Propoziții pretențioase – Alogami
Alămeam cu becul autogen la Intercoop cu nea Țandrone…. Ce mă învățase: la pragurile mașinilor, petice pe aripi….
Țigan, dar muncitor. Și îngrijit. Nici nu se compara cu ,,liftele” de pe Proletari. Ne-am văzut scăpați din văzul lor, din mirosurile lor insuportabile. De ocolit însă era imposibil. Orice intrare pe stradă implica, cel puțin o dată din două perindări, o băgare în seamă pasageră. Te salutau, erai nevoit măcar să mormăi un răspuns. De mai și poposeai cu treabă, te trezeai că ți se flutură statul familiei lui tata pe la ureche, cu alurile lor de vagabonzi de Centru de odinioară, unde alvițar, covrigar, cârciumar, bețiv, țăran și țigan erau totuna, aluziei că ar fi avut un moment de glorie în fața lor, ceea ce pentru ei rămânea de pomină, îi mai mârâiai printre incisivi un ,,Bine, mă!” și-ți vedeai de ale tale, intrai rapid în curtea cu pricina, să scapi mai repede de priveliștea deloc plăcută, mirosul și gura lor mare.
Vizavi de ei proprietatea la care ne găsisem de lucru, cu gard nu tocmai intim, însă am lucrat în spate. Prilej să fim văzuți mai puțin. Ne-a tocmit colegul de serviciu de la atelierul de lemnărie, nea Alexandru. Să facem fiică-si sau surorii acesteia – nu mai sunt sigur, de aceea i-am dat cu alternativa înainte, nu rețin bine dacă era vorba de fosta soție a avocatului P. ori de cumnata sa – câteva jgheaburi și burlane. Puține jgheaburi pe partea din față a casei, se poate observa structura în-,,doliată” încă, de-alde doi metri cu unu cincizeci. Doar pe spate, prin curtea vecinului, e de-a-ntregul. La fel burlanele, două, două, dar cu seuri din 15 felii plus capul cu ștuț de 25 și alte două felii conice, după cum a cerut clientul, să poată fi așezate dincolo de intrări, pe peretele perpendicular. Nu le-au lipsit ochelarii și rozetele de frumusețe. Lucram după modelele vechi, clasicizate de vreo 50 de ani de Costache și fiii săi. Facil n-a fost, curtea nu îngăduia mișcări ample și lungiri excesive, ba era și vremea tomatelor, fructelor, legumelor, puse în ambalaj de carton, de plastic, plus altele și altele de se mai strâng în dos mai de folos sau de aruncat.
Pe aceeași parte n-am avut parte. La a doua casă înspre Drăgăicii s-a tot ținut cineva să vin să măsor acoperișul pentru țiglă metalică. Cel cu firma de ștampile. Tata era probabil la controlul anual de la București. M-am dus singur. Am notat, am făcut calculul, i-oi fi dus necesarul, oi fi cerut și un 50 de lei pentru osteneală. O fi ținut cont sau nu, o fi adus pe alții să refacă măsurătoarea, nu știu. Din moment ce la o altă trecere pe Proletari am văzut-o înnoită….
Nu secase vâna de clienți, ne găseau destui cât să nu ne ambetăm până la a dispera că se termină rezervele monetare. Lângă gunoieri, nea Stănescu ne-a îngăduit de vreo două ori. Și pe dânsul îl găsiți ca personaj în Omul de tinichea, tatăl colegei și prietenei mamei mele. La el am schimbat tabla acoperișului clădirii unde familia avea bucătăria și un fel de mansardă. Ocazie nimerită să rememorez prima mea amintire de pe un acoperiș. Pe la doi ani, într-o vară, tata m-a urcat prin agudul din fundul curții pe magazie. El cu o carte în mână – învăța pentru cursurile de seral și examenul de bacalaureat -, eu cuminte și uimit de împrejurimi. Accesul l-am avut printr-un luminator ce ne-a cam dat de furcă. La fel și scândurile deteriorate, putrezite, subțiate și îngustate de vremuri. Ne-am descurcat totuși binișor, panta era mai domoală și lungă. De-o dată ulterioară am meșterit pe la burlane și câteva jgheaburi pe cheltuiala fiicei, întoarsă la obârșii, cu gândul deschiderii în oraș a unei farmacii.
