice fascinante prin ezoterismul care se bănuieşte la orice pas. De pildă, în casa familiei Sata, sub birou şi sub perna zabuton, pe care stătea Takichirō se întindea un covor de preţ, adus din străinătate. Iar în jurul lui Takichirō era o perdea de pânză valoroasă din sud; Odaia de la etaj, a cărei fereastră zăbrelită dădea în faţa casei, avea tavanul jos şi era simplă, servind drept dormitor angajaţilor. Se trecea acolo din coridorul de lângă grădina interioară. Şi din magazin puteai urca în ea. Uneori îi găzduiau acolo pe clienţii însemnaţi (…) … camera de oaspeţi se continua din magazin până în spate şi pe ambele părţi erau îngrămădite rafturi pentru stofe (…). Tot anul, pe jos rămânea aşternută o rogojină de palmier. În partea din spate a acestui etaj, tavanul era înalt şi se aflau acolo două camere de şase tātāmi, care reprezentau camera de zi a familiei şi dormitoarele; Chieko s-a ridicat, a străbătut magazinul şi a coborât în coridorul fără pardoseală. La început, acesta fusese îngust şi străbătuse casa de la un capăt la celălalt. Iar lângă peretele din partea opusă magazinului se afla o vatră veche şi tot aici era şi bucătăria de vară. Acum, bineînţeles, nu se mai folosea vatra. În spatele ei era o sobă cu gaze cu mai multe ochiuri, iar podeaua era pardosită cu scândură (…). Totuşi vatra veche nu fusese dărâmată (…). Acest lucru se datora probabil credinţei (…) în zeul focului sau al vetrei, Okudo-san. Un talisman şintoist aşezat în spatele vetrei apăra împotriva incendiilor, iar pe poliţă erau înşirate păpuşi de cârpă reprezentându-l pe zeul Hotei cel burtos, cel care aduce noroc în căminele oamenilor. Până se adunau şapte păpuşi, în fiecare an, în prima zi a zodiei calului, se mergea la sanctuarul Inari din Fushimi şi se cumpăra una nouă. Dacă între timp murea cineva din casă, se aruncau toate păpuşile strânse până atunci şi se lua totul de la început până se făceau iarăşi şapte păpuşi.
De o atenţie de excepţie se bucură însă descrierea vestimentaţiei tradiţionale, în special a chimonourilor şi a obi-urilor, dar şi a hainelor de lucru: Chimonoul de vară yukata era încins cu un obi roşu îngust”: „Fata avea prinse la spate cu panglica tasuki mânecile lungi ca nişte cilindri, de culoare indigo. Purta pantaloni de lucru, şorţ, apărători pentru palme şi în plus o basma tenugui pe cap. Şorţul era petrecut până în spate şi, lateral, pe coapse, avea două crăpături. Doar obi-ul subţire se ivea roşiatic de sub pantaloni. Şi celelalte fete erau îmbrăcate în acelaşi fel. Era un port de la ţară, care semăna cu cel al fetelor din satele Ohara şi Shirakawa, dar nu era portul fetelor care merg să vândă produse la oraş, ci doar hainele de muncă ale celor care lucrează la munte. Arătau aidoma tuturor femeilor care lucrează la munte sau la câmp în Japonia.
Deşi acţiunea se desfăşoară într-o perioadă de convulsii, în plan mondial, scriitorul nu face decât sporadic aluzie la acestea şi la influenţele occidentale tot mai pregnante pretutindeni, preocuparea lui majoră fiind sublinierea conservatorismului definitoriu al acestei lumi, care-i conferă o aură ezoterică. Impresia de ansamblu este că lumea niponă, aşa cum o surprinde Yasunari Kawabata trăieşte totul la modul ritualic, indiferent că e vorba de temple, case particulare sau cartiere ale plăcerilor locuite de gheişe. Se aminteşte, aşadar, de un număr incalculabil de ritualuri, la care oamenii iau parte nu neobosiţi, ci cu o prospeţime şi cu un entuziasm ca şi când fiecare dintre acestea ar fi primul şi ultimul din viaţa fiecăruia: Shichidomairi, cele legate de sărbătoarea Gion, de Sărbătoarea nalbelor, de culesul ceaiului verde etc. Şi tot ritualic se petrec apropierile de natură: vizitarea cireşilor înfloriţi, a arborilor de camfor, a arţarilor, a cedrilor din Kitayama etc., toate acestea fiind puncte de reper ale unei lumi care dă o atenţie deosebită spiritului, căutând cu obstinaţie armonia, echilibrul în linie, culoare, nuanţă, cu un calm imperturbabil, calculând totul, fiind organic direcţionată spre perfecţiune.
