CulturăPropoziții pretențioase

Propoziții pretențioase – Ambrasa

Întrebări multe. Răspunsurile după….
Obiceiul cocoțatului. Unul anevoios, periculos și inconștient. Privind la ce înălțime avea casa domnului Zanfirescu – impresie de neschimbat -, descurajarea apărea instantaneu. Auzeai și vedeai suita de alămuri a lui Cucu înșirând ,,re#-mi-fa-mi-re#-mi, do-si-la-sol#”, uitând de ce te-ai născut, la ce sân te alăptai altădată, ce ambiții ai ratat, ce aluniță aveai la degetul mijlociu de la mâna stângă, cum ți s-a transformat vocea din ,,altista” ce erai în gâjâitul de acum…. Gânduri negre multe. Un hău întunecat, un adevărat abis zona curții gunoierilor privită de sus. Lipsea mirosul de pucioasă, erau totuși din abundență odoare de hazna, de zoaie și alte izuri imposibil de catalogat. De mi ți-i altoiai, nea Nicule, bine și la timp, i-am fi avut azi lipsă din decorul urban și așa viciat de cealaltă clasă care, pe lângă dezrădăcinarea de ocină, au adus nepăsarea, nesimțul, nemunca și necinstea la rang de virtuți cotidiene. A se considera ,,nea Nicule” o întoarcere la cine eram, la cum ne comportam, nicicum la personajul mai mult sau mai puțin agreat. Toți am greșit, toți continuăm să lăsăm viața socială să ni se prefire atât de ușor, încât deja astăzi să nu mai putem îndrepta nimic. Nu ne mai văd amarând la țărmul speranței deloc, ne complăcem în oceanul ăsta de inconștiență, înotăm lejer în neștiință, în prostie și infantilism. Suntem prinși în bula asta imponderabilă din care vom reveni la gravitație doar….
M-am aprins și așa destul ieri încercând să joc una dintre cărțile rațiunii și raționalizării milioanelor de păreri fără obiect și sustenabilitate. Am vorbit la un perete, nu cu un perete, fiindcă aș fi găsit la unul ,,în carne și oase” mai mult ecou. Despre o masă informă de inși care înșiră vorbe, cu pretenții la nemurire, ajunși, din aproape în aproape, la ,,apogeul” propriilor neputințe, uzând de tehnicile acuzatorii inchizitoriale, declarând în stânga și în dreapta că li se cuvin socluri, că nu li se permite un loc în panteonul…. Dacă și al nostru are haz… ce să mai opinăm despre cei care învârt cuvintele pe degete și manipulează realitatea și irealul cu aceeași abilitate?
Un fel de inflexibilitate mă paște minut cu minut. De demult, nu ,,nimicurile” din urmă mă aduseră în poziția de față, ci picăturile toate. Care nu se mai termină.
Ne-am cățărat după putință pe casa omului, am urcat jgheaburile pe deasupra, gata alămite tronsoane de șapte metri, ne-am dat silința să le asamblăm pe de-a-ntregul cât se poate de bine, ba chiar am ,,reabsorbit” the smell of the hell, cel ce mă amețise în ziua anterioară, cu gândul și conștiința că o lipitură serioasă are nevoie de o dublă cositorire. Am înălțat scara cât de mult putea fi extinsă pe zid, la capăt m-am sucit din poziția de urcare, ca să mă asigur că nu-mi tapetez ca în alte ocazii pieptul și tarsienele cu aliaj plumb-staniu. Ca la doamna Ioana, am montat burlanele de la stradă la mijlocul celor două ferestre existente pe vremea când gunoierii încă nu contaminaseră definitiv strada. Apropo, de la Curcănari și Proletari azi se laudă cu persoana domnului Munteanu Murgoci. V-o mai aduceți aminte pe doamna aceea micuță, corpolentă, cu ochelari, profesoară la școala nr. 4 ce purta același nume? Din ferestre au rămas doar cele două antablamente ornamentale de deasupra și brâul ce le delimita în bază, aflat undeva la doi metri și douăzeci de nivelul trotuarului. Nu se putea termina așa cu una, cu două lucrarea. Înconjurul casei cu pluviale sus. În spate la magaziile acoperite cu tablă. Și la geamlâcul instalat înaintea marchizei. Unde nu ne-am sfiit să ne arătăm talentul și cu câteva tăblițe în locul celor vechi. Într-o singură ipostază m-am mai văzut, montând frontoanele, deși uitasem complet că ne ocupasem și de închizătoarea de scări cu geamuri.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share