Literadura nr. 27 (9)

Rodica BRETIN

Membră a Uniunii Scriitorilor și a P.E.N. România, Rodica Bretin este autoarea a peste treizeci de cărți din domeniile fantastic-realist, istorie, paranormal, frontierele cunoașterii.
Volume de povestiri: Efect Holografic (1985); Șoimul Alb (1987); Uriașul cel Bun (1989); Drumul fără Sfârșit (1991); Cel care Vine din Urmă (1993); Lumea lui Hind (1998); Omul de Nisip (2000); Cetatea fără trecut (2015); Fortăreața (2016); Casa fără cărți (2020); Amurgul elkilor (2021).
Romane: Fecioara de Fier (2002; 2006; 2014; 2017); Oameni și Zei (2017), Poarta Stelară (2018) și Elysium (2019), cele 3 volume din seria Protectorii.
Cărți de istorie și din domeniul frontierelor cunoașterii: Dosarele Imposibilului (2003); Tunelul Timpului (2003); Poarta Vrăjitoarelor (2004; 2015); Poltergeist – atacatori invizibili (2005); Misterul Lumilor Paralele (2006); Naufragiați în Timp (2006); Călătorii în timp și lumi paralele (2015); Războinicii Nordului (2015); Cronicile Imposibilului (2015); Ecouri din tenebre (2016; 2022); Ultima frontieră (2021).
Publică proză, eseuri, articole în reviste literare din România (Viața românească, Convorbiri literare, Luceafărul de dimineață, Familia, Opt motive, Vatra, Tribuna, Curtea de la Argeș, Leviathan, Neuma, Astralis, Banchetul, Libris, Utopiqa, Ateneu, Spații culturale, Timpul, Caiete Silvane, Vatra Veche, Euphorion, Caligraf, La Mongolu, Hyperion, Lumină lină, Egophobia, Revista de suspans, Helion, Planeta Babel, Galaxia 42, Paradox, Famost) și din străinătate: The Historian (Marea Britanie), Antares (Franța), Cirsova Magazine, Four Star Stories, Aphelion, Gracious Light, (SUA) Teoria Omicron, Maquina Combinatoria (Ecuador).

OMUL-TIGRU

Doamnelor și domnilor! Veniți să vedeți menajeria circului Boom! După ce trupa de acrobați, dansatori, jon¬gleri și iluzioniști vă va prezenta cel mai mare spectacol al tuturor timpurilor, veți găsi aici făpturi nemaiîntâlnite, aduse de pe șase lumi, care vă vor uimi, încânta sau înspăimânta, după dorință.
Lăsați-vă copiii să se apropie fără grijă de bolul de cristal unde Păianjenul-Țesător își desăvârșește opera. Doar un biet grăunte negru, torcându-și firul nevăzut, veți zice, pentru că nu știți, n-ați avut de unde afla că în plasa lui de beznă s-au prins planete, sori și chiar o cometă ne¬astâmpărată, ce s-a zbătut atâta, înfoindu-și coada de foc, încât, până la urmă a izbutit să rupă firele, fugind zăludă prin vidul nesfârșit. Să nu mă întrebați din ce poate fi țesută o pânză făcută să înlănțuie stele, nici cum de în¬cape într-un spațiu atât de mic. Degeaba râdeți. Păianje¬nul se complace într-un joc al aparențelor, menit să înșele privirea: atunci când l-au prins, pândea ascuns în adâncul unei Găuri Negre. Însuși Bolul care îl ține captiv este o iluzie, căci între pereții lui ar încape cu ușu¬rință întreg universul.
Nu e bine să zăboviți prea mult în fața bazinului verde, altfel frumusețea Sirenei vă va lua pentru totdeauna min¬țile, făcându-vă să treceți granița fluidă dintre dimensiuni, lăsându-vă soția sau iubita să vă aștepte zadarnic la ieșirea din labirintul magic. Cu mișcări alunecoase, fecioara de jad vă ademenește în jungla coraliferă a oceanelor de pe Thetys: are părul sidefiu, răsucit în șuvițe subțiri, ase¬meni spiralelor de pe cochilii și înoată cu unduiri de șarpe, aprinzând dorințe, tulburând minți. Însă ochii ei rămân reci ca ghețurile veș¬nice… În jurul bazinului stăruie un parfum exotic, trezind instinctul de posesiune sălbatică, până la propria nimicire, ce doarme în fiecare bărbat. Câțiva, robiți de patimă, au atins răceala sticlei pășind dincolo și nu i-a mai văzut nimeni, niciodată.
Uitați-vă la fața zbârcită ca un pergament, la gura strâmbă și ochii bulbucați ai Maimuței-ce-cântă-din-flaut. Chircită pe așternutul de paie urât mirositor, în¬tr-un ungher al cuștii de unde dresorul o face să iasă la lumină înțepând-o cu furca, pocitania dă glas unei melodii stranii: când suavă, când zbuciumată și stridentă, melo-dia îi învăluie pe vizitatori ca o lavă fierbinte… Femeile se trezesc cu obrajii în lacrimi, strângându-și la piept odraslele, de parcă le-ar amenința vreo primejdie. La gândul tinereții lor irosite, al speranțelor moarte și visu¬rilor spulberate de timp, al sentimentelor înșelate, al prie¬teniilor mincinoase, al urii și cruzimii ce învrăjbesc firea, bărbații privesc în gol, încleștându-și pumnii. Sensibil ca o coardă de vioară, duios ca șoapta zefirului, disperat ca un strigăt de agonie, cântecul – ascunzând tristețe, sufe¬rință și arsura fără leac a regretului – îi înduioșează pe unii și îi înfurie pe alții pentru că i-a făcut să își amin¬tească de slăbiciunile firii lor sau de eșecurile unei exis¬tențe serbede, ascunse sub o mască zâmbitoare. Cu toții se îndepărtează grabnic de locul acela, până când firul de melodie se topește în aer ca o boare otrăvită.
E-adevărat, doamnelor și domnilor, nu toate făpturile din menajerie trezesc imagini plăcute. Dar poate că pocitania de maimuță va răposa curând – deja tușea îi zguduie pieptul scheletic, întrerupându-i uneori cântecul – și, pentru a vă face pe voie, Administrația va aduce unul dintre dragonii de pe planeta Ettan.
Se cheamă totuși că n-ați văzut nimic din colecția noastră de rarități, dacă n-ați admirat strălucitoarele aripi metalice și trupul neînvins în vreo luptă al Grifonului. Stăpân necontestat al cerului lumii în care s-a născut, domeniul tiraniei lui se întindea asupra viețuitoarelor us¬catului și ale mării, oriunde apărea umbra imenselor sale aripi. Un instinct sădit de milenii în creierul său îi po¬runcea să ucidă orice rival care încerca să-i uzurpe pute¬rea. Și iată-l acum prizonier, fixându-vă din nemișcarea lui demnă, cu ochi de granate, ce iradiază o furie nepu¬tincioasă. Dacă ar fi liber, v-ar ucide pe toți cu loviturile ciocului său teribil, spulberând printr-o fluturare de aripi acoperișul menajeriei. Nu vă temeți însă, gratiile sunt făcute dintr-un aliaj mai dur decât dia¬mantul, și apoi, ceea ce îl ține captiv nu sunt barele de metal, ci înfrângerea suferită, care i-a zdruncinat încre-derea în invincibilitatea sa de rege al văzduhului.
Pe lângă bârlogul Celei-fără-de-chip să treceți în vârful picioarelor, căci dacă îi veți tulbura somnul, spectrul nefericirii vă va urmări tot restul vieții. N-a prins-o ni¬meni, căci Spaima nu poate fi prinsă; a venit singură în¬tr-o noapte fără Lună, făcându-și culcușul în cușca rămasă goală după ce un smintit ne-a omorât mândrețea de Hidră, dându-i să mănânce Fructele Uitării. Îngrijitorul care a găsit dimineața locul Hidrei ocupat a înnebunit de groază și de atunci Cea-fără-de-chip n-a mai fost deran¬jată, devenind repede una dintre principalele atracții ale menajeriei. N-aș ști să vă spun cum arată, fiindcă nu seamănă cu nimic, decât, poate, cu Neantul pe care îl sim¬țim pândind în noi și în afara noastră. În dreptul vizuinii ei, femeilor li se întâmplă adesea să leșine, iar bărbații cei mai curajoși pălesc. Niciunul nu povestește vreodată ce a văzut înăuntru, pentru că fiecăruia i s-a năzărit alt¬ceva, reflectând propriile-i coșmaruri. Doar maimuța îi cunoaște chipul adevărat, de aceea urlă atât de jalnic nopțile…
Doamnelor și domnilor, în fața dumneavoastră se află în sfârșit Omul-Tigru. Expresia nobilă și inteligentă a feței sale vă va încânta în aceeași măsură ca salturile pe care le face, în ciuda spațiului strâmt al cuștii. Puteți râde acum în voie de teama încercată lângă bârlogul Celei-fără-de-chip, iar dacă vă amuză, aveți voie să aruncați cu ouă moi sau roșii putrede pe spinarea lui tăr¬cată, căci nu vă poate arăta colții, scoși de spițerul menajeriei. Doar chipul lui omenesc va deveni mai trist, dar nu vă lăsați impresionați: acesta este rolul care i s-a dat, să vă descrețească frunțile.
Apoi, după o zi încărcată de atâtea senzații, vă veți îndrepta în grupuri mari sau mici spre liniștea vieții de fiecare zi. Numai eu nu mă voi întoarce în pacea vreunui cămin. Degeaba mă izbesc cu fruntea de gratii, până când sângele îmi năvălește pe nas și pe gură. Pentru mine nu există scăpare.
Flămând și istovit mă ghemuiesc într-un cotlon, pe grămada de paie pu¬trede, fără să mă ating de apă, de mâncare.
Mâine voi pleca spre alt oraș împreună cu restul menaje¬riei. Mereu mai departe, purtându-mi, fără speranță, du¬rerea și chinul.
Pentru că eu sunt Omul-tigru.

Sorin CĂLIN

Pi!

Aș putea să fiu invidios pe cel ce a dat cercului cea mai mare importanță, descoperirea lui a pus omenirea în mișcare. Totul se învârte, se răsfrânge în arcuri, calote, convexități și concavități, însăși viața este tributară biluței privită bidimensional numită ion. Circumscris sau înscris, el a dat un sens privirilor spre viitor. Beneficiara directă, roata, a pus stăpânire pe fiecare dintre urmașii urangutanilor, punând frâu cailor de sub capotă, sucind câteva linii după centrul timpului, rotunjind orice circumvoluțiune, refuzând să mai lase un capăt reperului, un punct începuturilor și sfârșiturilor. O împrejmuire amețitoare, epuizantă, hazardată în jocul perpetuum mobilului.
Genericul 3,14 a falimentat perfecțiunea, a luat-o și-a azvârlit-o dincolo de maximum și minimum în brațele relativității, improbabilului, infinitelor șiruri de cifre aruncate cu nepăsare după virgulă.
Îmi place să dau de-a dura ,,o”-ul rămânând cu gura căscată, îi privesc ,,c”-ului mușcătura de pe obrazul stâng, mă uit la îmbujoratul ,,b” cum se fălește cu burdihanele pline, ,,u”-ul cum stă prins de copitele cailor înhămați în slujba stăpânului dezlegărilor de limbă. Mă uit cu jind la franțuzitul și englezitul ,,q” încercând să-i atribui un început neaoș, lui ,,s” i-am dat în stăpânire împărăția cârligelor și șerpuielilor și lui ,,ș” i-am așezat un zorzon dedesubt. Pe ,,j” l-am trimis în ploaie să țină de urât calotelor impermeabile, am dat în jumătate soarele și l-am născut pe ,,d”, ,,r”-ului mare i-am pus arac sub coaste și i-am făcut pereche pe orgoliosul ,,p”, ce face echilibristică pe-un singur picior, trecând mândru cu pieptul săltat. Lui ,,g” i-am atârnat coadă de maimuță, iar fratelui mai mare bumerang.
Cu toate astea, dacă n-am fi avut un semn care să ne facă să exclamăm ,,v”, la victorie, un ,,e” să ne fie pieptăn pentru încârligatele smițe ițite din pielea capului sau să ne țină loc de evidență am fi rămas nedefiniți.
Fără ,,a”-ul primordial, de căpătâi, fără perechea lui ombilicală, ,,m”, mama ar fi o biată zeiță stearpă, fără ,,i” n-am fi fost nicicând deciși, fără ,,t” totul ar fi în dezechilibru. Unde am fi descoperit multiplele noastre forme dacă ,,y”-ul n-ar fi poposit pe meleagurile elenilor, cine ar fi dat numele kimono-ului dacă un ,,k” ar fi fost lipsă la inventarul alfabetului? Ce trepte am fi urcat fără ,,h” sau ce scaun am mai fi construit pentru odihna dosului, cum ne-am fi înrudit fără de neamul întâiului ,,n”, cine s-ar fi odihnit fără acel ,,z” prelung din vârful buzelor și cum am fi spus fără ,,f” frumos? Cine ne-ar fi privit de dincolo de ferestrele virtuale fără înțeleptul ,,w” și când am fi hotărât ca mâine să fie cu totul altul în lipsa lui ,,L” sau am fi fost tentați să stăm în cumpăna întretăierilor lui ,,x”?
Poate de aceea egiptenii au făcut piramidele, tocmai pentru că erau fermi, pentru că au mers pe drumuri drepte, fără ocolișuri. Au dăltuit în piatră cuneiforme și hieroglife pe care nu le-am deslușit și poate de aceea între noi și ei se întinde o așa prăpastie. Poate de aceea romanii au cucerit o parte din lume, fiindcă au aflat taina hotărârii, a lipsei de tăgadă.
Numai noi, românii, încă ne codim în jurul obezii într-o horă seacă, în infinite unghiuri de 360 de grade.

Marin MOSCU

Rădăcina ființelor noastre***

Dincolo de înțelegeri dorm nepăsările,
Cuvintele topesc dorințe-n ecuații,
Vrăjile luminii străbat printre brazi
După un colț preasfânt de fericire.

Codana-și potrivește pașii,
Statuile sunt zvelte în alergarea sa,
Mă legăn în fulgii plăcerii topite
De finețea dulce a trecerii prin trup.

Am arterele încrucișate-a dar,
Iubirea se prelinge în cerul albastru,
Zburăm după-nțelegeri, să putem fi
Rădăcina ființelor noastre.

Casa mea cu două praguri***

Casa mea cu sufletul spre soare
Are două praguri de ninsoare,
Două praguri de ploi dulci
Și o tabără de cruci

Fulgi de gheață pe zăpadă,
Rană veșnic desenată
Și în tâmpla care doare
Sângele-i uscată floare.

După ușile cu chei
Se ascund strămoșii mei,
Ascund sufletul de soare
Între ceață și ninsoare.

Fiorul iubirii***

Drumul durerii oprește-n plăceri,
Rămân în viață cu ușa deschisă,
În gând se plimbă femeia amorfă
De roua iubirii atinsă, cuprinsă.

Vântul spulberă strigătul surd
În retrageri de netede pleoape,
Ziua croiește lumină-n oglinda
Fiorului iubirii cât mai aproape.

Alina Ane-Maria Pripon
profesor (limba germană) Școala Gimnazială „George Emil Palade”-Buzău

Dincolo

Dincolo de sentimente
Suntem noi.
Dincolo de cuvinte
Suntem noi.
Dincolo de fapte
Suntem noi.
Dincolo de hotărâri
Suntem noi.
Dincolo de alegeri
Suntem noi.
Dincolo de moarte
Vom mai fi noi?

Acasă

Acasă este locul
In care trăim,
Iubim, ne certăm,
Ne împăcăm,
Ne creștem copiii,
Ne distrăm,
Ne supărăm
Și iarăși ne bucurăm.
Este acel loc care
Ne așteaptă.
În care fiecare lucru,
Oricât de mărunt,
Ne este familiar.
Până într-o zi,
Când stăpânul locului
Nu s-a mai întors,
N-a mai mângâiat
Lucrurile atât de familiare.
Și, poate, cândva,
Un alt stăpân va veni
Și va mângâia
Aceste lucruri mărunte,
Va considera acest loc acasă
Va iubi, se va certa,
Își va crește copiii,
Sau poate va arunca tot
Și își va construi
O altă casă, pe care o va numi
Acasă.