Atât naratorul, cât şi lumea pe care o investighează în paginile cărţii vibrează la frumos, indiferent unde s-ar localiza acesta, în frunzişul copacilor, în mireasma frunzelor, în frăgezimea unui obraz, într-o ţesătură, într-un desen. Descrierile abundente din text transmit, de aceea, voluptatea trăită în consonanţă cu personajele: Lăsând la o parte Shigakuinrikyū, zăvoiaele de pini de la palatul imperial Gojō sau copacii din grădina întinsă de la templul Kodera, şirurile de sălcii plângătoare din Kiyamachi şi de pe malul râului Takase-gawa şi cele de la Gojō şi Horikawa sunt cele care atrag imediat privirile turiştilor, fiind chiar în centrul oraşului. Sunt într-adevăr sălcii plângătoare. Crengile verzi atârnă mai să atingă pământul şi sunt atât de blânde în aplecarea lor. Acelaşi lucru se poate spune despre pinii roşii de la Kitayama, ale căror crengi se întind domol, întâlnindu-se în cercuri line.
Scriitorul surprinde permanent apetenţa japonezului legat de tradiţie pentru armonie, căutând s-o transfere pe cea din natură în artă şi apoi să o instaureze ca autoritate supremă în relaţia sa cu lumea, permiţându-i astfel să traducă în limbaj omenesc „sentimentele” naturii. De pildă, o fată, adresându-i-se lui Chieko, remarcă: Chimonoul ăsta în culori obişnuite îţi scoate şi mai mult în relief frumuseţea, prin contrast cu verdele crud, iar Chieko, la rândul ei, e preocupată de mireasma înăbuşitoare a frunzelor sau exclamă: Of, chiar şi cireşii roşii plângători de la templul Heian au momentele lor de singurătate şi sunt copleşiţi de puterea unui astfel de sentiment. Pe de altă parte, scuturarea florilor e percepută ca elegantă, în timp ce cireşii cu flori mari sau bătute din Omuro înfloresc târziu pentru nişte pomi care cresc în oraş şi păreau un ecou al înfloririi cireşilor în vechea capitală. De altfel, cireşul este un laitmotiv al vieţii de aici: Cel mai minunat lucru din grădina sanctuarului este micul zăvoi de cireşi plângători de un roşu închis, care dă un farmec aparte parcului. Cu siguranţă nimic nu întruchipează mai bine venirea primăverii în Kyotō decât înflorirea cireşilor; La intrarea în coridorul din partea de vest, revărsările de flori de cireşi plângători de un roşu aprins te făceau să simţi primăvara până în adâncul inimii. Asta e adevărata primăvară. Copacii sunt plini de flori roşii, bătute, până în vârful crengilor lor subţiri care atârnă spre pământ şi te fac să te gândeşti că o ploaie de flori a căzut peste ramuri, nu că pomii au dat naştere florilor; Printre crengile încărcate de flori roşii bătute, de partea cealaltă a iazului, se zăreau munţi înveşmântaţi în frunzişul crud.
Mai mult, având o sensibilitate exacerbată, niponii lui Kawabata găsesc de multe ori necesar să intervină – paradoxal – pentru a corecta natura, stimulându-i apropierea de perfecţiune, aşa cum şi-o reprezintă ei: Pe malul râului Kiyotaki, se îngrămădeau unii într-alţii munţi abrupţi. Privirilor li se înfăţişa într-adevăr o pădurice minunată de cedri. Îţi dădeai seama dintr-o privire că oamenii au pus inimă să-i facă pe toţi să crească drepţi şi falnici.
Acest simţ excepţional al armoniei şi al proporţiilor îi face, deci, să reacţioneze atât la frumos, cât şi atunci când constată o abatere de la perfecţiune. De pildă, când la Grădina Botanică, în jurul fântânii arteziene, înfloresc lalelele, Shige, mama lui Chieko, exclamă: Vai ce peisaj nepotrivit cu oraşul Kyotō! Nu-i de mirare că americanii şi-au construit casele aici… Iar tatăl, Takichirō, pornind de la aceeaşi imagine, insinuează chiar că arta e adeseori superioară naturii, chiar dacă pleacă de la aceasta: Eu n-am ochi pentru lalelele astea şi nu sunt pe gustul meu chimonourile şi brâurile cu model de lalele, dar dacă le-ar picta un pictor bun, lalele ar deveni desigur un tablou cu viaţă veşnică. Uneori însă mişcarea e şi invers, dinspre natură spre om: întrebată de mama sa de ce-i place să meargă în satul Kitayamasugi, Chieko îi răspunde: Pentru că mă gândesc ce minunat ar fi dacă şi sufletele oamenilor ar fi aşa de drepte precum sunt frumoşii cedri de acolo. Totodată, autocaracterizându-se, în acelaşi context, ea adaugă: Eu nu am puterea arţarului… Sunt mai degrabă cum sunt viorelele care cresc în scorburile lui.
Romanul e construit simetric: primul capitol e intitulat Flori de primăvară, iar ultimul – Flori de iarnă şi fiecare dintre celelalte capitole are câte un titlu cu încărcătură lirică incontestabilă: Templul de maici şi zăbrelele, Oraşul chimonourilor, Cedrii de pe muntele Kitayama, Sărbătoarea Gion, Culorile toamnei, Verdele pinilor, „Surori în toamnă târzie.
În privinţa personajelor, acestea, atât cele individuale, cât şi personajul colectiv, lumea din Kyotō, sunt hipercontemplative. Spre exemplu, în incipitul romanului, Chieko priveşte două tufe de viorele care înfloresc de câţiva ani primăvara pe trunchiul unui arţar bătrân şi, ca şi alţi japonezi, creşte greieri în vase speciale, pentru a se bucura de cântecul lor. În acest context, personajul îşi aminteşte de o poveste veche din China, Universul din Vas. Cele două imagini, ca şi aluzia livrescă, pot fi considerate prologul romanului şi, în acelaşi timp, construcţii în abis – mise en abîme, forme de oglindire a textului în el însuşi sau de auto-reflectare, prin care se anticipează povestea celor două surori, gemene, despărţite devreme de părinţii lor, din motive care pot fi doar presupuse – sărăcia, superstiţia potrivit căreia gemenii aduc ghinion –, din moment ce aceştia mor prematur, luând cu ei pentru totdeauna acest secret. Pe de altă parte, imaginile din incipit pot fi descifrate ca metafore ale vieţii artificiale construite de această lume care-şi zideşte continuu în jur – sau măcar îl consolidează – un paravan de frumuseţe, perpetuând comori artistice străvechi.
Prin urmare, la nivelul acţiunii, se prezintă povestea acestei fete, Chieko, caracterizată pe întregul parcurs al cărţii exclusiv prin trăsături pozitive (frumuseţe, delicateţe, gingăşie, sensibilitate, inteligenţă, rafinament etc.), care ştie de la părinţii ei o istorie, a cărei ambiguitate îşi dă seama că e întreţinută în mod conştient de aceştia, cu privire la originea ei: ar fi fost găsită, furată de ei sau abandonată de propriii părinţi la uşa magazinului lor. Deşi aceste lucruri îi creează un oarecare disconfort sufletesc, fata pare a se împăca în oarecare măsură cu situaţia, punând mai presus de propriile trăiri pe cele ale tatălui adoptiv care trece printr-o perioadă de regres în planul afacerilor şi se confruntă în acelaşi timp cu o criză la nivelul inspiraţiei, suprapusă peste criza unei îmbătrâniri premature, lucru care-l determină să se retragă temporar la o mănăstire unde fiica îl vizitează şi-i aduce spre a se inspira albume de artă cu picturi ale lui Paul Klee, Matisse, Chagal. Într-o excursie – obişnuită, de altfel – cu o prietenă în Kitayamasugi, aceasta remarcă în treacăt o fată care-i seamănă perfect lui Chieko. În cadrul ceremonialurilor legate, apoi, de sărbătoarea Gion, aceasta o întâlneşte pe fata din sat de la care află că sunt gemene. Cum totul e discret în manifestările celor de aici, pe Naeko, sora lui Chiecko, o întâlneşte Hideo, un tânăr artizan, ţesător de obi-uri, care o confundă cu sora ei, pe care o iubea şi cu care ar fi urmat să se căsătorească, şi-i vorbeşte, convins că se adresează celeilalte, promiţăndu-i să-i ţeasă un nou obi. Urmarea e că tânărul se căsătoreşte cu aceasta, iar pe Chieko destinul o îndreaptă spre un alt tânăr, priceput în afacerile pe care le desfăşoară de generaţii familia ei. Aşadar, nimic spectaculos.
