Spații culturale nr. 20 (2)

Radu Cârneci

Poeme din veacul XX

OMUL CU BARCA
lui Mihai Cimpoi, cu preţuire

„… Out at sea the dawn wind
Wrinkles and slides. I am here
Or there, or elsewhere. In my beginning.“
T.S. ELIOT

1

Lacomă privirea peste întinsele ape
asemeni înotătorului prin zăpezile visului
nesfârşite zăpezi polare înfrângeri;
lacom e ochiul şi gândul de ochi spre împlinire
o, până la mine lungă e calea
(palide stele paşii mi-i umblă întinerindu-mi-i
şi obsedantă coroana – aur şi albastru –
creştetul meu
miile lumi înălţându-le)

Fie ca fără sfârşire lumina să-alerge
fie ca fără odihnă pustiul să ardă
tălpilor mele tânjind către răcoare
fie ca setea gândirii mai aspră să urce
mistuitoare iubirea să-şi spintece spaima
cu dorul asemeni fie-mi durerea aceasta
neobosită şi pură
să crească diamantine
cereşti întrebări

(Cine-mi va spune acum ce-i veacul şi clipa
şi cum se răsfrânge în cântec pieirea fiinţei
iar lupta ce-i lupta când visul nu arde ?
Nedumerire e firul trupului meu tremurând
la raza ştiinţei mereu visătoare
– imens neoplasm peste chipul ştiut
fărădelegilor noastre
plătindu-le vamă)

Lacomă privirea-mi peste albastrele ape:
cutezătoare ideile
ca uriaşi aisberg-uri în mările calde;
iată aşa se îneacă în plate privelişti
braţul de luptă ochiul de taină fruntea de ceruri;
scăpărătoare puterea-n furtuni rotitoare
veşnic ne cheamă: trăsnet peste abisuri zeieşte:
el e-nceputul şi vârful
de spaimă şi vrerea…

2

Ce frumuseţi podobind largile-adâncuri!
palate-n cleştar transparent: închipuirea
prinţii de apă – supuşii de apă proteguind –
lungi bătălii între specii: izbânzi ale foamei
(foamea de glorie-i fără de chip!) stăpânirea-i
a tuturor şi-a nimănui şi fiecare
morţii se dă! ci nesfârşită-i plutirea
stelelor pale eternizând efemerul

Să coborâm aşadar, fără de teamă acolo
(chipul ştiut dormiteze-n veşminte pe ţărmuri)
trepte-ale lumii de apă călăuzindu-ne
paşii de gând şi milioane
de miliarde vieţuitoare ni se-nchinând:
chipuri de sunete
într-un halou
fără de moarte

Ce armonii ce acorduri îmbietoare
(dinţii rechinilor alb fulgerând întru pieire)
neamuri de umbră se desluşesc şi se destramă
(mâna de apă harpei de apă) în dănţuire
o, necesară-i astăzi puterea către putere
sângele spus revigorând coralierii
iar peste toate cădelniţând
nemărginirea

Cimitirul marin!
Războinice vase prăzi ascunzând iată-i
salutându-ne stins căpitanii şi totul
fără de timp
învingător şi învins – chip lângă chip –
oasele lor înflorind şi ivind
ca-ntr-un panoptic
nefiinţe frumoase – în răstignire

Să rămânem cu morţii! Deasupra-i teroarea:
câmpii otrăvite munţii de bombe
şi păsări cu aripi de sânge neruşinate
imnuri destrăbălării de cuget alcoolul
arde-n cupe cât Himalaia arde-n
gâtlejul omului-monstru; acolo deasupra
se fierbe sfârşitul fiinţei divine!
Să rămânem cu morţii ?

3

(… Metalică pleoapa mă-nchide-n coşmarul diurn;
meridianele vin cu veştile-n clipă –
o, niciodată ca-n veacul acesta
atâtea morminte voindu-şi pântecul plin
cu luptătorii ogoarelor lumii, dorindu-şi
deasupra steag negru şi arbori ucişi clopotind
întunecate arpegii lăudând
nefiinţa şi gheara de cer înhăţând pe
nepregătiţi de ducă

Apocalptic somnul: biblice ziceri
înnodându-se-n faptele omului-monstru
catranul îşi creşte văpaia inimaginabil
trăsnetul planetar topind în cosmică flamă
duhul pietrei şi-al ierbii iar deasupra zburând
înspre paşnice astre ca o navă-argintie
Sufletul omenirii
hohotind şi
uitându-se-n urmă

De groază somnul meu: cenuşi spulberate
neantizate imnele scrumite ideile ucise miresmele
şi omul acela jucându-mi la zaruri privirile
şi auzul şi mareele sângelui şi c-un ultim efort
i-am strigat: „Joc pe puterea Cuvântului ! Mergi?“
se chirci ca o iasmă
şi pieri
în pieire pierind…

Toată noaptea am fost al facerii:
dor înălţam rugă la sunet gând spre culoare
pentru toţi mă-ntrupam: durere
din durere zvâcnet în tâmple iveam ţipăt
în genunchii de fugă o tristeţe fiind
împrejur cu imn; şi erau lângă mine toţi
umbre şi nu-i vedeam toţi aşteptând să le dau
ochiul de stea sânul de lună piscul de aer:
chinuitoare-i facerea lumii, miraculoasa!

Aşa începură sevele să mă inunde:
glezne şi pulpe şi piept şi fruntea – abur de cer –
lungă şi limpede respiraţie; apoi
din mine am crescut fiece mugure
firul de iarbă l-am tors, fiece fluture
l-am aurit; femeilor chemare le-am dat
bărbaţilor nelinişte-n sânge; şiroiam
înfloream înfrunzeam
mă-ndumnezeiam!

În zori lumea era gata de nuntă şi
plecau din mine perechi de miresme de culori
de sunete
de patimi superb legănându-se
din mine
intrând în Marele Tot perechi
ca un sărut pluteam între Cer şi Pământ
un văzduh de clopote luminând
străluminând…

Dimineaţa eram vârstă înaltă domn
din domn lumină din durere
în jurul Soarelui: aură
în jurul Lunii: cearcăn
şi-mi clătinam istovit duhul spre somn
ci toţi de mine uitaseră preafericiţii
toţi mă uitaseră şi perechi perechi
se iubeau: nuntă nebună iar de jur –
împrejurul Pământului miresme de dragoste…)

4

Lacomă privirea peste albastrele-ntinderi
lacom e sufletul de iubire şi pace
iar sângele-mi cere odihnă; asemeni Eu
Marelui Muncitor la sfârşitul lucrului său
când peste toate gândul i se adună
în formă de pasăre
stăruind în mulţumirea de sine.

(Eu sunt Omul cu barca întors din genunea
imensei furtuni, cu moartea pre moarte călcând
ager căutător cucerind sâmburele înţelepciunii
al asprei ştiinţe de-a fiinţa izbutind
încununarea! fiindcă ce ne rămâne
spuneţi-mi rogu-vă ce ne rămâne decât
puţinul praf de eternitate?)

Iată
necuprins cortul cerului ameţitoare
această miere azurie îndulcind
trecerea noastră prin valea de timp
– oh şi se aud fără-ncetare paşi de ură
voci de ură
început al pârjolului cosmic –

(Eu sunt Omul cu barca ci voi
asemeni mie sunteţi purtând fiecare
în deget inelul puterii iar pe frunte semnul
stelei care vă soarbe vâltorilor visului
dându-vă
căci inima voastră e-n stare să ardă
până dincolo!

Iată la ţărmur vin marile ape mereu
îmbrăţişarea nesfârşit legănându-se din care
iubirea rodeşte –
eu stau pe tronul de aur şi-alabastru
eu sunt Marele Muncitor la masa căruia
e loc pentru toţi:
bineveniţi oameni bineveniţi!…

Neptun – Mangalia, 1983

Nicolai Tăicuţu

copilăria merge pe vârfuri

copilul se furişează pe sub iederă
şi fură/ cu bună-ştiinţă/ sandalele tatălui său
unicele sandale cu catarame aurite
pe care doar praful depus
mai câştiga în valoare…

nu ştim
cât preţ pune copilul pe lucrul acesta
dar îl vedem
cum trece uliţa la tovarăşii de joacă
fălos nevoie mare

după el
rămân înfipte în praf (praful despre care
am mai amintit)/ paralele/ egale
urme dese/ puţin aurite/ de vârfuri de sandală.

gasteropode şi lamelibranhiate

Dumnezeu vine cu mine de mână
la marginea satului/ la marginea apei
şi îmi arată/ şi îmi spune: până aici
este piatra melcului/ priveşte în urmă
la stânga şi la dreapta priveşte şi-ai să vezi
formele geometrice (informe/ bine-nţeles)
pe care le-ai urcat/ pe care le-ai coborât
formele pe care le-ai străbătut/ formele pe care
le-ai ocolit/ formele din care ai mâncat
formele din care ai respirat
până acum

de aici încolo (întoarce-te/ îmi spune Domnul)
este apa scoicii/ priveşte înainte/ la stânga şi
la dreapta şi-ai să vezi o singură formă geometrică
informă/ continuu tinzând către forma sferică
o lentilă pulsatorie în care ai să înoţi în josul
curentului şi contra curentului/ pe care trebuie
să o străbaţi fără să ai ce ocoli/ din care ai să
mănânci/ din care ai să respiri
până ce

faţa ta curată se va întoarce spre cer şi va fi
aruncată cochilie pe nisip – nici în apă/ nici pe uscat.

autobuzul gri

sub un salcâm în bărăgan stau
şi-mi privesc negrul de sub unghie

cu ajutorul altei unghii
şi cu indiferenţă îl fac să dispară

acum îmi privesc albul de sub unghie
şi constat că

nu mă arde nici soarele nici luna
nu mă bate nici vântul nici dorul de ducă
nu este împuţiciune de la hoitul pe
lângă care am trecut nu demult

nu este nici cald nici rece când

trece autobuzul gri pe lângă mine fantomatic
şi din instinct fac semnul ia-mă nene
şoferul mă priveşte/ prin mine priveşte
şi trece încet mai departe
nu să mă protejeze de praf
ci doar să pot vedea
silfida femeie îmbrăcată în negru
cu-al ei paner cu flori de câmp multicolore
stând în picioare la dreapta şoferului
pregătită oricând să coboare
încât nu are timp să mă privească

ca şi ieri/ probabil/ ca şi mâine
aici/ sub un salcâm în bărăgan.

liman

el stă nemişcat în pat
cu faţa spre cer/ cu ochii în tavan
şi nesiguranţa cerului senin de aici
îl înspăimântă

… aşa cum îl vede
cerul nu se sprijină pe nicio zare
nu îl fixează niciun nor/ nicio pasăre…

vine infirmiera şi-l îmbărbătează:
nu-ţi fie frică tavanul a fost văruit
cu nuanţa aceasta azurie/ ieri
la 40 de zile de la cutremur
n-o să mai fie altul curând
plăcile tectonice din zona vrancea
s-au descărcat de energie/ accidentul tău
a venit cum nu se poate mai bine –
ne aflăm în faza prielnică acumulărilor de energie
şi vindecarea va fi/ sigur/ o reuşită.

părăsita

în local/ în abur de cafea şi fum de ţigară fină
tânăra se vede
cum scoate mâinile pe fereastră
şi primeşte binecuvântarea ploii

cum iese jumătate pe fereastră
salvează de pe jos un pui de pasăre
îl mângâie şi-l aşează la soare pe pervaz…

cum (pentru aceste fapte?)
este împinsă cu indiferenţă pe fereastră
şi-ntr-un adăpost de cartoane se zgribuleşte
precum un câine maidanez…

cum…
ţigara se stinge/ aburul cafelei îngheaţă…

pentru că în acelaşi local
la o altă masă/ lângă o altă fereastră
se aşează el şi noua sa prietenă.

peisaj cu păun
(pastel)

copacii de pe stradă fasonaţi astă iarnă
ca şi viţa de vie ornamentală din boltă
se orientează spre un alt decor

oraşul se scaldă-n sânge verzui
la una dintre gurile de evacuare a apelor uzate
au înflorit strâmb două magnolii târzii

dimineaţa încă mai trage după ea cohorta de omizi
sub priviri hulpave la piaţa de păsări se-aşteaptă
ivirea fluturilor atacând pe flancuri

păunul cu ţipătul lui taie nesăbuit din stradă
o felie de pepene verde-crud şi-nfoiat
deschide ritual de-mperechere

de se opreşte şi vântul.

scriind poezie

despre cea mai frumoasă jucărie a mea
primită în copilărie/ nu pot să vă spun nimic
pentru că nu am avut-o/ dar
pot să spun când şi cum am văzut
cea mai frumoasă jucărie
oferită de un tată copilului său

dar
nu ştiu dacă atunci mai eram copil…

despre prima lecţie de vioară
nu pot să vă spun nimic/ pentru că
nu am luat niciodată lecţii de vioară
dar pot să spun când şi cum am ascultat
primul ţigan cântând la vioară. mi s-a părut
că a cântat prea frumos ca eu să pot face
aşa ceva vreodată. şi-aşa a fost

dar atunci nu mai eram copil

şi aş putea continua povestea mult și bine
dar la un moment dat a venit îngerul
şi m-a învăţat prima poezie (sau ultima)
cea mai frumoasă poezie
pe care/ după prima recitare în faţa părinţilor
am uitat-o cu desăvârşire

şi de-atunci
tot încerc să mi-o amintesc.