Spații culturale nr. 20 (4)

Marcel Mureşeanu

Pe cuvinte date

Pe masă se află o farfurie
în farfurie aşteaptă o scrisoare
vine câinele de pe pajişte
cu un măr în gură
aprinde lampa
citeşte scrisoarea
dar lunecă
şi pantalonii îi ajung
într-un copac.

Sperietura

În Soare, în Soare
a căzut o furnică!
A căzut o furnică în Soare!
Veniţi cu toţii să vedeţi
cum se zbate
micuţa furnică!
Veniţi, veniţi
intrarea e liberă!
În soare se zbate acum
cea de pe urmă furnică!

Lenţa

La doi ani ea se miorlăia!
Ce va face la patru?
La patru ani ea se miorlăia!
Ce va face la şase?
La şase ani ea se miorlăia!
Ce va face la opt?
La opt ani ea se miorlăia!
Ce va face la zece?
Acum e bătrână şi pe moarte
şi a nimerit într-un an
fără soţ.

Pendula

Cum? Când?
Cum? Când?
Cum? Când?
Când? Cum?
Când? Cum?
Când? Cum?
Cumcând – cumcând!
Cumcum – cumcum!
Cumcum – cumcum!
Cumcând – cumcând!

La urmă

Sunt slab.
Gingăşia cu care
Dumnezeu îmi ia
viaţa
nu mă poate împiedica
să urlu!

Înzăpezit în cenuşă

… până la genunchi, până la gât,
până la gură,
se varsă peste mine urmele morţilor
din Crematoriul Părăsit!
Ce-a fost de ars a ars,
ce-a fost de risipit
nu s-a risipit încă.
Acum e până mai sus de frunte,
nu mai văd moartea cu ochii,
nu mai văd nimic
e o cămaşă de forţă, îmi zic,
am mai trecut eu prin asta
mă las somnului darn nu mă ia,
sufocarea-i pe-aproape
doar gura o mai pot deschide
înghit cenuşa aceea
şi stratul ei de deasupra coboară încet
în golul din mine
ochii încep să zărească
nările să se umple de aer
ea are gustul a toate,
ca şi când pe mine m-aş înghiţi,
fericit că văd iarăşi cerul,
fericit că pot primi morţii în mine.
Rămân acolo până târziu
când ultima urnă
cade de pe poliţa ei
şi-mi striveşte craniul
stârnind o panică trecătoare
în cohortele fără capăt ale atomilor
întorşi la casele lor
din războiul stelar.

Şirul

Furnica mănâncă de la pasăre,
pasărea mănâncă de la dihor,
dihorul mănâncă de la pisică,
pisica mănâncă de la câine,
câinele mănâncă de la mine,
eu mănânc de la Bunul Dumnezeu.
Toţi suntem sătui,
toţi avem burţile veşnice.
Cei de sub furnică
gătesc mâncarea lui Dumnezeu.

A doua zi după o ameţeală trecătoare

Prost obicei, frate Bucure, acela al morţilor
de-a dormi cu ochii deschişi
pentru că poate chiar atunci
trece pe deasupra un cocostârc
sau un pescăruş asuprit de negură,
ori o potârniche orfană şi hop cad
în sticla adâncă a ochiului,
supte de sorbul verde al lumii de-apoi!
N-au un răgaz de dumerire,
nu pot trimite o sărutare, un ţipăt
de rămas bun. Prost obicei şi jalnic!
Atunci ce-i de făcut?
Într-o seară geroasă stăteam
şi scriam aceste rânduri
şi deodată s-a repezit la mine o gânganie,
m-a lovit peste faţă,
a pătruns printr-o gaură a luminii!
Am zdrobit-o cu palma de obrazul meu.
Mica zburătoare nu era decât o mămăruţă
trezită din hibernare,
însă acum nu mai conta.
Prost obicei şi acesta: să omori
tot ce se izbeşte de faţa ta!
Atunci ce-i de făcut?
Să ne eliberăm de mânie, frate Bucure,
pentru că, aşa cum zici tu,
„în larg se clatină pânza”!

LEONS BRIEDIS

CUIBUL

Pasărea ce iernează în sângele meu –
din ce îşi va face ea cuibul oare?

Din speranţe, din amintiri, din insomnie?
Din ochii mei deschişi în noaptea târzie?

Din stelele ce-mi licăresc la geam de departe?
Din zidul subţire ce-i între viaţă şi moarte?

Din tâmplele mistuite-n văpăi şi în stele?
Dar poate din flăcările vieţii mele, din ele…

LOC DE TRAI

De copil visam să locuiesc
pe inelul Saturnului.
De tânăr voiam să locuiesc
în metropolă ca în centrul lumii.
La maturitate visam să trăiesc
pe ţărmul mării
în cea mai absolută singurătate
Şi doar acum nu mai visez la nimic,
căci trăiesc cu toate visele mele în linişte şi pace.

VALURI ÎN PUSTIU

Valuri suntem în pustiu
memoria mărilor moarte
ca valul ne zbatem,
ca valu-n pustiu
fără s-ajungem
pe coastă vreodată
valuri moarte suntem în pustiu
valuri ale mărilor moarte
habar n-avem de năpasta ce ne va paşte
că ele sunt moarte de mult
înainte de naşterea noastră

PROFETUL

Un măslin şi-a întins
ramurile de-argint
peste sclipirea
unei mlaştini din pustiu.

FAMILIA MEA

Cuvintele mele
poartă veşminte străine şi grele
dar ele nu ne împiedică
în fiecare seară
să şedem împreună la o singură masă
să mâncăm dintr-o singură pâine
să bem dintr-un singur pahar de vin
să fim luminaţi de una şi aceeaşi lumină
de rugăciunile sobre şi sfinte
înţelegându-ne între noi
fără cuvinte

SCRISUL AMURGULUI

Subtil şi graţios e scrisul amurgului
trist şi răbdător schiţează
pe cer amurgind
o pasăre-nsingurată, un pom însingurat

Nu pot spune cine pe cine
în acest rămas bun ne conduce:
eu pe amurg sau amurgul pe mine
dar ambii scriam
mereu una şi aceeaşi veste
Poate că de aceea
amurgul
zăbovind puţin
îmi surâde frăţeşte

NU ŞTIE NIMENEA

Nu ştie nimenea
ce se ascunde în urma cuvântului
cuvintele tac
nu ne dezvăluie tainele lor
cum este cuvântul „Iubire”
care-ţi va spune
că ai întâlnit pe toată viaţa
Femeia
dar la cumpăna vieţii
corpul lor fragil
trecând pe la Dumnezeu,
se va preface în rândunică
zburând
pe cerul proaspăt din zori

NEANTUL

Ce-i Neantul?
întreabă glasul meu rătăcit
între pergamentul bolţii cereşti
şi izvorul secat
pe care noi ne căznim să-l reanimăm
ca pe-o mare în devenire
ce ne-ar duce în amintire

Plin de revelaţii prea grele
şi confesiuni prea amare
Neantul
încearcă să ducă
sufletele noastre
sus ca pânza în vânt

„Nu, ăsta nu e Neantul”,
zise un glas glasului meu rătăcit
ci e cea mai trainică temelie
a unei împărăţii
ce nu s-a-mplinit

LUPTĂTORUL ANONIM ŞI UN FLUTURE

Nu ştiu dacă el singur mai ţine minte
de ce a venit şi ce-a căutat el
în aceste meleaguri îndepărtate
de ce şi pentru ce a luptat

Dar ştiu că toţi
şi cei de aici şi cei de acasă
de dânsul de mult au uitat

Ştiu că nimeni de el nu-şi mai aduce aminte
şi doar un fluturaş
coboară când şi când
pe-armura lui înverzită

APĂ STĂTUTĂ

În apa stătută
mai uşor te îneci
ea are puterea cea mare,
înspăimântătoare
te trage la fund

e greu să treci pe alături
e greu să nu te laşi ispitit
e greu să nu te scufunzi
cine-n ea se scufundă:
nu te mai poate vedea, auzi
şi gândi

Cine în ea se scufundă:
uită
că apa stătută, fără valuri,
se revarsă peste maluri

ULTIMUL ISUS DIN ASTĂ- TOAMNĂ

Cocorul
rămas de cârd
e ultimul Isus
din astă toamnă

NOCTURNĂ
În fiecare noapte
eu strâng şi culeg
trandafiri din grădina Edenului
pentru tine, Maria,
din această grădină
a paradisului
din care am fost izgonit
în fiece noapte
pe furiş şi pe furate
eu culeg trandafiri
pentru tine, Maria

eu culeg trei trandafiri
de culoarea sângelui meu

NOUĂ STELE A TREI CERURI

Ca Nouă Stele a Trei Ceruri
suntem pe lumea asta
Tu şi eu, Maria

Ca Trei Sclipiri
ce-n zori s-or stinge de sclipire
ce trăiesc cât este vie sclipirea

ce vor sclipi cât vom sclipi noi
ca Nouă Stele a Trei Ceruri
pe lumea asta amândoi
Tu şi eu, Maria

FÂNTÂNA

Tu eşti fântâna
săpată de Dumnezeu
în adâncul azur
ca îngerii când vor veni
setea din ea să-şi potolească

SILOGISMUL SINGURĂTĂŢII

Viaţa nicicând nu-ţi explică
viaţa nicicând nimic nu-ţi explică
nici chiar lucrurile cele mai explicite
de parcă s-a născut din adâncuri de singurătate
pentru a-ţi adânci singurătăţile tale
de parcă singurătatea însăşi este
mai veche dintre toate,
mai veche chiar decât lumea şi viaţa
de parcă ea s-ar fi născut
înaintea tuturor lucrurilor.
Traducere din letonă de Maria BRIEDIS-MACOVEI

Ghevorg GHILANŢ
Armenia

Numele la naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic din Erevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul în presă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumele de poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006).

KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” *

Pulberea eternităţii
învăluia astfel: iatacul pustiu
era locaş muntean de rugăciune
şi chilie sub-
pământeană,
şi clopotniţă.
Clopotarul şi eu
pe culmea Clopotniţei.
Şi răsunând ca toate clopotele
am prins a pluti cu fumul de tămâie –
coral în lumea munteană…
Pulberea eternităţii
învăluia – acolo, unde-s trâmbiţele heruvimilor:
rugă întru iertare în iatacul pustiu
pustiu şi sumbru.
______________

*Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijor de cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoi cunoscut ca Părintele Komitas.

IUBIRE CENTRIFUGĂ

Tânjesc…
Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce.
Când sunt beat criţă – îmi amintesc propriul plâns.
Când sunt beat – îmi amintesc de dragostea mea.
Şi continui să beau, până mă fac pulbere…
După care, aburcându-mi pe umeri povara propriului corp,
mă împleticesc spre casă.
Şi totuşi ceva îmi lipseşte…
Nu ştiu de ce – însă tânjesc.
Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga,
deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şi tot aşa
la nesfârşit…
Bârfesc zile în şir, îmi arog chip de atoateştiutor
Dau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura…
Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios.
Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga…

După Dumnezeu.

ISTERIE

Vântul îmi sfâşie de pe piept veşmântul de zăpadă,
Apărându-se de mine.
Albă zăpadă… în lumina lui mângâietoare slăbeşte inima.
Aerian e corpul fetei ce trece pe stradă.
În jur totul se apără de mine cu o tandreţe nemărginită.
În spânzurători trupurile-au înţepenit ca rufele spălate-n ianuarie,
Se clatină-n vânt – stindardele impersonalei noastre indiferenţe.
În fumul cafenelelor frumoasele respiră aroma de ceai,
Propunând de vânzare, ca pentru-ntâia oară, cârpe-petece colorate,
Vândute de mult.
Gloata fredonează imnul, încântată de petardele propriului desfrâu,
Totul în jur se desprinde de mine îndărătnic şi tăcut.
Totul în jur se apără de mine, şi ca vântul dement
Eu îmi sfâşii de pe piept veşmântul-tristeţe.
Primăvara va topi zăpada mângâietoare.

ŞAH

Debutul a fost ireproşabil – cochetare şi atracţie, şi tandru surâs.
Iar pe la mijloc de partidă – duritate ne-dură şi un baraj feminin,
cu care era o plăcere să dai piept. În consecinţă – capcana
cu o mulţime de intrări, dar cu o singură ieşire. Ieşirea e chiar –
înfrângerea, MAT.
Abandonând armele şi predându-mă, gândeam la o regulă
din şah, nefuncţională şi în atare confruntări: aici
Nimeni nu propune remiză, însă mulţi, fiind chezăşie, caută
Căile prin care să nimerească-n capcană.

ISTORIA UNEI MĂRTURI

Îngerul Păzitor ia mătura şi tot mătură, mătură, mătură.
Jaques Prévert

Odată,
pe când Jaques era înger Păzitor
mi-a înmânat o mătură, făcându-se nevăzut.
Şi eu am prins să mătur, să mătur, să mătur Adevărul,
fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă…
tot măturam Adevărul şi-l aruncam la ghena de gunoi,
să nu-mi împiedice să umblu,
să mă lipesc de „ţaţe”,
să nu sperie la naştere
şi să nu se-ncurce pe sub picioare,
când o fi să ne călătorim şi noi în papuci albi…
Ghena era descărcată la gunoiştea generală
unde umblă boschetarii şi leproşii,
cânii de pripas şi alte rămăşiţe.
Apoi a venit primăvara: sus, în cer, în toiul unui chefuleţ al îngerilor
din neglijenţa oarecui, de la o ţigară
lui Jaques i-au luat foc aripile,
iată de ce atâta timp nu a mai venit pe la mine
controlorul meu, Pavăza mea.
Iar eu continui să mătur, să mătur, să mătur
fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.
Iar când veni Jaques, am înţeles neamânat
ce fel de înger bicisnic este el,
cel care a decis să se facă poet…
apoi a scris că noi, cu toţii, ca porcii biblici,
nu vedem ce avem sub picioare.
Însă mie deja nu-mi păsa
(unde mai pui că Jaques de mult timp nu mai e înger).
Iar eu continuam să mătur
fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.
Deja nu mai aveam un Înger Păzitor.
Şi ce de-a mărgăritare se tăvălesc sub picioare,
numai că cine are nevoie de ele aici?…

* * *

Pe la ora cinci dimineaţă
Corpu-mi devine eteric.
Sufletul se materializează, lipindu-se
De durerea ce atârnă din tavan.
Ţigara fumegă,
Precum focul omului primitiv.
Domnilor, nu cumva şi eu
Vă par un om al peşterii?
Ceva mai târziu mă voi transforma şi eu
Într-o blană supusă, cumsecade,
Păşind nu pe netezişul apei,
Ci pe trotuare, torturat de griji.
Mă voi îngreţoşa de mine însumi şi voi scuipa
În fruntea eu-lui meu cumsecade,
Şi pe pereţii blocurilor înalte voi expune în văzul lumii firea mea cenuşie.
La lombard îmi voi amaneta inima,
Să vă pot cumpăra sufletele vândute la mâna a doua,
Spre a vă demonstra zorii, omul primitiv… –
În bolnavul oraş-grotă.

ZBOARĂ, FIARA MEA…

Zboară, fiara mea.
Bunii, străbunii puteau să se-nalţe
Pe aripile cuvintelor înaripate, iar tu
Te târăşti spre margini, să vorbeşti –
De la această înălţime.
Aruncă-te în hău.
Zboară, fiara mea,
Zboară ca piatra,
Ca piatra despică
Inamicul şi bezna, înflăcărându-te…
Pentru alţii scânteiază ca o cometă sălbatică –
A dorinţelor… străine – le voi împlini!
Zboară, fiara mea.
Încă un salt,
Înşfacă – neamânat,
Ca uliul, străfulgerând spre pradă,
Ghearele-n ea să şi-le-n-fi-gă.
Înalţă-te, răpitoarea mea,
În gheare cu o vrăbiuţă,
Sfărâmate i-s oscioarele de necruţarea ta.
Tu – piatră eşti, vrăjită definitiv –
De dragoste, de moarte –
Piatră,
Fulgerând în sus.
Zboară, fiara mea.

În româneşte de Leo BUTNARU