Spații culturale nr. 20 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Publicitatea negativă

Dl. Mărmureanu, invitat de posturile de televiziune ori de câte ori pământul nostru dă uşoare semne de trezire, este adeptul învăţăturilor simple şi logice, prezentate în aşa fel, încât până şi cei cu un IQ mediu să le priceapă: cutremurele cu magnitudinea situată sub patru pe scara Richter sunt benefice, ele ajutând la eliberarea tensiunilor din scoarţa terestră; departe de a anunţa un prăpăd, îl împiedică.
Această lecţie pare să fi fost însuşită, în zilele noastre, nu numai de gospodina speriată că i se clatină bibelourile din vitrină, ci şi de clasa politică în întregul ei: poporul are nevoie de mici descărcări ale tensiunii sale nervoase, în aşa fel încât marea izbucnire, cea doborâtoare de regim şi de conducători, să fie amânată la infinit. Se pare că Ceauşescu a avut consilieri mai puţin destoinici, de vreme ce nu l-au informat despre tehnicile moderne de manipulare a populaţiei: dimpotrivă, i-au încurajat pudibonderia, i-au alimentat spaima în faţa fiecărei fiţuici tipărite clandestin, groaza de şopârlele strecurate în literatura vremii, lipsa de umor şi sobrietatea de fariseu. Balerinele noastre erau atât de bine îmbrăcate, încât puteau dansa fără probleme şi în Alaska, pe o scenă de gheaţă: părul lung trebuia strâns în coadă (la cântăreţi, dacă voiau să apară totuşi la televizor) ori coafat în acel îngrozitor coc à la Hélène, după care le recunoşteai pe activistele de partid; orice grup numărând de la trei persoane în sus era suspect şi exemplele de cenzură prostească ar putea continua la nesfârşit.
Actuala clasă politică a mai învăţat (sau a fost învăţată) şi o altă lecţie, poate chiar mai importantă decât cea pe care nu osteneşte s-o livreze populaţiei dl. Mărmureanu; este vorba despre publicitatea negativă, concept pus în circulaţie de Jay Conrad Levinson, acum mai bine de două decenii. Iniţial, era vorba doar despre „Guerilla Marketing”; treptat, mass media românească a înţeles că, dacă prezinţi doar ştiri şocante, violuri, nenorociri, scandaluri, mari aducătoare de rating, omul de rând va uita repede scandalul în sine, dar va reţine numele celor implicaţi. Un bun exemplu în acest sens îl constituie toată pleiada de piţipoance, starlete, ştiriste, oieri, patroni de cluburi, băieţi de bani gata, drogaţi, scandalagii etc., mult mai cunoscuţi în ţară decât, să zicem, dl. Nicolae Manolescu. Nu există român care să nu ştie cine este Nichita, ţaţa grăsană şi penibilă, dar câţi au auzit de Nichita Stănescu, de-o pildă? (Ba, mai mult, la o testare naţională, când s-a cerut comentarea unui fragment din „Leoaică tânără, iubirea”, elevii i-au dat zor cu „poeta” Nichita Stănescu, pentru că aşa ştiau ei de la televizor, că Nichita e femeie).
Artiştii contemporani nu mai sunt cenzuraţi. De fapt, nu mai există cenzură în sensul celei practicate de vechiul regim. Când, prin primăvară, la sala Dalles, s-a jucat piesa „Blonda, chiorul şi piticul”, scandalul n-a depăşit marginile bulevardului Magheru din capitală. Ba, mai mult, ca să arate poporului cât de liber se trăieşte la noi, însuşi chiorul, luându-şi blonda şi piticul de braţ, a participat la una din cele trei-patru reprezentaţii (pentru că piesa, mediocră, n-a reuşit să supravieţuiască mai mult, în ciuda titlului ei incitant).