În legătură cu romanul lui Yasunari Kawabati, Ioana Pârvulescu observă că spre deosebire de Murakami, atipic şi complet occidentalizat, Kawabata oferă tot ceea ce ai aştepta de la un romancier cu specific oriental: fineţea de stampă a scriiturii, farmecul discreţiei într-o lume infuzată de nostalgie din cauza disoluţiei inevitabile a ceea ce era odată tradiţional în Japonia, în special ceremoniile sacre la vechile sanctuare şi materialele textile unicat ţesute manual din care se confecţionau inconfundabilele kimonouri, simţul estetic extrem de dezvoltat ce pare a curge în venele personajelor la fel de natural precum sângele.
În concluzie, romanul lui Kawabata este reconfortant, prin impresia de stabilitate şi de armonie pe care o generează acest popor curat la propriu şi la figurat. Frescă a unei lumi care îşi doreşte cu fervoare să oprească trecerea timpului sau măcar să înveşnicească valorile perpetuate din generaţie în generaţie şi care au permis metamorfozarea unui pământ sărac într-o oază edenică, romanul lui Yasunari Kawabata este, aşadar, asemenea universului pe care-l aduce în faţa cititorului, opera unui artizan, atent la orice detaliu, pentru ca armonia asociată cu discreţia în tot şi toate, cărora le e imn, să nu fie în niciun chip lezată.

Aurel GANEA

Româna care doare

După câteva luni de trăit în Franţa, ca student întârziat, mă săturasem. De francezi, cu orgoliul lor cocoşesc, de civilizaţia lor ţâfnoasă şi exclusivistă. Eu veneam din lumea a treia, ,,du tiers monde”. Colegii mei francezi mi-o reproşau cu emfază, de parcă aş fost şi eu vinovat că România rămăsese o ţară subdezvoltată, că veniseră bolşevicii peste noi. Sau poate eram vinovat şi eu, cine ştie?…
Cam la o lună de la venire îi învăţasem. Se credeau buricul Pământului. Nimeni nu mai era în lume ca ei. Într-adevăr, Franţa era şi este ţara parfumurilor, a modei, a vinurilor, a gastronomiei. Sunt cei mai mari exportatori de vin din lume. Îşi băteau joc de tot şi de toate. ,,Se moquer de tout˝ ar fi trebuit să fie demult imnul naţional al Franţei. Să înlocuiască mult prea belicoasa ,,La Marseillaise”. Au cel mai sângeros imn din lume. ,,Ca un sânge necurat/Să ude brazdele noastre”. Ţinta bancurilor erau francofonii din statele vecine, dar şi cei din Canada. La fel îi priveau şi pe vecini, pe spanioli, pe italieni… Nu mai era nimeni ca ei.
Făceam parte dintr-o grupă de 17 francezi, 9 băieţi şi 8 fete (pardon, femei), un american, un francofon din Quebec, un neamţ francofil şi un evreu american, originar, prin părinţi, din Polonia. Şi, bineînţeles, eu, singurul din Est, de care-şi băteau joc de câte ori aveau ocazia. De mine şi de canadian. De neamţ nu se atingeau, civilizaţia nemţilor fiind cu mult peste a lor, iar de american nici atât. Terminaseră câte o facultate, dar nu-şi găsiseră de lucru. Încercau acum cu exportul de vinuri.
Colegele mele erau urâte. Franţuzoaicele neaoşe sunt urâte, sunt fie prea slabe, ca scândura, fie prea grase, imense. Şi cam slobode la gură. Mie îmi plac femeile zdravene, nu grase. Îmi plac femeile grele, nu cele uşoare. Erau multe femei frumoase în Franţa, însă corcituri sau străine. Franţuzoaica – franţuzoaică se îmbracă şleampăt, dat cu tot ce este la modă. E o dambla socială. Eu nu aveam nici cămaşă Pierre Cardin, nici cravată Nina Ricci. Eram, pentru ei, în afara timpului. Eram un nimeni, un ,,out law”. Câte şicane a trebuit să suport şi pentru asta?
Examenele – multe şi grele. Eram obligat să le iau pe toate, altfel trebuia să-mi plătesc bursa. Învăţasem şi mai aveam de învăţat tot felul de minunăţii. Ce-aţi zice de un curs despre modul de a te îmbrăca, de a te comporta în cazul unei negocieri, dacă cereai sau ofereai? Sau despre un curs privind metodele de a te scuza atunci când întârzii la o întâlnire de afaceri? La ore profesorii mai mult trăncăneau. Se ajungea mai întotdeauna la subiectul lor predilect – supremaţia franceză, ingratitudinea mondială. La sfârşitul cursului primeam o listă xeroxată cu bibliografia. Cărţile nu puteau fi găsite la biblioteca pe care o avea Centrul, nici la bibliotecile din oraş, din când în când mai găseai câte una la librăriile oraşului, dar erau scumpe, mult prea scumpe pentru buzunarul meu, şi aşa cam găurit, fiindcă eram şi sunt Vărsător.
Făcusem câteva luni dresură olfactivă. Primeam fiecare câte o valiză mare, tip diplomat, în care se găseau zeci de flacoane etichetate, cu diverse mirosuri. Trebuia să mirosim pe rând fiecare flacon şi să memorăm mirosul. Urma apoi testul. Acelaşi gen de valiză, dar cu flacoane fără etichete. Din 10 flacoane trebuia să recunoşti cel puţin 7. Altfel aveai nota 10. La ei notarea se face de la 1 la 20 şi echivalentul 5-ului nostru este de obicei nota 12. Oricum, fiecare instituţie de învăţământ îşi alegea pragul minim de acceptare.
Mă dresaseră ca pe un câine. Şi mă bombardau cu o cacofonie de mirosuri de parfum, de deodorant, de gel sau şampon. Fiecare francez vrea să aibă mirosul lui specific, să se deosebească de ceilalţi. Dacă ar fi fost posibili şi-ar fi comandat fiecare câte un parfum personalizat, dar ar fi fost prea scump sau poate imposibil ca tehnică. Închipuiţi-vă 60 de milioane de mirosuri!… Târfele din Place Pigalle şi de pe St. Denis (unde se mutaseră destul de multe dintre ,,activiste”, fiindcă dincolo era inflaţie), foloseau invariabil acelaşi parfum: ,,Givenchy Sensual”. Nici o franţuzoaică ne-producătoare nu şi-ar fi dat cu asemenea parfum, fiindcă ar fi fost taxată imediat drept ”pute”.
Îmi plăcea şi îmi place franceza fiindcă datorită ei am putut să scap de influenţa ideologiei comuniste. Citind cât mai mult. Asta cred eu. Avusesem profesoară de franceză, dar şi de română şi engleză, pe Ligia Giurescu, nepoata celebrului istoric. Era prietenă cu mama. Făcuse Sorbona, Oxford, apoi Universitatea din Bucureşti. Nu mai ştiu câţi ani aveam când am pronunţat primul cuvânt în franceză.
Limba franceză este minunată, de o flexibilitate rară. Este limba diplomaţiei şi a prozei. „Păcat că e vorbită de francezi” – o spun chiar ei. Nu se poate întâlnire de societate fără să nu se spună o vorbă de duh, să nu se inventeze sintagme noi. M-a năucit ”la gauche caviar”. Este o limbă care evoluează rapid. Adoptă din mers orice cuvânt, îl franţuzeşte. Degeaba se chinuie o felie zdravănă de Academie să înlocuiască ,,week-end” cu ,,fin-semaine” sau ,,fast food” cu ,,restau-vite”. Ei, căpoşi, folosesc tot termenii americani oricât de mult ar pruteanuriza Academia Franceză.
Când ne-am întâlnit prima dată mi-au acordat atenţie un sfert de oră. Vorbeşti corect franceza, cu accent, dar vorbeşti ca ,,mamie”, ca bunica. Nu se mai spune ,,chambre”, se spune ,,pièce”. ,,Chambre” a rămas ,,odaie”. ,,Apartament cu trei odăi” sună ca naiba! Apoi m-au uitat. Îşi mai aduceau aminte de mine atunci când nu mai aveau pe cine să şicaneze. Ca să mă apăr le spuneam că au o limbă ,,homo” şi le dădeam exemple: ,,le chat /le matou”, ,,le brebis / le bélier”… Pisica şi motanul, oaia şi berbecul sunt de acelaşi gen – masculin. Mai scăpam şi cu literatura, şi chiar destul de repede, fiindcă ei nu citeau decât Boris Vian sau San Antonio, cu limbajul lui de cazarmă.
Dicţionarele noastre de franceză sunt învechite. Au surprins limba de acum câteva zeci de ani. Mi-am cumpărat dintr-un ,,supermarché” un ,,Petit Robert de poche”, un cărţoi gros, de format mic. L-am citit ca pe un roman, să-mi aduc franceza la zi. O adusesem.
Veneam dintr-o limbă pudică. A lor nici gând. ,Pisser, cul, merde” erau cuvinte uzuale. Mi-am dat stomacul peste cap vreo două luni până m-am obişnuit cu celebrul lor „crachoir” de la orele de specializare în degustări, când vinul gustat (dar nu înghiţit) anterior trebuia scuipat în acea ustensilă oribilă, aşezată pe masă la mare cinste, câte una pentru 2-3 persoane.
Dar eu mă săturasem. De francezi, de franceză, de tot. Terminasem şi bromovalul, şi rezerva mea de bromură de potasiu pe care o foloseam la poze. Săraca mama, mi-o trimisese prin D.H.L.
Cam din a doua lună începusem să gândesc în franceză. Nu se mai putea, oboseam prea mult. Învăţasem atâtea tâmpenii! Luam informaţia din franceză, mi-o traduceam în română, o sintetizam în română, o traduceam apoi în franceză şi o puneam la păstrat, să fie pentru examene. Dar nu credeam că aş fi putut deveni prizonierul, încarceratul limbii franceze.
Mi-era dor de limba română. Un dor ca o durere surdă care îţi seca sufletul. Cele două familii de români din oraş mă evitau, nu răspundeau la telefon – le era teamă să nu le cer poate ceva. Mai vorbeam din când în când în ţară, dar era prea scump. Îmi recitam în gând câte ceva în româneşte. Îmi adusesem câteva zeci de reviste ,,Rebus”, le terminasem, făcusem până şi careurile de definiţii. În fine, mai citeam şi Biblia. Găsisem nişte ,,Ganea” în cartea de telefon a Dijonului. Aiurea, nu erau români, ci francezi. În latina vulgară ,,ganea” însemna ,,cârciumă”.
La începutul anilor ’90 în Franţa nu se putea prinde vreun post românesc, de radio sau TV. Eram singur şi singurătatea mă durea mai mult decât ironiile politicoase, dar crude, ale francezilor. Vineri după-amiaza rămâneam singur în căminul Centrului de formare profesională. Francezii plecau acasă. Veneau abia duminică seara.
Era o după-amiază pe la mijlocul lui februarie. Voiam să-mi iau week-end de la limba franceză. Nu mai puteam să învăţ. Eram obosit. Aveam şi eu voie să gândesc în română măcar în week-end.
Aici copacii înfloreau mai devreme decât la noi. La Beaune era primăvară, pe la noi poate ningea sau bătea viscolul. Am privit afară. În faţa ferestrei înflorise un migdal, se îmbrăcase tot în alb ca o mireasă, era ca un rai. Orgolios pentru frumuseţea lui, ca toţi francezii. În fond era şi el un francez. Ştiam cum îl cheamă în franceză – ,,amandier”, ştiam şi în engleză – ,,almond tree”. Hai să trec la română. Dar, stupefacţie, nu-mi mai aminteam cuvântul românesc!… Mi-am spus la început că este un lapsus. Nu trebuia să mă mai gândesc la el. Hai să citesc vreun verset – două din Biblie, poate îmi revin. A trecut un sfert de oră. M-am dus din nou la fereastră şi m-am uitat din nou la el. Nemernicul, ce frumos era! Dar uite că eu nu-i mai ştiam numele în româneşte…
Şi atunci a început panica, frica. Puteam să iau un dicţionar francez-român şi să-l aflu imediat. Aş fi putut să-l iau pe cel român-francez, să-l răsfoiesc până găseam cuvântul. M-am înfuriat. Am aruncat dicţionarele pe fereastră. Şi aşa erau proaste. Nu se poate, dobitocule, ţi-ai uitat limba! M-am aşezat în pat şi am început să-mi spun în gând cuvintele cu litera ,,a”. Poate, poate voi da peste el. Degeaba. Mi-am spus apoi cuvintele cu ,,b”, am luat apoi câteva litere la întâmplare. Nu, nu-mi uitasem limba. Doar acel cuvânt…
M-am uitat din nou la pomul înflorit ca o minune. Semăna cu piersicul, numai că avea florile albe. Iar eu nu puteam să găsesc cuvântul. A început să mă doară sufletul. Au început chinurile. Cum să nu ştiu eu cum se cheamă nemernicul acela în româneşte? Ce mă fac mai departe dacă voi începe să-mi uit cuvintele, unul câte unul? Plecasem din limba română ca să pot învăţa aici toate trăsnăile şi să-mi iau o diplomă care poate nu mi-ar fi servit la nimic. Bursă ţi-a trebuit? Am început să plâng, de ciudă, de furie, de neputinţă. M-am înjurat. M-am dus la oglindă să văd dacă sunt normal. Da, eram, dar fizic. Din oglindă mă privea un Ganea speriat, răvăşit. M-am gândit să mă rog la Dumnezeu să-mi spună cuvântul. Nu, cum să mă rog la Dumnezeu să-mi spună un cuvânt din limba mea? În creier mi se repetau cu o viteză ameţitoare ,,amandier” şi ,,almond tree”. Nu le mai suportam, le uram. Cum să fiu eu izgonit din patria mea, limba română, de un cuvânt?
M-am gândit apoi s-o iau prin învăluire. Cum se cheamă fructul acela care seamănă cu piersica şi căruia i se mănâncă doar sâmburele? Bineînţeles, răspunsul a venit imediat: ,,amande”, ,,almond”. Şi-atât. Nici vorbă de cuvânt în româneşte! Pomul îmi devenise parcă duşman, rău şi urât.
Am coborât să mă plimb, să iau aer, poate, cine ştie, îmi voi aduce aminte. Prin grădinile vilelor cochete erau aceiaşi pomi înfloriţi, într-o simfonie de alb care-mi ucidea sufletul.
M-am întors spre seară, ca să nu-l mai văd. M-am întins din nou în pat şi am început să-mi aduc aminte unde mai văzusem asemenea pomi la mine acasă, în România. Da, la Pietroasele, chiar şi la mine în oraş. Dar cum se chemau, Doamne?
Aveam în cameră vreo douăzeci-treizeci de sticle de vin. Trebuia să fac duminică fişele de degustare. M-am repezit şi am luat o sticlă de ,,Nuits-Saint-Georges” de 5 ani, un vin roşu de Bourgogne, scump şi cu o personalitate puternică. Cred că n-aş fi putut să beau singur dacă nu m-aş fi gândit că poate mă îmbăt şi, când mă voi trezi îmi voi aduce aminte. L-am băut aproape pe nerăsuflate. Nu s-a întâmplat nimic. Am pus ochii pe un ,,Saint-Emilion” mai vechi, de peste 10 ani, tot roşu. Poate cu acesta mă-mbăt. N-am mai avut timp să desfac sticla. Mi s-a făcut rău, m-am dus repede în toaletă să scap de ce aveam în stomac. Ceva se revoltase în mine, neştiut. Mă durea sufletul, mă durea şi corpul. Stomacul începuse să-şi facă de cap.
Am încercat să dorm. M-am zvârcolit toată noaptea. A doua zi dimineaţa tot nu mi-am adus aminte. Am coborât să-i dau telefon mamei, s-o întreb ce mai face, să mă-ntrebe ce mai fac. „Monsieur l’amandier” mă privea sfidător. Avea şi de ce.
Am introdus cartela în telefon. ,,Sărut-mâinile, mamă, ce mai faci? Nu-ţi face grijă, am destulă mâncare, sunt sănătos. Aici a venit primăvara, e cald, şi, mamă, ştii, au înflorit aşa de frumos migdalii!” Venisem acasă, în limba română.

Distribuie: