Spații culturale nr. 21 (10)

CRISTINA NECULA

Actul de creație – o sărbătoare a luminii

,,Răzbim noi cumva la lumină”
(Marin Sorescu-IONA)

Când criticul G. Călinescu afirma că avem o „strălucită literatură”, argumentarea critică din a sa istorie se centra pe un implicit principiu critic: lumina.
Strălucirea literaturii este reflexul estetic al luminii spirituale, este corespondentul critic al iluminărilor interioare.
Scriitura este o formă de revelare a luminii interioare, care se revelează ea însăși ca fenomen originar al creației scriitorilor.
Actul scrierii este eterna cântare a luminii întru revelarea ei. Și dacă, cu fiecare text pe care îl scrie, autorul moare câte puțin, atunci opera este o înviere amânată, o ființare în lumină.
Acesta este, poate, un posibil mesaj al finalului piesei IONA, structurată ca un solilocviu dramatic pe două voci: ”Și acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greșit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.
-Iona,Ionaa! E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.
– Gata, Iona! Răzbim noi cumva la lumină”.
Drumul a greșit-o. Și, singur printre poeți, Marin Sorescu știe că „e greu să fii singur” și singur pornește „invers” să caute Lumina. Când o va găsi va fi singur fără singurătate.
Marin Sorescu nu mai are biografie socială. Biografia este o istorie a omului sau, în accepția pe care o dă Roland Barthes, se stabilește coerența unui destin, structura unei existențe.
Marin Sorescu este ființa de limbaj care ființează întru eternitate în lumina operei. În căutarea luminii, el a devenit făptură de lumină și a înviat în construcția personajelor: „dacă Iona și Paracliserul sunt eu, tot eu sunt și teatrul meu istoric.” (Extemporal despre mine)
Lumina devine un echivalent posibil al timpului interior al creației. Paralel cu timpul istoric, a existat și timpul interior al scriitorului. Acest timp poate să coincidă uneori cu cronologia timpului istoric, fie cu mișcarea astrelor.
Mircea Eliade afirmă că noi nu trăim aceleași timpuri, ci timpuri diferite și tempo-uri. Timpul istoric este abolit sau receptat fragmentar de timpul sufletesc al scriitorului, înțeles ca timp al creației. ”Forma” de existență a acestui timp este opera. Timpul operei coincide cu timpul lecturii.
Momentul receptării operei prin lectură justifică viața operei, reînvierea ei cu fiecare lectură ce amintește timpul inițial al creației. Receptarea operei nu presupune înscrierea ei în circuitul planetar al timpului istoric, ci revelează interacțiunea timpului operei cu timpul interior al cititorului.
Interiorizându-și imaginarul lumii operei proiectate pe coordonate temporale și spațiale fictive, cititorul se integrează ca timp ficțional în timpul istoriei, impunându-i însă o iluzorie discontinuitate.
Poate că ar trebui, dacă ar fi posibil, să fie studiate ”istoriile” interioare ale scriitorilor. Poate că aceste biografii interioare motivează ideea că opera apare când vrea ea, când îi vine timpul care nu coincide automat cu un timp istoric propice libertății de creație.
Poate că în cărțile ce s-au scris din 1941 până în 1989 ar trebui „să citim” biografii interioare, să citim raportul ontologic al scriitorului cu sine și cu lumea și să înțelegem că omul, ca existență finită pusă în contradicție cu sine, își depășește limitele prin cuprinderea infinității gândului creator în opera finită.
Literatura modernă și premodernă trădează acest efort al sinelui de a-și găsi adăpost în limbajul în care să locuiască poetic. Această mutație ontologică a sinelui motivează ceea ce Lovinescu numea teoria mutației valorilor estetice pe care le raporta la momentul istoric, deoarece esteticul nu trebuie privit în ,,imuabilitatea ideii platoniciene”, ci în „mobilitatea ei.”
Dar mutația ontologică a sinelui care proiectează în operă „lumina” timpului interior este” factorul sufletesc” definit de Lovinescu, este fenomenul originar în virtutea căruia punctele de vedere privind raportarea directă a artei la societate, la regim, la orânduire, la politizarea judecății de valoare, pot fi considerate erezii ale criticii.
Exagerarea raportului dintre operă și biografie poate fi considerată o erezie. Referindu-se la „hotarele criticii”, T.S. Eliot afirma: „Odată cu terminarea unui poem, apare în lume ceva nou, care nu poate fi explicat pe deplin prin ce s-a petrecut înainte”. Informația biografică ar putea fi anulată din această perspectivă, dar, scrie Eliot, ”orice critic care se ocupă serios de opera unui om trebuie să știe ceva despre acel om”.
Roland Barthes afirmase: „eu n-am biografie”. Biografia este „structura unei existențe”, scrie Barthes, dar nu precizează raportarea acestei existențe la real sau la imaginar, astfel încât intuim că biografia unui autor este „structurată” în opera sa creată de fantezia dictatorială a scriitorului. Autorul își inventează propria biografie care coincide cu opera.
Dacă „sensul poemului este poemul însuși”, după cum afirma E.A. Poe, putem afirma că poemul este biografia însăși, iar poemul este universul imaginar în care autorul ființează ca ființă de limbaj, în care își corespunde orfic.
Din această perspectivă se complică, poate, stabilirea judecății de valoare a poemelor, a operei. Criticul valorizează estetic opera și, implicit, biografia scriitorului. Se instituie astfel o critică biografică coincidentă cu o critică a valorii estetice.
Definind actul creator ca fascinație a irealului, Marin Preda vorbea despre aventura spirituală a căutării luminii: „Actul de creație este rezultatul vieții interioare secrete a scriitorului, nu se mai știe, și nu mai știe nici el exact, dacă ceea ce povestește i s-a întâmplat lui cu adevărat, dacă și-a imaginat numai sau dacă e vorba de un amestec de fapte reale și invenții. Este imposibil de făcut o delimitare între viața imaginară creată și exprimată într-o carte și cea trăită de autor.”
Prin această imposibilă delimitare a realului de imaginar, scriitorul răzbește la lumină. „Sărbătoarea intelectului” a devenit „o sărbătoare” a luminii.

Eleonora Stamate

CE-I CARTEA?

Ce poate fi o carte, decât un petic de cer,
pe care, cu ochii, Domnul împarte, sfințește lumina din noi,
un ochi de soare pe chipul unui nor însingurat,
o pasăre ce trece, prin foc și dor,
o insulă albastră, unde visele dansează, în robe de cristal?
Cartea-i o catedrală în care cuvintele ating suflete,
și ele vibrează… vibrează!
salcie de vorbe ce desface mereu imagini în cuvinte,
o fereastră spre zori, ce se deschide pe pragul speranței.
Ce-i cartea decât o ofrandă adusă secundelor,
o orgă celestă prin silabe vibrând?
Numai într-o carte… ninge cu petale!
În paginile ei, amurgul topește flori veștede,
Ca într-o reprezentație teatrală, absurdă părere,
divină uimire…
Nasc cuvinte din taina sublimului…
Sub clopotul cărții, dangătul lui cheamă văzduhul
în lumea de basm,
unde balaurii leapădă grămezi de aur, peste cuvinte…
Atâtea întâmplări și vise mărunte
descopăr ne-ncetat… doar într-o carte!
Ce-i cartea?
Fior nedeslușit… fără de moarte!

DE CÂTE ORI

De câte ori se va deschide cartea,
va sângera poemul,
va-ncărunți și scrisul;
mă vei trăi în haine albe ca zăpada,
Când va-nceta și ultima ninsoare
să mai cadă!
Voi zbura cu aripi de vers
Ca să poposesc în insula tăcerii,
Voi anina flori mii de câmpie
la urechea copacilor,
de culoarea literelor
da, la urechea lor,
a copacilor fulgerați
de inimi arzânde…

APRINDE FELINARELE

Aprinde felinarele, în biblioteca viselor mele!
Ascultă… valsează cuvintele!
Să nu uiți niciodată
că mă sfâșie dorul de carte și,
că aș vrea să rostesc
exerciții de melancolie, printre agate…
Coboară, Doamne, în cetatea speranței,
cu tavanul poleit de zile și nopți
printre miresme de chihlimbar,
și, ca o întrebare, fără răspuns,
Zăbovește, pe marginea zimțată
a literei din cuvânt
de lumină sculptată!…

DIN AMINTIRI

Din amintiri, te-am adunat,
Și toamna,
te dau frunzelor drept ram,
Când ziua mă surprinde
înțeleg,
știi bine,
Că, adunând filă după filă,
din amintiri,
mă regăsesc
pe mine!

CHEAMĂ-MĂ

Cheamă-mă să-mi pun tâmpla
la rădăcina cuvântului,
îmbracă-mă, oricând,
cu pagini nescrise
din viața ta,
între file voi vedea
cum se înalță păduri de liane
de doruri firave,
doar noaptea, ceas de ceas,
voi simți, cu fiece filă găsită,
că se unește
cerul cu pământul
într-un singur glas.

ȘTIU
De la o vreme,
mă întorc acasă, printre poeme,
cât mai des,
ascult simfonia frunzelor
și mă anin de creanga de vis
ce mi-a rămas!
Ce am omis?!
Ochii mă cheamă.
Știu…
Am ajuns!!!

DOAR SOARELE

Doar Soarele să se oprească-n cuvânt!
Să redeștepte memoria
adormită în lumea cuminte,
să redescopăr cuvintele
din poemul silabisit în zori,
să-mi inventeze al cincilea anotimp
unul, al cărților
printre care, îngerii să rătăcească,
să urce treptele lumii-n cuvânt
să asculte izvoare de ceară
cum îmbătrânim printre sfinți,
să vindece singurătatea
dintre coperți zdrențuite,
să urce în rugăciunea fierbinte,
și să ne ascundem, tiptil,
într-o carte!

CITITORULE

Când vor mai trece anii…
să mă cauți aici,
ușor, printre file de carte…
la poarta unui basm străveziu,
prin anotimpuri rătăcitoare, nevorbitoare,
în lumea viselor.
De mă vei căuta
printre file îngălbenite,
tu, cititorule,
vei vedea că mă voi întoarce
în palatul slovelor…

Magda GRIGORE

Poezia și jocul la bursă

O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Pitești, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi și fazi, autorul simte nevoia să¬-și populeze spațiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozității sufletești și a regenerării ființiale mai degrabă, decât a unei religiozități asumate), demers îndrăzneț, provocator și nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos și efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpânește limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalitățile de exteriorizare) să-l urmeze și să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în fața învolburatelor simțiri și trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieții și al aparențelor, amnistiile divine în fața visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezența neegalată a cuvântului pentru a-și așterne în vers propria aventura lirică.
Bursa îngerilor înfățișează o altfel de agora, locul unde existența se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise și iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viața este o piață simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine și Divinitate, între tine și semeni, între tine (cel exterior) și tine (cel interior). Aici se tranzacționează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenței, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiție ale omului și ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaștere, intuiție, practică și noroc. Unii reușesc, alții nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare și sunt un semn pentru câștigătorii care devin ei înșiși un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă și organizată este însă dominată ca orice piață de influențe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă și permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voință neștiută, implacabilă. Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer și pământ, îngeri jucăuși, ușori ca fulgii de zăpadă, albi și moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// șuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanț de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenați// pe plaja mică/ agățată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonați/ așteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri). Amestecul benefic de îngeri și oameni, vibrația resimțită în urma iscodirii învelișului emoției de a-i întâlni și a-i cunoaște pe fiecare și flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul își delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existențiale. El devine conștient, prin intermediul relației cu poezia și prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puținele lucruri stabile aflate în granițele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei și de forța nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceață// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor). Amenințarea este protoplasma zilelor omenești, iar poezia este un pact minimal de siguranță, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu își convertește avid neliniștea în cuvinte și jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocității existențiale. Ca orice ființă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puțin în imaginar, confecționând din momentele existenței semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ și înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea mușcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămașă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceții/ punctează-n asalt/ tușe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte). Poetul ca și îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer și pe pământ, în viață și în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui țipăt// oameni smeriți/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ și-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoși dau sens și rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic și melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoțat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moșu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toți la circ/ hipnotizați/ săream mortal odată cu artiștii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexați/ căta-n bătaia puștii/ lunetiștii// (Poveste cu tata). În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism și rațiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detașată și uman-participativă.
Ion Toma Ionescu nu-și inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilități reale substanța lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate și mister, dornice să deslușească esențele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufletești complicate și capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniștit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi și domoale, fără învolburări ascuțite și răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei. Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate și cunoașterea prin poezie, explorând curajos senzațiile la bursa vieții, insondabilele ei tranzacții și transcriindu-le conștiincios în versuri insolite, iscoditoare și sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (și valorile lui) maximul de cerere și ofertă, în condiții de liberă concurență, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcția centrală a bursei, ziua/timpul stabilește periodic nivelul bucuriei și al tristeții, al iubirii și al singurătății, al împlinirii și al deziluziei. Proba cunoașterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă și mult prea grăbită.
Ion Toma Ionescu își convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni și sunt meniți să (de)săvârșească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescență frustă a inimii. În privința metamorfozelor viitoare, posibile și benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.

Victoria Milescu

ÎN CETATEA LUI JUPITER

Scriu cu singurătatea pe umăr
altor singurătăți
mesager imun la pedeapsă
ceva tot rămâne
pe degetele fine, de ceață
ziua începe fără dimineață
trimit săgeți spre cer care nu se mai întorc
blestemul victoriei așteaptă un semn

scriu pe pielea arsă de aștri
despre meseria de supraviețuitor
în bărcuța plutind în creier
zeii se joacă iar cu noi de-a războiul
noi de-a iubirea
inventând anotimpuri și jertfe noi

scriu ca un învingător fără luptă
așteptând timpul gloriei
presimțit după zbaterea din pupilă
după mâna ce lovește în zid
după șarpele ce-și leapădă solzii
la picioarele morții

sângele meu aleargă
și cântă și vindecă
ceva tot rămâne după judecata de apoi
când victima devine iarăși călăul
scriu cu celălalt eu până când se tocește
ultimul glonț din aripă

ceva tot rămâne
vânzătorii de zăpadă așteaptă
să cumpăr lumină solidificată
pe ea se impregnează cel mai bine
lumea ce ne înghite
în orașul sticlos
macaraua ridică o lacrimă
dintre menhire, dolmene, cromlehuri
iubirea ucide fără să știe

numărate sunt zilele celui ce scrie
ceasornicul pământului îl trezește din beția vieții
vântul invită o frunză la dans –
doar pentru atât venise pe lume

scriu în iadul la prima mână
deghizată-n idee
sorbind sângele îndoit cu ambră
zeul sună la interfon
nu deschid, nu mai am nimic pentru cină
la pagina de subsol
străpunsă cu lancea de frasin
ceva tot rămâne
picură sudoare de pasăre cântătoare
pe rugul celui ce va muri
ca soarele să răsară

să scriem și să murim tineri
numai orbii ne vor recunoaște
pipăind cuvintele de eter

sunt agava înflorind doar când moare
în noaptea poemului
venit de bunăvoie în carcera vieții
eu doar l-am transcris…

cade aceeași stea
nimic fără sânge într-o lume sanguinolentă
sângele albastru al cerului
sângele negru al pământului
sângele verde al apelor
sângele de aramă al focului
în venele celui ce scrie pe aer –
mesagerul frumos cu vestea cea rea

în lumina comună
noaptea ajunge obosită
îi dau să bea lapte cald, ațipește
la miezul nopții se trezește, plânge
vrea acasă
o iau în brațe, plânge mai tare
trezește vecinii, vine un echipaj vișiniu
televiziunea urcă pe scara pompierilor
apoi camionul lovește în plin

scriu cu un trandafir
pe lemnul vechi de la poartă
mă ascund în rochia străvezie, în pantofii de lac
țin un craniu cu apă de ploaie
pentru cavalerul în negru,
pentru lordul în frac
ceața se ridică
rămâne ce-i veșnic și inutil
într-o lume utilă cuiva

scriu purtând zilnic aceeași piele
aceleași mâini prea lungi
aceiași ochi în aceleași orbite
scriu ca un spânzurat
vântul îi smulge limba
și toate încep să vorbească mai clar
sub ploaia unei bucurii aspre
de spiță femeie
cum lucrează în folosul meu:
doamna în negru, doamna în roșu, doamna în violet
venind cu poemul la șold
prin cenușa cartaginei din fiecare

un poem te ucide, altul te încoronează
luptându-se spate în spate
pentru orice visător
lipindu-i la finele luptei capul de corp

e aproape ieri
chipul meu ia chipul
fiecărei litere din poemul
stând la masa dintre cer și pământ
curăț vorbele de solzi și oase
mușc din viitor
beau trecut
fiecare e casa cuiva
casa unui necunoscut
ce jupoaie de vii tinerii
aleși spre a fi trimiși către zei

scriu cu un cuțit de obsidian
și mă plagiază vântul, soarele, primăvara
mă plagiază iubirea și moartea
și sunt fericită
ceva tot rămâne
pe fila în care împachetez lumea
arzând la ambele capete…