La fel s-a întâmplat cu îndelung mediatizata expoziţie a Marilenei Murariu. S-au supărat Lenuţa din Pleşcoi şi Eba cea buzată că, dansând french can-can cu părţile ruşinoase la vedere, Elena împuşcata le transmite, în mod simbolic, ştafeta dezmăţului şi a neruşinării? S-au ofuscat Hrebenciucii, Opreştii, de-alde Mazăre, Patriciu, Iliescu, Roman, Stănculescu, Adrian Severin şi tot neamul lor că au apărut în tablouri în ipostaze cel puţin indecente şi groteşti cât să se potrivească bine cu obrazul şi timpanul îngroşate preventiv împotriva sarcasmului celui de obşte?
Sigur că nu s-au supărat, nu s-au ofuscat, n-au luat (şi nici nu vor lua!) măsuri, pentru că noua lecţie de marketing politic are nevoie de vânzători/cumpărători, nicidecum de martiri. Vor domnii actori să facă băşcălie de clasa politică? Liber, cu binecuvântare chiar şi de la Preafericitul. Vor domnii pictori să creeze caricaturi care par a fi ilustraţii târzii la bancurile epocii de aur? N-au decât! Se ţin domnii scriitori de pamflete şi alte mizilicuri literare? Nu-i opreşte nimeni: oricum o fac pe banii lor.
În concluzie, „câinii latră, caravana trece”. Avem totuşi iluzia exprimării libere şi ne putem elibera de tensiunea suplimentară, vorba domnului Mărmureanu, cu câte un cutremur personal de 1-2 grade pe Richter. Mai mult, nu.

Ion CRISTOFOR

Românismul după două decenii de democraţie

Reciteam mai zilele trecute o carte a lui Onisifor Ghibu, intitulată La a douăzecea aniversare a Universităţii Daciei Superioare, apărută în 2001 sub îngrijirea regretatului profesor universitar, vestitul chirurg Crişan Mircioiu. Îndepărtat de la catedra universitară de primii vătafi ai comunismului instalat de către armata sovietică, în martie 1945, profesorul de pedagogie din Alma Mater Napocensis e supus interogatoriului unei sinistre Comisii de epurare. Printre întrebările pe care membrii comisiei i le pun una îi cere să justifice concepţia sa „naţională în pedagogie”. Cu îndrăzneala şi curajul care nu-l vor părăsi niciodată în cursul unei vieţi pândite de nenumărate pericole, Onisifor Ghibu nu ezită să îşi manifeste „surprinderea că i se pune o asemenea întrebare. „Împlinesc azi, mâine, 40 de ani de când mă ocup cu pedagogia, dar până astăzi nimeni nu mi-a pus o asemenea întrebare”. Nu numai că nu evită să răspundă, dar bătrânul dascăl dă internaţionaliştilor din comisie un răspuns fără echivoc, afirmând net că i s-a părut firesc să fie „naţionalist în toate şi deci şi în preocupările mele pedagogice”. „Nu mi s-a părut că naţionalismul ar putea fi o greşeală, o ruşine sau o primejdie din vreun punct de vedere. Dimpotrivă, naţionalismul mi s-a părut că trebuie să fie o condiţie primordială, a însuşi caracterului unui individ. Căci individul care nu preţuieşte ce are mai scump, neamul din care s-a născut, limba, credinţa, obiceiurile, pământul şi idealul de viaţă al acestora, nu înseamnă pentru nimeni nimic.”
Mă întrebam ce ar fi gândit vestitul profesor clujean despre agitatele discuţii din jurul recentei Legi a învăţământului şi mai ales ce ar fi crezut Ghibu despre brusca febră europenistă a multora dintre tinerii intelectuali de astăzi, cărora naţionalismul sincer li se pare mai ruşinos decât o boală venerică. Discursul politicienilor de azi pare să fie preocupat mai degrabă de problemele Europei decât ale propriei ţări, principiile construcţiei europene îi preocupă mai mult pe teoreticienii şi dascălii noştri decât cele specific româneşti. Ruina tot mai accentuată a ţării, scăderea dramatică a populaţiei, criza economică şi morală a propriului popor sunt teme bune de abordat, eventual, doar în campaniile electorale, când mulţimile sunt mai atente la problemele din bătătură decât la cele ale continentului. Continent care, de altfel, nu ezită să-i trântească uşa în nas de câte ori bietul căpşunar român tulbură chietudinea şi civilizaţia Occidentului. Hotărât lucru, pentru un intelectual ca Onisifor Ghibu, spirit educat la marile şcoli ale Europei, cu un doctorat la Universitatea din Iena, s-ar fi găsit şi azi nu una ci mai multe comisii de epurare. Probabil că bătrânul, luminatul profesor de pedagogie s-ar fi întrebat, ca şi noi, cei de azi, ce se întâmplă cu românii, cu ţara lor, de ce românismul a devenit un subiect bun doar pentru manualele trecutului?
Dacă Onisifor Ghibu ar fi trăit ar fi putut constata, ne imaginăm cu câtă tristeţe, că românismul se confruntă cu o situaţie pe care am putea-o numi paradoxală, dacă nu ar fi adeseori tragică. Să ne referim doar la faptul că la peste două decenii după prăbuşirea comunismului şi denunţarea oficială a pactului Ribbentrop-Molotov fiinţează încă două state româneşti, că “podurile de flori” s-au dus pe apă în jos şi ineficienta diplomaţie românească nu a reuşit să alipească Basarabia la patria-mamă. Pentru generaţia politică de azi cedarea nordului Bucovinei, a Basarabiei şi a sudului Dobrogei pare să fie un simplu accident istoric, fără urmări în conştiinţa generaţiilor mai tinere. Instalarea comunismului adus de tancurile sovietice şi sistematica represiune asupra elitelor naţiunii a provocat cea mai mare migraţie din istoria României, o bejenie care continuă şi după decembrie 1989 – e adevărat din cu totul alte motive.
La 22 de ani după prăbuşirea structurilor comuniste, relaţiile cu republica soră de peste Prut sunt încă destul de tulburi, iar în reglementările referitoare la Transnistria ţara noastră este exclusă în mod sfidător. Mai mult, în Republica Moldova apar dicţionare moldo-româneşti, ce confirmă în mod hilar aberaţia stalinistă a existenţei unei limbi moldoveneşti, diferită de cea română. E trist că în provincia care ne-a dăruit pe cel mai mare lingvist român din toate timpurile, pe regretatul Eugeniu Coşeriu, publicaţiile de limbă română sunt depăşite numeric de cele ale minorităţii rusofone, că adeseori moldovenii continuă să utilizeze, în viaţa de zi cu zi, limba fostului ocupant, confirmând efectele unei îndelungate mankurtizări. Cum în Transnistria moldovenii reprezintă încă o majoritate, chiar dacă fragilă, recunoaşterea sa ca stat autonom ar constitui o nouă aberaţie. Despre situaţia românilor din nordul Bucovinei, ştirile nu sunt dintre cele mai fericite, statul ucrainean continuând politica de deznaţionalizare, de intimidare a eforturilor etnicilor români de a-şi păstra limba, tradiţiile, legăturile fireşti cu patria-mamă. Să amintim doar amănuntul, extrem de edificator, că şi la ora de faţă casa lui Aron Pumnul, în care a fost găzduit, o perioadă, învăţăcelul său Mihai Eminescu, e ocupată de câţiva etnici ruşi, când firesc ar fi fost să găzduiască un muzeu dedicat marelui dascăl sau civilizaţiei româneşti autohtone.
Pe plan intern, constatăm că în România anumiţi lideri ai Comunităţii Aromânilor anunţau mai deunăzi că vor să facă demersuri pentru ca aromânii să fie înregistraţi ca minoritate naţională, o aberaţie înspăimântătoare pentru orice minte sănătoasă. Desigur, Petre Ţuţea care spunea, cu admiraţie, despre aromâni că sunt „supraromâni” s-ar întoarce în mormânt la auzul acestor enormităţi. Odată cu el, s-ar cutremura strălucite personalităţi de origine aromână, cum ar fi Dosoftei, D. Bolintineanu, Şaguna, Dimitrie Anghel, Octavian Goga, Lucian Blaga (după mamă), George Murnu, Theodor Aman, D. Paciurea, T. Palady, I. Pacea, G.Vraca, Toma Caragiu, Pericle, Tache şi Marian Papahagi, Victor Papacostea, Henri Coandă, Elie Carafoli şi mulţi alţii, care s-au identificat total cu destinul poporului român. Într-o perioadă în care Uniunea Europeană vorbeşte cu insistenţă despre drepturile minorităţilor, când partidele politice aflate, succesiv, la putere doresc să impună o lege a minorităţilor redactată doar pentru a satisface pretenţiile UDMR-ului, românii din afara graniţelor ţării sunt asimilaţi sistematic fără ca cineva de la Consiliul Europei să protesteze şi, mai mult, fără ca guvernele României să adopte toate măsurile necesare. Românii sud-dunăreni, numiţi în izvoarele medievale vlahi, la fel ca şi fraţii lor nord-dunăreni, au fost ignoraţi sistematic în perioada comunistă, iar forţele politice de după 1990 au fost preocupate mai ales de hăcuirea patrimoniului economic, creat prin mari sacrificii de un popor înfometat şi umilit de aparatul de supraveghere al mult temutei Securităţi vreme de o jumătate de secol.
În ciuda faptului că există Recomandarea nr. 1333 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la protejarea limbii şi culturii aromânilor din Peninsula Balcanică, guvernele din ţările balcanice o ignoră cu nonşalanţă. Românii sud-dunăreni sunt ramura sudică a neamului nostru, ca urmaşi ai traco-dacilor romanizaţi cu mult înaintea romanizării Daciei. Doar separarea îndelungată din perioada migraţiilor şi urmările aşezării slavilor în sudul Dunării au făcut ca aceştia să aibă anumite particularităţi de limbă şi tradiţii, diferite de cele ale noastre. Potrivit estimărilor greceşti din 1951, în Grecia se aflau doar 22.736 de aromâni, dar numărul lor real se ridică, conform altor surse, la peste 1.200.000. Deşi este ţară a Comunităţii Europene, Grecia nu recunoaşte existenţa acestei minorităţi, răspândită mai ales în zona Pindului, a Tesaliei. Constituţia Greciei nu recunoaşte minorităţile naţionale, teoria oficială fiind că aromânii ar fi greci latinizaţi. Faptul e cu atât mai bizar cu cât Constantin Rigas, eroul redeşteptării naţionale a Greciei, a fost aromân, ce şi-a găsit de altfel o bună găzduire la Bucureşti în vremuri de restrişte. La fel se întâmplă cu grupul meglenoromânilor, o populaţie sedentară (spre deosebire de aromâni, mari şi pricepuţi practicanţi ai păstoritului), situată mai ales în zona Salonicului.
În Albania, estimările privitoare la aromâni situează numărul lor la circa 100.000, dar numărul lor real este cu siguranţă mult mai mare, în ciuda asimilării forţate din perioada comunismului. Sunt concentraţi mai ales în jumătatea sudică a ţării, dar şi în nord cât şi în provincia Kosovo, zonă în care nu puţini au fost cei care au fost siliţi să treacă la islamism. Deşi la 1912, odată cu primul război balcanic, România a susţinut decisiv recunoaşterea Albaniei, statul albanez de azi nu face prea multe eforturi de a acorda drepturi populaţiei latinofone. Dintre statele balcanice, Macedonia este singura ţară care recunoaşte dreptul minorităţilor de a-şi utiliza limba maternă. Parlamentul macedonean este singurul organ legislativ în care aromânii sunt şi ei reprezentaţi, iar radioul şi televiziunea au unele programe în aromână. În Bulgaria sunt două comunităţi ale românismului, aromânii din sud şi vlahii din sudul Dunării, un grup mai compact fiinţând în zona Vidinului. În zona Cadrilaterului, românii au fost practic asimilaţi, la ora de faţă mai existând un număr mic de etnici români. În ciuda bunelor relaţii dintre România şi Bulgaria, aceste grupuri sunt practic lipsite de o reală recunoaştere culturală, ca să nu vorbim de o firească susţinere a supravieţuirii lor etnice. Grupul timocenilor din zona sârbească, denumiţi vlahi, consideraţi oficial ca “un grup etnic de origine necunoscută”, nu au parte nici de învăţământ în limba română, nici de biserici sau publicaţii. Scandalul bisericii de la Mălainiţa e edificator pentru mentalitatea unui popor cu care românii au avut de-a lungul timpului relaţii paşnice, dar care e prea puţin tolerant cu minorităţile, în ciuda faptului că sârbii sunt ei înşişi segregaţi în provincia Kosovo. În ce priveşte grupul istro-românilor din Croaţia, comunitatea lor mai numără circa 1.500 de persoane, nefiind recunoscuţi de Constituţia croată ca o minoritate, fiind practic lipsiţi de orice drepturi.
Despre posibilitatea de a se manifesta ca etnie aparte, nici românii rămaşi în Ungaria nu se bucură de prea multe drepturi. Ca dovadă că din cei peste 200 de mii de români consemnaţi la 1919 au mai rămas la ora de faţă un număr redus, marea majoritate fiind asimilaţi. În aşa-zisele „autoguvernări” locale, locul românilor este ocupat adeseori de ţigani, oportunism etnic încurajat, cu perfidă, discretă diplomaţie, de oficialităţile maghiare.
În ce-i priveşte pe românii prezenţi în Diaspora (termen ce maschează în fond un exil dureros), alungaţi din ţară de mineriade, de spectrul şomajului, al sărăciei, de justiţia coruptă până în măduvă, goniţi adeseori de fanatismul cu care promovările în funcţii şi dregătorii se fac pe criterii politice, nu trebuie să ne facem prea multe iluzii. Asimilarea lor în ţările în care s-au aşezat, mai lentă sau mai grăbită, este firească şi inevitabilă. E inutil să ne facem iluzii.
Fără să tragem concluzii, considerăm că la începutul mileniului III, românismul se află într-o situaţie dramatică, din cauze care se pot imputa perioadei comuniste, dar şi indiferenţei guvernelor de după 1990, care au alocat prea puţin bani şi au făcut prea puţine eforturi diplomatice pentru păstrarea identităţii culturale a fraţilor noştri aflaţi înafara graniţelor ţării. Ca să nu mai spunem că pe plan intern, politica în domeniul educaţiei, învăţământului şi culturii e dezastruoasă, ceea ce pune în pericol păstrarea identităţii noastre etnice în cadrele Uniunii Europene şi în condiţiile unei globalizări galopante. Cu manele răsunând din mahalale până la Palatul Cotroceni, cu o televiziune superficială, avidă doar să vândă şi să facă rating, pericolul pierderii identităţii naţionale e unul ce nu trebuie subestimat. Căci e dovedit istoriceşte că micile culturi au fost întotdeauna înghiţite de cele mari. Fără să socotim băncile sau bagatela marilor combinate industriale, am vândut, cu o frenezie de oameni nebuni, aurul, petrolul, resursele energetice ale ţării unor companii multinaţionale. (În mentalul colectiv, escrocii au ajuns să fie consideraţi „băieţi deştepţi”, sintagmă ce s-a bucurat de binecuvântarea unui înalt personaj). Rămâne doar să mai vindem – procesul a început şi se desfăşoară vertiginos –, bucată cu bucată, pământul strămoşilor, glia apărată cu imense şi tragice sacrificii de generaţii şi generaţii de români, pentru ca peste noapte să ne trezim că suntem musafiri la noi acasă. Cazul palestinienilor, dar şi al altor popoare mai mari, ar trebui să dea de gândit, nu numai nouă, unor umili scârţâitori de condei, cât mai degrabă celor ce ţin, adeseori cu trufie şi veselă inconştienţă, hăţurile puterii în mână. Cum ţara este a celor care posedă pământul, s-ar putea ca într-o bună zi, nouă şi copiilor noştri, să ne rămână sub tălpile nevrednice doar drumurile construite de domnii de la Bechtel. Drumuri admirabile, dar care nu prea există.

Andreea SOFRONIE

Femeia absentă. Decibelii

Deseori, în literatura de specialitate, feminismul şi feministele sunt acuzate de victimizare, de asumarea în mod eronat a unor idei şi concepţii care conduc în final la construirea unei imagini distorsionate asupra sexului frumos de înseşi reprezentantele acestuia. Acestea fiind spuse, articolul care ne-a captivat atenţia este unul care răstoarnă această teorie, demonstrând astfel că femeia nu este o creatură frustrată, al cărei scop fiind doar acela de a încerca cu disperare obţinerea unei poziţii recunoscute social.
Textul aparţine criticului şi istoricului literar român Nicolae Manolescu, având titlul Decibeli feminini şi fiind publicat în ziarul „Adevărul”, din data de 18 decembrie 2010. Încă din primele rânduri ale acestuia, nu am putut să nu observ ironia cu care Manolescu îşi construieşte discursul, vorbind despre femeie cu uşurinţa şi simplitatea cu care ar prezenta reţeta unei omlete. Precizează iniţial că cea mai mare parte a timpului şi-o petrece în Paris şi că singurele posturi româneşti de televiziune la care are acces sunt Antena 3 şi RealitateaTV. Manolescu se arată a fi profund iritat de apariţia femeilor în talk-showuri, care i se par a fi lipsite de sens – fără niciun conţinut perceptibil – tocmai datorită tonului „extrem de strident” al acestora. Mesajul emisiunilor prezentate de aceste creaturi cu glasuri disturbante este atât de infantil şi uşor de înţeles, încât poate fi asimilat numai trăgând cu urechea, fără a fi necesar şi restul efortului intelectual. Problema pare a fi cauzată doar de către moderatoarele emisiunilor TV, nu şi de către moderatori, despre care nu se menţionează absolut nimic în economia articolului.
Critica lui Manolescu nu se rezumă doar la femeile din talk-showurile româneşti, ci le înglobează şi pe tinerele şi “încântătoarele” absolvente ale facultăţii la care acesta a fost profesor cincizeci de ani, şi despre care menţionează că le purta o adevărată admiraţie, din păcate numai până în momentul în care acestea făceau imprudenţa să „caşte” gura. Am putea înţelege din spusele domnului Manolescu că femeia este o fiinţă plăcută şi atrăgătoare atâta timp cât îşi foloseşte organele cavităţii bucale pentru toate funcţiile biologice, mai puţin activitatea specific umană – cea a comunicării raţionale. Singura parte în care Manolescu menţionează cuvântul „bărbaţi” este aceea în care se include în categoria acelora „puţini şi insensibili” a căror singură şansă de a-şi reface imaginea despre femeie – ca fiinţă atrăgătoare – este vizionarea talk-showurile cu televizorul dat pe „mute”.
În partea a doua a articolului menţionat, autorul încearcă să particularizeze discuţia, aducând în prim-plan două nume: Andreea şi Dana, „responsabile” şi ele de contribuţia adusă la distrugerea reputaţiei feminine. Faptul că Manolescu se rezumă la aceste două nume oarecum comune, fără să ofere mai multe detalii despre persoana lor, relevă faptul că el se referă la femei în general, considerându-le pe toate agresive verbal, stridente, incoerente.
Însă, pe de altă parte, el face referire directă doar la femeile din talk-showurile româneşti, cele din emisiunile de pe canalele Antena 3 şi Realitatea TV. Putem deduce în vreun fel că misoginismul lui Manolescu se adresează doar femeilor din România? Oare doar româncele sunt incapabile să evolueze şi să depăşească stadiul de „ornamente încântătoare şi necuvântătoare” chiar şi după absolvirea unei facultăţi şi a unei presupuse „maturizări culturale”?
Pentru a încheia textul cu aceeaşi notă de ironie şi sarcasm, preşedintele USR mărturiseşte că distrugerea admiraţiei şi impresiei iniţiale referitoare la reprezentantele sexului feminin nu îi va cauza moartea, însă cu siguranţă trauma provocată nu va putea fi ştearsă din memoria sa prea curând. Aşadar, unica şansă a femeilor de a avea onoarea să trăiască alături de un bărbat este aceea de a „diminua decibelii”, de a se autoreduce la o tăcere permanentă, sau de a-şi „căuta parteneri de viaţă hipoacuzici”.
În concluzie, femeia domnului Manolescu nu vorbeşte, ci „cască gura”, ea nu face uz de un limbaj cu referent precis, ci de unul lipsit de orice „conţinut perceptibil”. Nu linişteşte, ci doar agasează. Nu mângâie, ci pur şi simplu te înţeapă cu o voce ascuţită, „rea”, agresivă, stridentă.
Aristotel, cum se ştie, scotea femeia, dimpreună cu străinii şi sclavii, din rândul cetăţenilor (a se citi oamenilor deplini). Dacă despre sclav nu găsea ca potrivindu-i-se un atribut mai avantajos decât acela de „unealtă vorbitoare”, nu vedem de ce femeii i s-ar asocia în viziunea sa unul ceva mai nobil. Dar şi aşa, dată fiind importanţa la Aristotel a limbajului articulat pentru om (condiţie a transmiterii valorilor morale şi bază a sociabilităţii), ceea ce i se dă omului, spunându-i-se că este „vorbitor”, compensează şi depăşeşte cu mult ceea ce i se ia, spunându-i-se „unealtă”.
Cu toate acestea, făcându-i femeii un mare bine, alăturând-o „oamenilor”, domnul Manolescu îi face şi cel mai mare rău posibil, confiscându-i vorbirea – aceasta din urmă reprezentând nimic altceva decât un simplu „zgomot de fond, încărcat de decibeli, extrem de strident şi fără niciun conţinut perceptibil”.
Uşurinţa cu care trece de la două cazuri individuale, la majoritatea fiinţelor care alcătuiesc genul feminin mă face să cred că în discuţie nu intră Andreea şi Dana celor două posturi de ştiri de televiziune, ci toate Andreele şi Danele de pretutindeni. Dovadă, zic eu, a unui misoginism incrustat adânc, de mii/milioane de ani, în inconştientul masculin.
Plecând de la premisa că oricine a auzit măcar fugitiv de numele acestuia, şi că cei mai mulţi consumatori de cultură şi cunoaştere îi acordă o mare credibilitate prin reputaţia pe care şi-a construit-o pe parcursul activităţii sale, cu un astfel de articol, cu o cursivitate şi o fermitate a ideilor de aşa mare rang, manipularea cititorilor, indiferent de sex, poate fi surprinzător de uşoară. De aceea, îndrăznesc să afirm că Nicolae Manolescu este un (de)formator de opinie.
Fără să lăsăm decibelii să decidă tăria concluziei mele, nu pot să nu semnalez pericolul la care este predispusă opinia maselor largi în momentul în care intră în contact cu texte ale unor personalităţi înalt legitimate cultural, chiar dacă nu în aceeaşi măsură şi uman.

Emilian MARCU

Un cuib de nobili

Un cuib de nobili, aşa s-ar putea numi, fără teama de a greşi, preluând cuvintele marelui prozator rus I.S. Turgheniev, scriitorii trăitori pe meleagurile localităţii Râmnicul Sărat, cei care, cu multă trudă, fac din această urbe o adevărată cetate a culturii.
Străjuiţi de altarul bisericii, de o frumuseţe cutremurătoare, biserică ridicată aici de sfântul-martir Constantin Brâncoveanu, între anii 1690-1697, când domnul Ţării Româneşti era în plină forţă creatoare, ajutat de unchiul său Mihail Cantacuzino, aceşti oameni talentaţi se învrednicesc să zidească nestemate.
Un cuib de nobili intelectuali sunt aceşti slujitori contemporani pe altarul literaturii româneşti, care ştiu să demonstreze că localitatea lor, acest oraş de câmpie, peste care lunecă în nopţile de vară uriaşii nouri de rouă, iar toamna se afundă în aromele merelor coapte şi ale strugurilor gata să fie rostuiţi în teascuri, şi apoi vin, la păstrare, pentru zilele când lumina lor va cotrobăi prin cotloanele inimii şi va stinge pohtele ce le-am pohtit peste an, nu s-a remarcat, de-a lungul timpului, doar prin întâmplări picante, pitoreşti sau prin scenarii cu domniţe fugind desculţe prin căldura zăpezilor până când cămăşuţa le ardea pielea înmiresmată şi aţâţată de busuioc greu de agheasma Bobotezei, sau prin închisoarea de tristă amintire, locuitorii acestei străvechi aşezări neavând, de fapt, nici o legătură cu această monstruoasă creatură comunistă.
Un cuib de nobili descoperă în Râmnicul Sărat cel sau cei care, din întâmplare sau nu, are / au posibilitatea să petreacă, fie şi doar câteva ore, în acest oraş de câmpie, oraş care, pe de altă parte, şi prin edilii săi, ştie să se facă prezent şi util în viaţa de zi cu zi a acestei părţi de ţară şi nu numai.
Într-un cuib domnesc de berze îndrăgostite, unde se ţese, la lumina caldă a lunii, în mijlocul de august, rochie lungă de mireasă, care să poată odrăsli până la revenirea lor de pe alte meleaguri, speranţă şi bucurie, în aşteptarea care să-i fie pernă de vreme rea, când zăpezile vor veghea, mărşăluind pe sub ferestrele inimii, în acel cuib domnesc, trena lungă a poeziei, maramă ce se întinde peste oraş în zilele Culturii râmnicene, peste măgura care se arată pe buza dealurilor din zare sub o frunte de înger, odrăsleşte demnitatea.
În acest cuib de nobili, câţiva scriitori trudesc la revista Spaţii culturale.
I-aş numi aici pe, în primul rând pe poeta şi prozatoarea Valeria Manta Tăicuţu, redactor-şef al acestei publicaţii de referinţă la nivel naţional, cea care coagulează, prin talent şi echilibru, întreaga mişcare culturală din zonă, pe poetul Nicolai Tăicuţu, pe poeţii Valeriu Sofronie, Camelia Manuela Sava şi Petrache Plopeanu, pe criticul şi istoricul literar Mioara Bahna, redactorii Spaţiilor culturale. Fireşte, nu pot să nu-l amintesc, atunci când mă gândesc la aceasta, pe directorul ei de onoare, marele poet Radu Cârneci, născut şi format pe aceste meleaguri, absolvent al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ din localitate, purtând tot numele unui scriitor, Colegiul Naţional „Alexandru Vlahuţă”.
Mai în urmă cu câţiva ani, am avut în cenaclul studenţesc de la Iaşi mai mulţi studenţi, foarte talentaţi, care au absolvit studiile liceale în această localitate, avându-i ca profesori pe o parte dintre cei menţionaţi. Acesta a fost unul dintre semnele prin care mi-am putut da seama că aici pasiunea este mână în mână cu talentul şi că Omul, cu adevărat, sfinţeşte locul, pentru că fără străduinţă, fără sacrificiu, fără dăruire, nimic deosebit nu poţi să realizezi.
Un cuib de nobili, iată, aşadar, ce poţi să descoperi la Râmnicu Sărat fie şi într-o trecere de câteva ore.
Pe rafturile bibliotecilor de la Râmnicul Sărat, dar şi din ţară, cărţile scriitorilor de aici încep să devină, din ce în ce mai mult, repere importante, să fie căutate, preţuite şi, mai ales, citite, încep să lumineze precum trena miresei din acel cuib al berzelor îndrăgostite, care au devenit mirese.

Distribuie: