Spații culturale nr. 21 (12)

Dan Dănilă

GEOMETRIE

De parcă toți ar ști răspunsul
și ar putea desena drumul acesta
întortocheat, cu ceață pe margini,
aproape un tablou suprarealist,
o pânză sfâșiată și cusută la loc,
o hologramă din care cad razele
de parcă rubiconul se lasă înduplecat
și vrăjit cu patru arșice de miel

Printre oasele nopții sfârșite
niște îngeri camuflați în copaci
coboară pe împletite lumini
și dintr-o dată se întâlnesc
liniile cu nimburile
și geometria începe
cu o formulă de neînțeles…

GLACIARĂ

Ca să vorbești despre era glaciară
ai nevoie de cristale în inimă,
de țurțuri în ochii larg deschiși
spre permafrostul marilor orașe:
marii speologi ai sufletelor tac
ca niște cavități nerezonabile
iar oratorul din scuar a răgușit
la umbra statuii fără brațe și cap

Se anunță o mare demonstrație
împotriva a ceva vechi și nedrept,
trupurile vor încălzi puțin aerul
ca un front cald, mediteranean
luptând cu suflarea siberiei
și cu bastoanele noi din dotare,
aburii vor mușca din balaurul
norilor amenințători și totuși
atât de sus, mult prea departe

Se va exersa admirația inversă,
ura confuză și trupul colectiv
prin apropierea care ne dă fiori:
ca un roi căutând matca bună,
în dansul dezordonat, inventat
de legile termodinamicii sociale,
ale erei pseudo-post-preglaciară.

TAINĂ

Unde zboară iarba când asfințește
cuibul singuratic de pajură,
pe unde coboară aurul toamnelor
în ochiul de neatins al iubitei?
Nu sunt întrebări câte spirale
atinse de vechea perfecțiune
par a se desfira foarte lent
scăpărând cu stele de prisos
în telescoapele adormite

Nu sunt răspunsuri câte iubiri
încolțesc neștiute acum
fiindcă mai e loc suficient
între aceste două negre cuvinte
care își ascund ghimpii de albine
chiar în clipa în care le scriu…

RESEMNARE

Peste gustul metalic al singurătății
se așează rugina blândei amnezii:
așa stăm, unul lângă altul
pe raftul teatrului de marionete
cu ochii sticloși, larg deschiși
cu părul vâlvoi, plin de întuneric,
cu firele prăfuite de nemișcare

Cine așteaptă să fie mânuit, mântuit
și cine se visează deja cenușă
de apocalipsă, de mileniu nefast?
Până una-alta doar tăcerile la unison
par a fi de aur curat,
până una-alta toți oratorii
sunt avocații diavolului,
delumirile au numele cele mai sonore
de zei ai jertfelor de sânge,
de râuri cu solzii de aur
iar continente se destramă ca norii
peste o altă lume, nevinovată.

DIMINEAȚĂ

Acum beau apa neîncepută a zilei
alungând umbrele încă neclare,
mă rup de traseul galben de ieri
spre o nouă culoare necunoscută:
dinspre singurătate spre drumul
presărat cu urme și pene de înger
înapoi în spațiul privat ca un clopot
sub o mantie – firidă închisă
în sinea grea a poemului
fără acrostih de împrumut

Ce este acum mai aproape de mine,
zeama de mac sau uitarea,
laptele somnului sau portretul
lumilor scufundate în ocean ?
Din copilărie visam ocheanul
minunat care descifrează absolutul
chiar și poemul în limba păsărilor,
dar miopia vine pe ascuns
dintr-o altă poveste mai tristă,
albul profund care acoperă totul,
val înghețat la mal, lângă mal…

Vladimir Udrescu

Șerban Codrin și literature de sertar (I)

A curs cerneală berechet – în dezbateri și polemici turmentate, la foc încrucișat, de pe
poziții doctrinare contondente – pe tema literaturii de sertar: a existat au ba? Opiniile au fost împărțite, după cum diferite au fost și argumentele, dar, mai cu seamă, interesele și mentalitatea combatanților. Unii au vorbit despre realitatea „rezistenței prin cultură”, alții de falsitatea conceptului.
Fapt este, însă, că revelația postdecembrismului a constituit-o, înainte de orice, un gen al autobiograficului: jurnalul. Un tip de confesiune care, în câteva cazuri, a forțat poarta marii literaturi, după expresia unui critic. Situația e ilustrată îndeosebi de N. Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D.Sârbu (Jurnalul jurnalistului fără jurnal) și Petre Pandrea (seria de memorii ale „mandarinului valah”). Trei autori care au provocat și o reașezare a scării de valori în scrisul românesc postbelic. Și care le-a modificat și lor, radical, biografia literară.
Chestiunea care se ridică, însă, este: în ce sens constituie aceste jurnale (dar și alte volume de memorii și corespondență, între care merită amintit și Jurnalul anului revoluționar 1989 al lui Leonard Gavriliu) ceea ce se cheamă „literatură de sertar”? Nu cumva aceste jurnale chiar nu erau destinate tiparului? Lăsate, așadar, din motive obiective, în afara audienței publice? Destinate – unele cu limbă de moarte – să fie editate peste un număr oarecare de ani de către urmași ori alți legatari? Ca să nu mai precizăm că jurnalul, în definitiv, e o mărturie pentru sine. Și abia mai apoi, dar nu obligatoriu, o depoziție pentru restul lumii. Caz în care, nu o dată, confesiunea e trucată, neautentică „aranjată” pentru posteritate, în vederea obținerii unui card favorabil de altitudine morală, pe baza unei schițe de portret alterat. În nu puține situații, un certificate de combatant antisistem, de insurgent. Oricum ar fi, real sau falsificat, jurnalul rămâne ceea ce este: un document pus sub lacăt. În niciun caz, literatură „samizdat”, care să fi avut circulație și influență, să fi putut face vreo breșă în carcasa paradigmei ideologice ori să fi produs vreo fisură tectonică în conștiința publică.
Metaliteratura nu este, așadar, „samizdat”. O atare accepțiune nu și-o poate aroga decât scrisul căftănit în veșmintele ficțiunii. Or, România n-a avut decât cu totul accidental o asemenea literatură. Spre deosebire, bunăoară, de vecinii de la est, care au dat, între mulți alții, pe Zamiatin (Noi) și Soljenițân (Arhipelagul Gulag), pe Pasternak (Doctor Jivago), Râbacov (Copiii Arbatului) și Grossman (Viață și destin) și alții. Fără nicio îndoială, atât memorialiștii, cât și autorii propriu-ziși de opera ficționale și-au asumat conștient riscuri teribile, gesturi sfidătoare, în condițiile terifiante ale propriei existențe.
Problema „literaturii de sertar” ține, evident, de relația ficțiune-memorialistică. Literatura propriu-zisă e una, iar jurnalele sunt alta. Adevărate tentativă de spargere a blocadei cenzurii, a clișeelor proletcultiste, într-o epocă agresiv convulsionată ideologic, au reprezentat-o scrierile ficționale. Atâtea câte au fost, fiindcă, din nefericire, numărul acestora e restrâns. S-au scris, totuși, atunci: romanul lui Dinu Pillat (Așteptând ceasul de apoi), amintirile deghizate în roman ale lui Blaga (Luntrea lui Caron), romanele lui I.D.Sârbu (Lupul și catedrala și Adio, Europa!) etc. Toate acestea, precum și jurnalele amintite mai înainte au fost socotite corpuri delicate, piese „reacționare” la dosar, mai ales că unii dintre autorii lor aveau un trecut „deocheat” ori fuseseră deținuți politici. Lui Dinu Pillat i se reproșa conținutul „mistico-legionar” al cărții. Blaga fusese marginalizat cu totul, scos de la catedră, din biblioteci și Academie, i se interzisese a mai publica. Sârbu și Pandrea, ca intelectuali de stânga și „tovarăși de drum”, ieșiseră din front, aveau „gură mare” și atitudini, bineînțeles, „dușmănoase”. Steinhardt refuzase să-și toarne prietenii-intelectuali. Niciunul n-a mai apucat prăbușirea comunismului.
Și, totuși, a mai existat un scriitor, între cei foarte puțini, care ilustrează existența „literaturii de sertar”. Este poetul, dramaturgul, prozatorul și eseistul Șerban Codrin. Între anii 1985-87, cu unele completări în 1989 (dar și ulterioare), el a compus un amplu poem, intitulat Testamentul din Strada Nisipuri sau Poeme din Cartea de muncă. Rămas în manuscris până în 2000, când a fost publicat, prescurtat, de Ioan Vieru, apoi, în 2002, de Nicolae Tzone, într-o edițțe incompletă, poemul a fost cunoscut, totuși, în epocă, de câțiva editori, redactori și scriitori, Codrin adresându-li-se acestora cu o naivitate sinucigașă. Frisonați de mesajul cărții, toți l-au sfătuit, cu părintească pedagogie, să-și ia rapid tălpășița și să se ascundă unde o vedea cu ochii, fie și în gură de șarpe. S-au lepădat de el ca de Satana.
Este sugestivă odiseea manuscrisului. „În 13 aprilie 1987 – notează autorul – am predat dosarul cu poeme lui Mircea Ciobanu, lector la Editura Cartea Românească. Răspunsul a fost: se respinge din motive politice. Alex Ștefănescu, de la „România literară”, mi-a prorocit că nu va fi publicat niciodată. Mihai Ungheanu, Artur Silvestri, Ion Gheorghe și Cezar Ivănescu de la „Luceafărul”, se opuneau, de asemenea, cu vehemență, publicării.” Alungat din toate editurile și revistele („Ia-ți manuscrisul și pune-l pe foc!” – l-a îndemnat, panicat, un redactor), autorul și-a văzut dosarul cu poeme ajuns, în cele din urmă, printr-o întâmplare providențială, în mâinile istoricului literar Marian Popa, care l-a citit și l-a păstrat, fără a-l divulga „organelor”, pentru a-l comenta pe larg și elogios, mai târziu, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, fără a mai aștepta tipărirea cărții.
Prezentele considerații au în vedere, din motive subînțelese, cartea în manuscris din 1985-89.
Testamentul… este, după expresia autorului, „un fel de cronică a dramaticului ultimo răstimp de o sută de ani”, o insolită „comedie inumană”. Mai exact, o distopie epopeică; un oratoriu parodic, în care constantele lirice sunt intersectate de inserții epice și jurnalistice. Nu mai puțin, în conceperea whitmanianei structuri simfonice, se identifică și vocația dramaturgului care este Codrin. Trimiterea la alegoria dantescă este evidentă, mai cu seamă în primele trei secțiuni: Infernul, Purgatoriul și Paradisul (toate scrise între 1985-89, dar sumarul cuprinde inclusiv texte mult mai vechi, încă din anii 1965-1968). Ultimele două părți ale poemului sunt redactate în 1987: Apocalipsa după lampa lui Ilici, Revoluționarul de profesie și 1989, Confesiune despre Mustăciosul tuturor popoarelor, Cel mai mare și mai tare, Tătucul de la Soare-Răsare. În același timp, un duh Orwellian străbate întreaga construcție ficțională, dar se simte și ceva din imaginarul antitotalitar din romanele Cevengur de Andrei Platonov și Noi de Evgheni Zamiatin.
În Divina Comedie, florentinul poet exilat pornea într-o călătorie inițiatică, totodată fantastică și alegorică, întru descoperirea unei lumi a virtuții, libertății spiritului și gloriei, însoțit de latinul poet Vergilius. Șerban Codrin își ia drept ghid și magistru pe „omul Virgil, inventatorul poeziei”, dedat îndeosebi unor „osteneli bahice”, prin Infernul, Purgatoriul și Paradisul „veacului nostru de pomină”. Altfel spus, prin cosmosul utopic comunist. Tărâmurile în care poetul român își plasează umana viermuială caleidoscopică poartă stigmatul ororii și al terorii, pecetea boicotului moral. Nici vorbă, desigur, de vreun ținut unde nu este durere, întristare și suspin. Principiile antagonice ale vieții pământene se diseminează în plasma existenței ilogice și grotești de pe meleagurile unui imaginar fantasmagoric. Infernul e populat mai ales cu exponenți ai eroicei clase muncitoare, dar și cu experți în șantaj social. Purgatoriul a fost rezervat intelectualității, categorie contradictorie prin fire și spirit, cu mentalitate, nu o dată, piezișă directivelor oficiale. Pentru ca, în Paradis, să fie expediați nomenclaturiștii și camarilla lor, ba chiar și Cei patru Mari Dascăli ai Popoarelor.
Prin această atroce „noapte a istoriei” mărșăluiesc poetul și „omul Virgil” spre „orizonturile Omului Nou, unde încap numai gloriosul Satan, reflectoarele din turnurile de pază, gardurile din sârmă ghimpată și lumina neagră de la Soare-Răsare.” O escapadă teribilă, „cu sufletul la gură”, mai ales prin „terifiantul abis” al Infernului, cu „negurosul lui coșmar, puhoindu-și obsedant cruzimile și puroindu-și disonant flăcările mari, flagelurile, întunecimile…” Aici se află un „ocean omenesc”, locuit de o uluitoare și browniană varietate de personaje cu „carte de muncă”: acari și betoniști, pădurari și geamgii, casierițe sau vânzătoare de lozuri, buldozeriști și văcari, paznici și covrigari, lutieri și milițieni, gunoieri și fotografi, cârciumari și forjori, vânători și tinichigii, tractoriști și hingheri. Ba chiar și Părintele Ceresc se află printre aceste figuri de rând, ca unul care fusese izgonit din Împărăția Lui. Un filosof l-a renegat, pe când un altul, un „filosof proletar, dindărătul bărbii lui spumoase” chiar l-a înlocuit. S-a proclamat Noul Dumnezeu și, propovăduind „sfânta ură”, „a promis Paradisul, cu mistice parăzi mărșăluind sub drapele din sângele oamenilor”. Părintelui Ceresc nu i-a mai rămas decât „să supraviețuiască în dragostea bărbatului pentru femeia lui și în câte o bucurie simplă”. Astfel că Atotputernicul, învins fiind, decretează jălalnic: „Speranță fără nicio speranță!”. Într-un fel, ca-n Virgiliu, călăuzitorul lui Dante: Una salus victis nullam sperare salutem!
Așadar, victime și călăi, deopotrivă, într-un univers în care lipsește salvarea; un microcosm sigilat de o „mocirloasă revărsare de minciună amestecată cu impostură”. De-o pildă, betonistul constată că „iarba funcționează după grafice”; ba chiar, așa după cum „cântă ziarul”: „se vor întocmi planuri cincinale de măsuri și termene și responsabilități, pentru ca frunzele salcâmilor să-și îndeplinească, ba chiar să-și depășească producția de umbră”. Ca-n Cevengur: și acolo comuniștii făcuseră planuri pentru a înhăma soarele și a-l pune la treabă. Casierița de la bufetul cu autoservire observă cum „oameni sărmani înghit un colț de pâine pe un colț de masă veche” și „cum linguri de aluminiu, strâmbe, ulcerate, urcă la guri ceva iluzoriu ca apa morților”. Degradarea umană și suferința sunt generale și fără leac: „e o revărsare devastatoare a foamei”, constată plăcintăresele care „își trec săpunul ieftin din mână-n mână”, dar știind ceva din propaganda despre „stafia care vestește pe Noul Mesia”. Cantonierul viețuiește în „amarul întuneric, în amarul soare al beznei”, iar culegătorul de fasole „se încovoaie cu dihania păroasă a nopții în spate”, fiindu-i „frică între marele gol al tuturor beznelor și marele plin al pământului”. Laborantul cunoaște, la rându-i, că „de dragul campaniei de protecție a cobailor, secolul probează de-a dreptul pe oameni”. Mai mult, într-o enumerare de tip Moșii (Tablă de materii) de Caragiale, „în laboratorul unde viața își experimentează cicatricele (…), unde teroarea, viclenia, frica…” sunt la ele acasă; în acel spațiu, care poate fi un laborator alchimic al lumii, coexistă „gulagul noua revoluție agrară realismul socialist ascuțirea luptei de clasă exportul de revoluție colectivizarea agriculturii educația prin muncă imperialismul stadiul cel mai înalt al capitalismului genocidul” și altele, în acel laborator „moartea, moartea, moartea…” este suverană. Culegătorul de litere are, între altele, și chinuitoarea îndeletnicire de „a aduna sămânță de plumb cu sămânță” pentru a da înfățișare atotputernicilor care preschimbă matca istoriei „până când le încape mausoleul între osuare și însemnele adorației. Ca o nouă Hecubă, florăreasa se lamentează „pe ruinele istoriei”, „îndărătul parfumului de trandafiri”. Zadarnic: bocetul ei „e luat cu asalt de limuzinele negre care plimbă prezidiile”. În registre diferite, personajele sunt privite când cu ironie sau compasiune, când cu accente pamfletare ori demitizante. Sentimentul alienării și al dezagregării ființei, al angoasei și al eșecului este preponderent, totalizant și tenace. Infernul „privit în ochi” rămâne un „infinit hrănit cu belșuguri de înfrângeri”, un izvoditor de „dezolante ravagii”. Fiindcă, după spusele pândarului, „oricât aș fugi de propria mea alcătuire, o umbră se ține de mine”. Umbra Sistemului Totalitar…
La rându-i, Purgatoriul e hărăzit unor personaje cu formație intelectuală, supuse acelorași ipostaze ale damnării. Nici în acest spațiu, prevăzut cu labirinturi și ocolișuri, cu „cer incolor” și „fantastice peisaje în mișcare”, existența nu-i anodină. Cei doi peregrini constată că „învingătorii aici își desăvârșesc opera”. Mai cu seamă, poetul, cel ce „tescuiește tenebrele până îi vibrează în degete muzica sferelor, când mângâie scaieții”. Își târăște zilele alături de actori și moraliști, cenzori și rapsozi, cantori și arhitecți, doctori și fântânari, strategi și biografi, dirijori și corespondenți de presă, educatoare și arhivari, psalmiști și metafizicieni, popi și pietrari. Și mulți alții. Toți – „tălpile bătătorite ale unor sărăntoci din infern”. Arhivarul are pe conștiință greaua povară a dosarului unui „biet dușman al poporului”, căruia „i-a ștampilat poezie cu poezie”. Să se învețe minte: fiindcă „pe Tătucul tuturor popoarelor nu l-a evocat în lungi epopei”. Poetului i se părea că „pe mărețul Kremlin apasă carâmbi potcoviți!” N-a binevoit să preamărească nici „gestul epic al mujicului predând Statului orzul până la ultima firimitură de turtă”. Astfel că a fost omorât cu bâtele și îngropat „sub o stivă de butuci, în Siberia, într-un lagăr pentru fericirea omenirii”.
Paradoxurile existenței sunt sintetizate de un comentator. Acesta povestește că, într-o piață, „pavoazată sărbătorește cu portretele lui Vladimir Ilici, între coloane cu drapele, se distribuie conserve americane de carne”. Timp în care oamenii muncii, „în șuvoi nesfârșit, mărșăluiesc asupra imperialismului!”. Fără a avea, după cum se știe, o șiră a spinării dreaptă, oportuniștii constituie o plagă socială toxică, subminând echilibrul moral. Coristul, de pildă, „n-a refuzat nimic niciodată: cânt ceea ce mi se planifică”. Lipsa de „orice preferințe și luări de atitudine în ședințe îi procură locuință, piscină la munte, nisipuri de aur la mare, limuzine, stipendii însuflețitoare”. Dizeuza se destrăbălează conform gusturilor clienților, această „târlă de proști menită să îndure toate scrâșniturile”. Uneori, o face pentru „a-și mai adăuga o limuzină la propria vilă”. Într-o lume bulversată etic și spiritual, moralistul susține că „lozinca tuturor împotriva tuturor” este „Călăriți un cal mort!” Doar pictorul „singur în peștera nopții”, cutremurându-se „frânt și deznădăjduit” zugrăvește „scene de vânătoare”, ca într-un soi de exorcism, proclamându-se „biruitorul fără altă speranță decât în frică”. Un popă, „duhovnic modern”, „se teme strașnic de inspecții: Jale mare, vine protopopul. Fir-ar mama lui a dracului”” Sigur, ar putea „să-i facă vânt la mănăstire”, deoarece are apucături cam necurate. Când se închină la icoane, bunăoară, se întreabă câți bani ar scoate dacă le-ar vinde pe sub mână. Se consolează, însă, de acest gând vrăjmaș, „bâjbâind pe sub poalele altarului după o sticlă de coniac: Primește-l, Doamne, că mare-i grădina Ta, proprietate colectivă a îngerilor militarizați!” Numai viitorologul tălmăcește visul omului, prin mărturiile unui supraviețuitor: „lupta de clasă și de rasă, condamnarea la munca silnică pe viață pentru o ridicare a ochilor spre cer, îngenuncherea garoafelor dinaintea bocancilor de bronz ai Supremului Dascăl”. Un teritoriu în care moralitatea coexistă cu derogarea de la preceptele virtuții, spiritul gregar cu elogiul bravurii, abjecția cu aspirația la purificare. „Cum trece timpul până la sânge” meditează, la un moment dat, seismologul.

Mioara Bahna

Note de lectură: Knut Hamsun – Foamea

Construit autodiegetic, ca o lungă confesiune – firește, cathartică – a naratorului-personaj, după un timp terapeutic suficient, în care a început să privească oarecum detașat propria experiență ontologică, Foamea [ Sult ] – Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, București, 2007, traducere din norvegiană de Valeriu Munteanu –, deși se înscrie în realismul psihologic, este un roman care amintește mult de naturalism, prin acribia cu care sunt descrise trăiri complexe, fizice și psihice, reținute de o hipersensibilitate care, la momentul când s-au derulat, i-au dat posibilitatea de a înțelege că nu e nebun, cu toate că multe manifestări ale sale frizau alienarea.
Este primul roman al scriitorului norvegian Knut Hamsun (1859-1952), laureat în 1920 al Premiului Nobel, urmat de alte cărți, între care: Mistere; Pan; La poarta împărăției; Jocul vieții, În amurg; Un vagabond cântă în surdină; Rodul pământului; Cercul se închide etc., cu o extraordinară înrâurire asupra literaturii secolului al XX-lea, mai ales a operei lui Franz Kafka. Scriere subiectivă, de inspirație autobiografică, Foamea se desfășoară în jurul personajului-narator – relatarea se face la persoana I – care își transformă eul în obiect de studiu: este vorba de un tânăr scriitor, care trăiește într-o sărăcie cruntă, inimaginabilă, dar, cu toate acestea, este caracterizat de o etică fără fisură.
Acțiunea se petrece în Christiania (vechiul nume al orașului Oslo), la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o lume care are toate aparențele de normalitate, firească fiind, până la un punct, chiar și sărăcia. Cea pe care o detaliază naratorul-personaj este însă de-a dreptul înspăimântătoare, iar foamea este forma ei cardinală de manifestare, o foame terifiantă, manifestându-se zile în șir, fie pentru că uită pur și simplu să mănânce, fiind prea ocupat cu viața care nu-i oferă nici un pic de răgaz, fie, de cele mai multe ori, pentru că nu are ce să mănânce, iar când răbdarea, de fapt rezistența fizică, dar și cea psihică se află pe punctul de a ceda, mestecă bucățele de lemn, pânza din interiorul unui buzunar, saliva, un os cerut măcelarului pentru un câine imaginar, silindu-se să înghită șuvițele subțiri de carne crudă rămase pe el și să facă abstracție de duhoarea de sânge pe care o răspândește, pentru ca, într-o clipă vecină cu nebunia, să își muște un deget și apoi suge propriul sânge, gesturi la care organismul său face eforturi să se împotrivească, din moment ce sunt urmate aproape mereu de episoade de vomă.
Epopeea lăuntrică a personajului e teribilă, alcătuită aproape exclusiv din alternanța dintre speranțe precare și disperări profunde. Colaborează sporadic la ziare – obscure sau nu – cu articole pe orice teme, scrie texte literare, care uneori îi sunt publicate, dar, cel mai adesea, îi sunt respinse sau le rupe el însuși când este copleșit de deziluzii. Trăind de pe o zi pe alta, conștient de situația sa dramatică – „eram tânăr, abia pășisem în viață și totuși uitasem cum arată norocul” – prin educație și prin fire, personajului nu i se alterează, în ciuda atâtor vicisitudini, două trăsături: orgoliul și generozitatea. Într-o lume, în general corectă, curată, ordonată, vegheată continuu de polițiști vigilenți, care au grijă ca fiecare cetățean să doarmă noaptea sub un acoperiș și să aibă ce să pună în gură – persoanele care nu au locuință sunt luate de poliție și duse la adăposturi, li se dau tichete de masă – personajul-narator, al cărui nume nu se menționează nicăieri în roman, atunci când este chestionat își inventează altă identitate, nu recunoaște că, de cele mai multe ori, nu are unde să doarmă –uneori își mai și pierde cheile de la vreun grajd sau de la vreo improvizație de casă în care e găzduit temporar – și, tot din orgoliu, atunci când e cazat, într-o noapte, de poliție, nu recunoaște că nu are locuință, ceea ce i-ar fi dat posibilitatea de a primi un tichet de masă, deși n-a mâncat absolut nimic de câteva zile.
Pe de altă parte, în ciuda disperării date de sărăcie și a amanetării absolut tuturor bunurilor, cu excepția hainelor foarte uzate de pe el, pe care nu și le scoate nici noaptea, a colilor de scris și a unui ciot de creion, ori de câte ori primește un ban pentru scrierile sale, e dispus să renunțe la el, cu sentimentul că altul e și mai nevoiaș. Mai mult: își vinde la un moment dat vesta – uzată și aceasta – și aleargă să dea banii unui infirm. Altă dată, își scoate cravata s-o vândă, iar când potențialul cumpărător îi spune că nici el nu are bani, i-o lasă și fuge. De o corectitudine aproape inimaginabilă, când un băcan neatent – la care merge să-l roage să-i dea, pe datorie, o lumânare, pentru a putea să scrie și noaptea – îi dă restul la o bancnotă de cinci coroane, personajul, uluit, ia banii, apoi își face atâtea procese de conștiință, încât îi pune în mâna unei bătrâne vânzătoare de prăjituri, fără să îi spună nimic și pleacă, gândindu-se că poate pe aceasta o așteaptă guri flămânde pentru care trudește din greu. Chiar și nasturii de la haină și-i taie pentru a-i vinde, dar face eforturi, totuși, ca, în anumite situații, să nu se observe absența lor, pe care se străduiește s-o înlocuiască, atât cât se poate, cu un bold găsit pe jos.
În general, romanul prezintă două lumi complementare: a personajului-narator și a celorlalți, iar el are toate datele artistului talentat, om de excepție, inadaptabil la un univers – dacă nu neapărat ostil – frecvent indiferent sau incapabil să-i observe zbaterile. Există însă și oaze de normalitate a atitudinii față de el, pe care însă, de cele mai multe ori caută, din același orgoliu, să le neutralizeze. Un astfel de exemplu ar fi redactorul-șef al ziarului care-i publică din când în când scrierile, „comandorul”, care pare conștient de valoarea lui și încearcă adesea să-i ofere bani în avans, în ideea că e capabil să scrie materiale în contul lor, cu atât mai mult cu cât una dintre obsesiile personajului-narator este de a nu avea datorii, de a nu primi pomană, chiar dacă ajunge să se furișeze să scrie în cimitir sau să doarmă în pădure sau pe vreo bancă dosită de ochii atenți ai polițiștilor care patrulează peste tot păzind ordinea.
Luciditatea exacerbată în analizarea propriei degringolade este o trăsătură care însoțește parcursul existențial al personajului care, când foamea este de nestăpânit și precaritatea fizică direct proporțională cu ea, îl determină să perceapă semnele unei iminente declanșări a nebuniei.
Urmărindu-i eforturile de a contracara sărăcia, autorul își pune personajul în contact cu diverse medii și personaje care, în ansamblu, dovedesc onestitate, dar, totodată, și incapacitatea de a percepe suferința semenului care, la rându-i, se străduiește din răsputeri să nu stârnească mila celorlalți, deși, pe dinăuntru, urlă de neputința disperării.
Susținut de hazard să-și poată târî zilele, personajul se opune uneori cu vehemență când unii îi întrevăd sărăcia și caută să-l ajute. De pildă, ar fi dispus să facă orice pentru a-și putea împlini menirea de a scrie și, firește, de a trăi: să plimbe un bătrân invalid cu căruciorul, să fie contabil, să facă, în cele din urmă, muncă de matroz, deși nici măcar n-a mai navigat vreodată, și să nu iasă din cuvântul căpitanului, cel puțin până în Anglia.
Permanent, personajul lui Knut Hamsun se confruntă, pe lângă toate neajunsurile vieții, cu hipersensibilitatea sa la nevoile semenilor, care-l determină să se caute aproape instinctiv, de fiecare dată când se confruntă cu imaginea dezolantă a necazurilor celorlalți, în buzunare spre a oferi ceva nevoiașului pentru a-l consola, dar, pentru că mai mereu nu găsește în ele nimic, suferă, iar când face rost de un ban încearcă să-l găsească pe cel pe care nu putuse să-l ajute spre a-i oferi o alinare.
Pe fundalul atât de sumbru al vieții materiale, care o alterează enorm pe cea interioară, sufletească, a personajului central, dragostea își face cu greu și doar sporadic simțită prezența. Așa cum, văzută din afară, viața lui poate părea cel puțin bizară, bizar este și episodul erotic care o traversează meteoric: o fată, pe care o zărește întâmplător pe stradă și căreia îi adresează niște cuvinte fără noimă – îi atrage insistent atenția că-și pierde cartea, deși aceasta n-are niciun asemenea obiect asupra ei –, reapare în niște seri, așteptând în apropierea unuia dintre sălașele sale pasagere și, după un timp, el își face curaj să-i vorbească. Scurtele lor întâlniri apoi sunt marcate de sinceritate, stranii, furtunoase, cu trăiri incerte de ambele părți, pentru că eroul se torturează între sentimentele față de fată și conștiința sărăciei care îi impune tot felul de restricții, dar se consolează – de multe ori – cu gândul că menirea lui e cu totul alta decât a celorlalți, deși mărturisește: „mi se părea că până la urmă o să mă destram de atâta fericire” și se lasă în voia gândurilor introspectându-se.
Spaima cea mai mare a personajului principal este însă nebunia și se analizează aproape în permanență în speranța de a identifică în timp optim eventualele simptome ale acesteia. Faptul că, de pildă, are o atenție distributivă e pentru el un argument al sănătății mintale: „Este oare un semn de nebunie să observi și să înregistrezi toate lucrurile atât de exact?” – se întreabă acesta.
Pe de altă parte, personajul e conștient că e altfel decât ceilalți, după cum și munca lui e altfel: „munca mea nu e ca a celorlalți oameni, nu pot să mă apuc de treabă și să isprăvesc o anumită câtime în fiecare zi. Trebuie să aștept momentul potrivit. Și nimeni nu poate să spună absolut sigur când vine inspirația. Trebuie s-o aștept”.
Finalul cărții e deschis: plecând pe mare ca matroz, dispus să facă orice muncă pe vasul pe care este acceptat de un căpitan, personajul se îndreaptă spre o lume de promisiuni sau de… dezamăgiri, dar e pregătit să lupte în continuare, să observe și să interpreteze fiindcă, după cum afirmă, „omul inteligent, dar sărac, este un observator cu mult mai perspicace decât cel inteligent, dar bogat. Cel sărac este atent la fiecare pas pe care îl face, ascultă bănuitor orice cuvânt rostit de oamenii care-i ies în cale, fiecare pas pe care îl face impune gândurilor și sentimentelor sale o datorie, o sarcină. Are auzul fin și e impresionabil, e un om cu experiență, sufletul său este brăzdat de răni provenite din arsuri”.

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL „LUCIAN BLAGA”

EDIȚIA a – XXXII– a

6 – 9 MAI 2012
În contextul Festivalului se organizează următoarele concursuri naționale (devenite tradiționale):
1. CONCURSUL DE CREAȚIE LITERARĂ – deschis tuturor creatorilor, membri sau nemembri ai uniunilor de creație, elevilor și studenților din țară. Poeziile și eseurile (maxim 10) trimise la concurs, vor fi dactilografiate la două rânduri și vor purta un motto, același cu cel de pe plicul ce conține datele biografice ale autorului.
2. CONCURSUL DE ARTĂ PLASTICĂ ȘI EX-LIBRIS – se adresează tuturor artiștilor plastici, membri sau nemembri UAP, elevilor și studenților din țară. Dimensiunile lucrărilor, și ne referim în primul rând la realizarea unor portrete Lucian Blaga, rămân la aprecierea fiecărui creator și vor fi circumscrise, în mod special, lirismului și mitologiei blagiene.
Lucrările concursurilor vor fi trimise pe adresa:
Centrul Cultural „Lucian Blaga”, cod poștal 515800, B-dul Lucian Blaga, nr.45, Sebeș, jud. Alba până la data de 30 aprilie 2012, data poștei, însoțite de fișa personală a creatorului și un număr de telefon.
Juriile celor două concursuri vor fi formate din istorici, critici literari și, de artă, specialiști, reprezentanți ai instituțiilor organizatoare și vor acorda premii în bani, dar și ale revistelor și societăților literare, ale unor Edituri, rezervându-și dreptul de a acorda sau nu unele premii.

Menționăm că lucrările premiate vor apărea în revista „Pașii Profetului” sau „Caietele Blaga”, iar după jurizare materialele vor rămâne în patrimoniul festivalului.
Comisia de organizare
CENTRUL CULTURAL „LUCIAN BLAGA”SEBEȘ
B-dul Lucian Blaga; Nr. 45; Cod 515800; Jud. Alba;
Tel : 0258/ 732939; Fax: 0258 / 732844
E-mail: cclb_sebes@yahoo.com

CONSILIUL JUDEȚEAN SUCEAVA
CENTRUL CULTURAL BUCOVINA
prin
CENTRUL PENTRU CONSERVAREA ȘI PROMOVAREA CULTURII TRADIȚIONALE SUCEAVA

FESTIVALUL-CONCURS DE LITERATURA „REZONANȚE UDEȘTENE“
ediția a XVII-a, 2012

Consiliul Județean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina, respectiv Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Crai Nou Suceava, Primăria comunei Udești, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera“ și Complexul Muzeal Bucovina, organizează ediția a XVII-a a Festivalul-concurs de literatură „REZONANȚE UDEȘTENE“, în perioada 25 – 27 mai 2012, la Suceava și Udești.
Menționăm că începând cu cea de-a XVII-a ediție, Festivalul literar „EUSEBIU CAMILAR – MAGDA ISANOS“ de la Udești își schimbă denumirea în Festivalul-concurs de literatură „REZONANȚE UDEȘTENE“.
Concursul își propune să descopere, să sprijine și să promoveze noi și autentice talente în rândul creatorilor din literatura de astăzi și se va desfășura pe trei secțiuni: poezie, proză scurtă și reportaj literar.
In acest an, festivalul se desfășoară sub egida Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu“.

R E G U L A M E N T

1. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate și nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice.
2. La concurs pot participa autori de orice vârstă, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial și nu au obținut Marele Premiu la edițiile precedente ale concursului.
3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa:
Centrul Cultural Bucovina, Secția Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava Str. Universității nr. 48, Suceava, 720228
4. Lucrările se trimit până la data de 25 aprilie 2012. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poștal va fi introdus un plic închis (având același motto), care va conține numele și prenumele autorului, locul și data nașterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon și eventual adresa electronică.
5. La secțiunea poezie, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci și maximum zece poezii. La secțiunea proză scurtă, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum o proză scurtă și maximum trei. La secțiunea reportaj literar, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu un reportaj de maximum cinci pagini.
6. Un concurent poate participa la toate secțiunile.
7. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „REZONANȚE UDEȘTENE“, iar laureații vor fi publicați în „Caiete udeștene“, volum editat pe suport electronic de Centrul pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Suceava din cadrul Centrului Cultural Bucovina.
8. Laureații vor fi anunțați până la data de 18 mai 2012, pentru a fi prezenți la festivitatea de premiere, precum și la manifestările prilejuite de finalizarea Concursului, care vor avea loc la Suceava, Udești și alte localități din județul Suceava între 25 și 27 mai 2012. Manifestările vor fi cuprinse în cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu“ și vor consta în lansări de carte, șezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzee și monumente de artă din județ, realizate cu participarea membrilor juriului și a altor personalități literare. Organizatorii asigură cazarea și masa. Transportul va fi suportat de laureați și invitați. În eventualitatea în care laureații doresc să fie însoțiți și de alte persoane, acestea trebuie să-și suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunțați până cel mai târziu la data de 21 mai 2012, pentru a face rezervările necesare.
9. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, poeți, prozatori, redactori șefi de reviste literare, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
10. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării.
11. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii:
POEZIE: Marele premiu „MAGDA ISANOS“ , Premiul I, Premiul II, Premiul III
Premiul „CONSTANTIN ȘTEFURIUC“
PROZĂ SCURTĂ: Marele premiu „EUSEBIU CAMILAR“, Premiul I, Premiul II, Premiul III
REPORTAJ LITERAR: Marele premiu „MIRCEA MOTRICI“, Premiul I, Premiul II, Premiul III
Vor fi acordate, în funcție de posibilități, și premii ale unor reviste literare.
Relații suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica Steiciuc Director General,
prof. dr. Sever Paraschiv Dumitrache

Cărți prezentate de

Valeria Manta Tăicuțu

Diana TRANDAFIR: „Translucide”, Ed. Vinea, 2011

Elegant și delicat, volumul de debut al Dianei Trandafir reușește să-l convingă pe cititor că se află în fața unei opere de maturitate, rezultat al unei inefabile decantări. Lirismul concentrat pare a fi principala calitate a poemelor structurate în trei secțiuni: „Altă ninsoare”, „Inteligența umbrei” și „Doamna cu rozariu”. Deși se face des referire la persoana autoarei, stările sufletești nu sunt notate direct, preferându-se înregistrarea consecințelor transfiguratoare ale acestor stări („mi-am propus să privesc lumea/ doar de la o anumită distanță/ și să nu mă încurc în lucrurile/ esențiale/ Ocheanul întors îmi arată/ propriu-mi ochi deschis și orb” – „Ochean”). Orice carte este o sumă de iluzii de care ar trebui să ne ferim („Oricât mi-am propus s-o evit/ tot mai intru în librăria cu iluziile/ care zac pe rafturi” – „Chemare”) și totuși, mirosul de cerneală proaspătă exercită o irezistibilă fascinație: „De când mă îmbrac în albastru/ a început să-mi miroase/ mâinile a cerneală […] Mai bine mă-nvălui în voaluri/ translucide/ și să încep să număr stelele/ de la minus la plus infinit” – „Veșmânt”).
Clamarea subiectivității vine însoțită de recunoașterea pericolului de a vedea lucrurile altfel de cum ființează ele în realitate: „Sunt preocupată de mine/ nepermis de mult/ ca și când cei din jur/ ar aparține unei realități/ de rangul doi/ Uneori acest gând păgân/ îndepărtează toți zeii/ Nu mai rămâne decât apa oglinzii/ rece și grea/ ducându-se în adâncuri” („Ego”).
Diana Trandafir nu se miră și nici nu se revoltă, ci notează cu (aparentă) detașare ecouri dintr-o lume care și-a pierdut sensul, valoarea și misterul: „Pe tabla de șah se rotesc/ două sfere de sticlă/ mulțimi mărunte și agitate/ fiecare cu nebunul său/ care declară război/ altui nebun/ agitând stindarde de sticlă/ sunând din trâmbiți de sticlă/ copii și neveste au case/ de sticlă/ și televizoare fără vedere/ se zăresc prin cranii transparente/ nebunii cu creiere de sticlă” („Războiul de sticlă”). Un poem intitulat „Iepuri de câmp” amintește, prin forța metaforei, de un poem scris de Nichita Stănescu („Dacă cineva m-ar privi în ochi/ ar vedea un bob de chihlimbar/ cum se clatină clipocind/ răspunsuri târzii/ ar vedea un gol sonor/ ce se grăbește să curgă/ la mijloc de noapte/ Dacă cineva m-ar privi/ drept în ochi/ ar vedea iepuri alergând în zigzag/ pe un câmp înghețat/ și-ar vedea ceva violet/ învălmășit și tulbure”), comună fiind, poate, nevoia de a descoperi ceea ce se află dincolo de cuvinte: „Să inventăm un cod nou/ poate ne va fi mai ușor/ să vorbim/ fără gesticulări de cuvinte” („Pe buze de înger”).
În ciuda sobrietății afișate de discursul poetic, a lipsei de efuziuni lirice și a predilecției pentru dezambiguizarea termenilor, Diana Trandafir reușește să scrie o poezie a transparențelor/ translucidităților, care-i trădează sensibilitatea, dramatismul trăirilor interioare și viziunea, uneori amară, despre lume și actul de creație: „Era în ceasul al zecelea/ vulturul muribund nu mai avea/ nimic de pierdut/ rătăceam împreună cu el/ la limita micilor particule/ din cerc/ prizonieră a decolării întrebam/ împreună cu vulturul muribund/ Respirația lui parcă de spaimă/ îmi sufla în ceafă/ și-mi înfigea gheare crispate și reci/ în cartilagii/ Era ceasul al unsprezecelea/ pentru o clipă m-am oprit din scris/ lăsând să alunece nu știu unde/ pana de vultur murind” („În ceasul al doisprezecelea”).

Petre Isachi

Amanta de proximitate, Ed. Corgal Press, 2011

Continuând șirul însemnărilor dintr-un volum anterior („Autoportret în oglindă”, 2005), „Amanta de proximitate” pare a ilustra, pe urmele lui Flaubert, după cum însuși autorul o mărturisește, „faimoasa temă a cărții despre nimic”: în fapt, niște „însemnări inutile” despre cultură și viață, dar nu viață oricum, ci una trăită printre cărți, cât mai departe posibil de lume și de mizeriile ei.
Nu sunt trimiteri, în volum, la ceea ce simte autorul, la evenimentele cotidiene, din sfera domesticului. Zilele par a se desfășura în bibliotecă, în compania unei amante/cărți dătătoare de liniște și confort intelectual. Selectiv cu lecturile sale, Petre Isachi se sustrage cu bunăștiință contingentului, cu iluzia că, astfel, problemele minore nu-l vor prinde în plasa lor. Și totuși, citatele selectate și transcrise în „cartea despre nimic” îl trădează. Iată, bunăoară, o zi de noiembrie, probabil una mohorâtă, fiindcă de ce-ar fi fost citate versurile lui Bacovia („Tălăngile, trist/ Tot sună dogit…/ Și tare-i târziu,/ și n-am mai murit”)?
Petre Isachi face, probabil, după cum el însuși este convins, „streaptease metafizic”, dar îl face în spatele unui paravan nu cine știe ce transparent, cititorul ghicind mai mult că autorul se dezvelește învelind și se învelește dezvelind, cum ar zice Cantemir. Buna credință față de carte îl determină să caute în cărți răspunsul la problemele care îl frământă, în loc să le abordeze nesăbuit, cu propriile puteri. Ai tot timpul impresia că realitatea este obligată să stea la o ușă prevăzută cu un scanner al rațiunii performant, capabil să ofere copii trecute printr-un filtru care-i îndepărtează virușii. Este evidentă credința în puterea intelectului de a supune lumea, chit că aceasta pare iremediabil predată în mâna tehnocraților interesați de partea materială, și nu speculativă, a existenței. „Personal, nu cred că intelectualul autentic/clasic va putea fi înlocuit de tehnocrație, ideologia competenței gestionare și gestionate, de vagi obiective apolitice etc. de ce? Pentru că intelectualul/artistul/scriitorul va continua să-și păstreze autonomia (valorile asociate acestei autonomii), dezinteresul pentru pragmatism, competența misionară, sentimentul istoriei, critica ordinii stabilite, simțul distanței și al transcendenței, vocația de iluminare a maselor, cultul frumosului, spiritul polemic, asocierea cu filosofia dogmatismului imanent (imanentem dogmatisimus – cum obișnuia să-și definească doctrina Schopenhauer), interogația metafizică a lumii etc.” (pag. 45). Dacă ar fi să comentăm punct cu punct ceea ce spune aici Petre Isachi, cu siguranță am găsi motive de îndoială, pornind de la primul lucru în care se încrede autorul: că intelectualul/artistul/scriitorul mai este capabil, astăzi, să-și păstreze autonomia, să fie dezinteresat, să aibă vocația de iluminare a maselor etc. Toate acestea sunt iluzii frumoase, care nu-și găsesc acoperire în ceea ce se întâmplă, de fapt, în zilele noastre, în domeniul culturii, unde, cabotin (recunoaștem cu durere adevărul!), creatorul de frumos trăiește din ceea ce era să facă.
Petre Isachi este prea inteligent ca să se lase amăgit până la capăt și ghicim aceasta dintr-o însemnare pe marginea cărții lui Petrache Plopeanu, „Blasfeminitate”: „Supraviețuim sub zodia lui dacă, el introduce toate condiționalele iluziilor personale/generale” (pag. 52). Cititorul primește un mesaj disperat, în fond, capabil să spulbere orice iluzie: „Oare faptul de a mă simți cu adevărat liber în bibliotecă (de a fi eu însumi, de a nu fi judecat decât de cărți) nu este o variantă a fenomenului hikikomori, ce îndeamnă din ce în ce mai insistent la autoizolare și rătăcire pe tărâmurile ficțiunii? Cum nu fac parte din generația hikikomori (gândirea, imaginația, memoria și percepția mea nu au fost formate de o rețea digitală), nu-mi explic fenomenul, nici ca o simplă bizarerie, nici ca o manifestare avangardistă, ci ca o ruptură dintre individ și o societate care cultivă excesiv competiția, agresivitatea și umilința” (pag. 72).
Sigur, Petre Isachi nu aparține generației educate de computer, ci uneia care a crezut în valori fundamentale, în bine, adevăr, frumos, dreptate, în artă și în om: la un moment dat, când totul s-a întors pe dos, în loc să lupte, autorul, ca mult prea mulți alții, s-a retras în liniștea bibliotecii, lăsând lumea să-și găsească și singură destinul. Nu este condamnabilă această retragere: ea este o recunoaștere, tacită, resemnată, a statutului de învins. Căci, într-o lume în care „puterea nu știe carte”, intelectualul/artistul/scriitorul seamănă cu Sfântul Ioan strigând în pustiu.