Spații culturale nr. 21 (9)
CĂRȚI PREZENTATE DE:
Mioara Bahna
Peregrin printre amintiri, în 101 poeme – Florentin Popescu
Nehotărât între visul de a zbura și spațiul patriarhal (să vrei o zare să ajungi mereu / și-o viață-ntreagă să-ți cioplești la vis / și-nvins să te întorci cu greu / când vântu-n pânze ți-e deplin închis), de unde i-au pornit pașii în lume, Florentin Popescu aduce în volumul-antologie 101 poeme – Editura BIODOVA, București, 2011 –, cuprinzând scrieri publicate între 1970 și 1988, un imaginar artistic prin care se profilează temperamentul unui poet înclinat continuu spre abordarea nostalgică a realității prezente, peste care se sedimentează urmele trecutului propriu, trăit într-un rural căruia îi păstrează în amintire ceea ce prin timp a căpătata statut de chintesență a viețuirii.
Nu întâmplător, textul cu care se deschide volumul, La clopote, dă tonul elegiac al cărui ecou va rămâne în fundal mereu, amplificat din când în când prin readucerea – ca laitmotiv – a referirilor la acest obiect, legat de sacru și de evenimentele ființei, în general, auxiliar, totodată, pentru cristalizarea în spațiul poeziei a două durate, cea din afară și cea din suflet, care zăgăzuiește posibilitatea celei dintâi de a se scurge netulburată, pentru că eul liric, asumându-și dreptul de a vorbi în numele semenilor, vulnerabili prin efemerul care-i stăpânește, nu-i permite, astfel, să li se arate în trecerea ei crâncenă.
O sursă a acestei neostoite nostalgii este sentimentul dezrădăcinării pe care-l trăiește poetul și ale cărui forme de manifestare sunt presărate în aproape toate poeziile din volum, amintind, de pildă, de versurile lui Octavian Goga (De ce m-ați dus de lângă voi, / De ce m-ați dus de-acasă?…): în curtea de piatră cu salcâmii uscați / și-ntre pereții internatului / cu paturi de fier și cu nesomn / și cu plânset pe-ascuns, noaptea, sub pătură / când visezi somnul din șura de-acasă… Din astfel de experiențe existențiale se naște apoi convingerea, exprimată aforistic, după care tăcere și vis și-așteptare e totul, pentru cel care, introspectându-se, descoperă că e-atâta ninsoare prin inima mea / că se-aude cum cade-n balans peste lume. Și dacă-n sonetul lui Vasile Voiculescu ne bate primăvara-n inimi, în poezia lui Florentin Popescu, toamna e vizitatorul aproape ritualic: ne bate iar toamna în ferestre, iubito și, din nou, tăcerile vin ca zăpezile, încât aproape orice duce gândul înapoi la satul natal, ale cărui zvonuri numai el, poetul, le aude, după cum tot el le poate recepta pe cele străvechi, ale copitelor cailor călăriți de vizigoți, străbătând Caucalandra, și pe care eul liric îi urmărește, închis într-un trunchi de arin, cu sufletul rătăcind spre Danubius.
Aspirații frânte, renunțări născute din teama anticipativă de neîmplinire (steaua care-o caut poate nu e), frunze căzând peste sate, odată cu timpul, zăpada coborând peste același spațiu obsedant, satul, gânduri care, și ele, cad ca zăpezile, estompând conturul real al lucrurilor sunt doar câteva dintre sursele acestui sentiment de tristețe profundă a înțelegerii și acceptării ireversibilității vieții. Satul din poezia lui Florentin Popescu nu este însă unul anume, este o imagine stilizată, tradițional-idilică, adunând și sintetizând într-o combustie interioară tot ceea ce este emblematic pentru această așezare, leagăn al copilăriei, al adolescenței și, firește, al visului. Pentru poet, acesta este paradisul pierdut, dar la care gândul îi călătorește perpetuu, firele incalculabile care îl leagă de sat nedându-i răgazul de a se împăca pe deplin cu orice alt loc prin care-și poartă pașii sau doar gândurile, fiindcă rana desprinderii de primul este nevindecabilă. De aceea, își proclamă statutul de căutător neliniștit a ceva ce știe că nu va regăsi nicicând: Neundele îmi bântuie făptura. Iar salvarea aproximativă o poate afla doar în cuvinte: Sunt beat de-atâta dor și noaptea / pe masă-mi cade capul pe cuvinte – așa cum clamează poetul, parafrazând atitudinea dionisiacă a lui Lucian Blaga (Sunt beat de lume și-s păgân).
Motivul central al volumului este cel al călătoriei, pe care o întreprinde eul liric, în timp, în spațiu, în gând, în cuvintele lui și în cele ale altora, fiindcă amprente ale acestor drumuri prin creațiile lui O. Goga, L. Blaga, I. Barbu, V. Voiculescu, I. Pillat, Al. Macedonski, I. Minulescu etc. sunt identificabile în multe dintre poezii, iar poetul se proclamă programatic Mereu-peregrinul, în titlul volumului din 1972. De asemenea, invocând-o, epopeic, pe Abeona, zeița celor care pleacă în călătorie, într-un gest teatral de prosternare, în momentul când se face seară în cuvinte, își dezvăluie sentimentul de înstrăinare și, în același timp, de tulburare dat de risipirea pe drumuri a căror imprecizie exprimă căutarea fără leac și fără obiect: eu îmbătrânesc și nu mai știu / cine-i din noi – tu sau eu – părăsita comoară… Iar drumul cel de voroave / drumul cel de ecouri i-a pus căpătâi / celui mereu-peregrin / cu trupul și sufletul lui rătăcite pe-o zare…
O neîncetată pomenire și, în același timp, un elogiu al Atoatefăcătorului se remarcă peste tot: chip și braț / le-ai dat fiicelor apei / să umble noaptea-n câmpii… De altfel, femeile de apă, fiicele apei sunt duhuri care stăpânesc lumea lui Florentin Popescu, metamorfozate uneori în statui lângă țărmuri ori sălcii, parte a lumii, devenind adesea mame sau iubite.
În fond, drumurile sunt căutări ale sinelui care se vrea lămurit cu aport divin, implorat prin același gest de îngenunchere: mă desfac și mă arăt ție întreg / cad în genunchi și cu mâna la piept / vin să-ți cer răspuns la neliniști / de ce lemn când toamna m-aruncă-n rugină / de ce drum, de ce lătrat, de ce cântec / când însumi ceață sunt și pe lume / eu mă destram, ca prin păduri, în oameni?
Învăluit într-un dor din ce în ce mai intens (și tot mai mult mi-e dor și tot mai des), uneori cu accente mioritice, transpuse în nevoia de reintegrare în natură, poposind în alt regn (să-mi steie trupul între vii – cais), eul liric își creează un univers din date inconsistente, diafane, eterice, colindate de aripa sacrului: ninsori nesfârșite – ale iernilor sau de petale, lumină blândă coborând peste suflet, coșuri pline cu dragoste, purtate de copii încoronați cu spice, cai gonind pe lună etc., iar anotimpuri încărcate de roade sau de promisiuni învăluie peisajele.
Fiindcă trecutul este leagănul gândurilor poetului, nici copilăria nu putea fi eludată, fiind parte a acestei lumi pierdute, însă de neuitat, care-și trimite în prezent mesageri, fragmente de imagini auditive, olfactive, dar, mai ales, vizuale: coacerea porumbului în fânețe, carele împovărate cu roadele câmpului care se întorc în sat, toamne arămii, mori măcinând timpul, atmosferă uneori bucolică (la care face apel chiar și pentru a defini actanții procesului de creație: cioban gânditor / rezemat într-o bâtă / stă condeiul plecat pe cuvânt, / alături, plop susurând dintr-o mie de frunze / poetul / de la ei învață pământul / rotirea în eternitate), drumuri, visuri etc. Și, cum alambicul-iad transformă trupul verii adunat în prune făcându-l alcool, tot la fel imaginația poetului preschimbă în artă toată comoară de amintiri strânsă prin timp.
Călătorind, așadar, printre firele de nisip ale amintirilor, cântărind zădărnicia alergării după mirajul statorniciei – Te chem mereu, te fură depărtarea –, Florentin Popescu trăiește revelația gratuității alegerii între formele înșelătoare ale realității (Țin alături în palmă / două fire mici de nisip / și-n timp ce mă-ncearcă-ntrebarea / de-a ști în care-i cetatea / și-n care corabia / vine încet și mă-nghite / atotputernică, Marea) și a faptului că Grifonul, grifonul e-n inima ta!
Aurel Udeanu: edenul din doamna
Titlul volumului de versuri al lui Aurel Udeanu, edenul din doamna – Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, cu o prefață de Radu Aldulescu, Edenul pierdut și zadarnica zbatere – sugerează două aspecte deloc de neglijat în receptarea mesajului: la prima vedere, autorul semnalează identificarea unui spațiu paradiziac, într-un „teritoriu” animat, doamna, demers care poate trimite cu gândul la intruziunea în zona sacrului, și, în consecință, la o abordare oarecum eretică a tărâmului investigat, însă, la o privire mai atentă, se remarcă scrierea cu inițiale mici a celor două substantive, ceea ce-l scoate automat din culpă: nu e vorba de o sugestie eretică, ci doar erotică, aspect susținut apoi pe larg, prin textele care compun cartea și în sprijinul cărora aduce un motto din poemul Lumina, al lui Lucian Blaga: o sete era de păcate de doruri, de-avânturi, de patimi…
Arondându-se postmodernismului lărgit, versurile lui A. Udeanu, impun o egalitate la nivel lexical, prin scrierea tuturor cuvintelor, ca și a celor din titlu, cu inițiale mici și prin recuzarea oricărui amestec al semnelor de punctuație, fără vreun aport însă în privința ambiguizării mesajului, legat exclusiv de referentul deja amintit, axul, de fapt, al întregii cărți, ca și al cărții sale precedente, femeia, realitate obsedantă, în toate artele, de când e lumea, care, aici, e invocată, evocată, imaginată, visată, sperată, analizată și interpretată etc., în încercarea aparent utopică de a descoperi un tărâm neștiut, într-o entitate dihotomică, ale cărei laturi sunt, așa cum anunță din primul vers al volumului, realitatea și reflectarea acesteia în conștiință: văd ceea ce cred.
Mai mult impunându-și o notă ironică și autoironică, pentru a se salva de pericolul patetismului, eul liric trăiește intens scenarii care se petrec la nivel senzorial, pe care și le compune nu atât din valorificarea unor trăiri nemijlocite, cât, mai ales, din frânturi ludice ale unui ce-ar fi dacă: huma mea va face toată noaptea dragoste / cu huma ta. / neființa mea va încerca toată noaptea / zadarnic / să se devoreze pe sine / prin intermediul tău. O complementaritate și o complicitate între humă / hume și gând în tentativă de a-și apropria fragmente din ceea ce percepe ca fiind chintesența vieții este una dintre trăsăturile poeziilor din volum. Uneori, în monologul adresat, în care, în imaginație, și-o ia pe aceasta martor al gândurilor, apar adieri meditative, a căror gravitate vine din aceeași inalienabilă tristețe a omului conștient de precaritatea condiției sale, făcându-l să admire inconștiența nenăscutului: copiii noștri care nu se vor naște niciodată / de teamă că vor trebui să moară / odată și-odată, fiindcă, blestemați la neființă, le e dată o fericire sui-generis: fericiți fiind ignoră / și în felul acesta își ratează iremediabil / nimicnicia! Tot aici se poate situa (deși imaginarul creat și limbajul aferent – „dezbrăcat” și împănat cu diminutive: fustiță, bluziță și alte nume ale unor obiecte de lenjerie feminină – par a merge către derizoriul regăsit în multe dintre producțiile textierilor) și ipostazierea femeii ca templu de carne, având harul, conștient sau nu, de a aduce uitarea, putând a mă ascunde mie de moarte.
Amestec de sacru și profan, femeia este în poezia lui A. Udeanu când simplu obiect al contemplației (urcat pe soclu ori pregătind viitorul: unii sădesc în gropi cireși / alții vișini / alții caiși piersici zarzări pruni / fiecare ce poate sădește în femeie / cu convingerea fermă că fiii săi fiicele sale / se vor urca gălăgioși/gălăgioase în ei într-o zi / și-și vor culege lacomi / iluzia că există), care se dezvăluie în varii fațete, în funcție de posibilitatea receptorului de a o decodifica, grotă, brazdă de carne, când hierofanie, eden, exprimând nostalgia întoarcerii nu neapărat la epoca adamică, la obârșia omului și a păcatelor, cât, îndeosebi, la originea individului, dar și paradis promis (pentru asta ai fost trimisă în această existență / în fond, să ducă la desăvârșire universul ăsta neterminat).
În construirea imaginii femeii, în mod firesc, poetul este tributar, în primul rând, percepției proprii, dar nu poate să eludeze total această suverană temă a mentalului colectiv, majoritar, masculin, cu toate clișeele care o compun, aspect vizibil chiar și în apelative, ea fiind atât iubito, doamnă, cât și fă, chemată să refacă la nesfârșit edenul primordial, sau apostrofată grosolan: fă tu n-auzi ai vată-n urechi?
O senzualitate de nestăpânit se revarsă din fiecare text, în care denudarea este cvasiritualică și se realizează uneori treptat – tot în scenariu mintal, cu precădere – prin aportul bărbatului manifestându-și nerăbdarea erotică sau e parte din spectacolul pe care femeia i-l oferă și, în fine, actul iubirii-aspirație vine ca un corolar al tuturor acestor emoții: avem mirosul de busuioc al trupurilor noastre tinere / bicepșii mei umflați pectoralii stând să plesnească / coapsele tale (amforele pline!) / și mai ales pianul coastelor tale îl avem / la care degetele mele oarbe / pipăie deja suspinele albastre / pe care le vei scoate dorind / să nu mai fii nimic niciodată / pentru că vei fi aici și acum mulțumită mie totul.
În concluzie, femeia este, în poezia lui Aurel Udeanu, totul – înălțare și trădare, iluzie și realitate, înger și demon, construcție inefabilă a lumii și constructor al lumii – ei dedicându-i poetul, așa cum reiese din textele volumului, întreaga energie vitală, fiindcă din ea derivă speranțele și deziluziile sale, putând în final să exclame: mi-am realizat toate utopiile, conchizând: e timpul toate drumurile mă dor / se cer întoarse înapoi [sic!] în creier la matcă / oglinzile în care mă privesc îmi vomită chipul / așezat în acest fotoliu dinaintea ta goală / termin acest pahar cu coniac această țigară / îmi caut cheile trag obloanele: / de frica universului cu toții regresăm… la origini!
Ștefania Oproescu – Delir în curcubeu și alte poezii
În celebra sa Teorie a culorilor, vorbind despre acțiunea senzorial-morală a acestora J.W. Goethe arată (potrivit unei traduceri publicate la Focșani în 1924 de către Virgil Tempeanu) că oamenii resimt în general o mare bucurie de pe urma culorii. Ochiul are nevoie de ea ca și de lumină. Sigur că și acestei stringențe îi răspunde cartea Ștefaniei Oproescu, Delir în curcubeu și alte poezii – apărută în 2009, la Editura VALMAN din Rm. Sărat, într-o prezentare grafică deosebită, cu ilustrații de Ovidiu Kloșka și coperta de Yves Tanguy.
Poezia contemporană este invadată până aproape de sucombarea lirismului, în fond trăsătura sa definitorie, de urât, sordid, grotesc, a căror exhibare în acest spațiu este pentru mulți autori un demers capabil să le creeze iluzia că așa scrierile lor scapă de posibilitatea de a fi considerate facile. Ștefania Oproescu este, fără discuție, în afara paradigmei menționate, fiindcă, prin poezia pe care o scrie, inclusiv prin volumul de față, poeta se dovedește a fi o temerară, având curajul (indus poate și de profesia ei de medic) de a spori peisajul poeziei contemporane prin ceva ce multora le pare desuet: frumosul, exprimat, în primul rând, prin culoare, care dă seama de stările de suflet ale insului, indiferent de epoca în care trăiește. Mai mult, se poate afirma, fără niciun fel de exagerare, că poeta susține prin creațiile ei adevărul formulat de M. Eminescu în Epigonii, cu privire la statutul demiurgic al artei, dat de posibilitatea ei de a înnobila realitatea, fiind strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.
În ce privește delirul din titlul volumului, acesta, sugerează o atitudine dionisiacă, iar, prin prezența în contiguitatea curcubeului, dar și în relație cu poeziile care compun cartea, aduce (aparent, cel puțin) o notă oximoronică, însă, prezența lui aici explică deliciul indus de omniprezența culorii și de consecințele acestei stări, fiindcă, dacă mergem tot la Goethe, el împărțea, în teoria amintită la început, culorile în două clase: pozitive (galben, portocaliu, roșu-gălbui) și negative (albastru, indigo, violet), arătând că acestea generează stări de spirit distincte, dinamică, respectiv nostalgic-contemplativă. Susținând nota oximoronică amintită, de-a lungul volumului, poeta îmbină lirismul subiectiv cu acela obiectiv, trecând de la contemplarea lumii dominate de culori la trăirea organică a acestora, fiindcă acolo unde e prezent eul liric, mai întâi observă, meditează, iar apoi trăiește.
Scrisă în cea mai mare parte în vers liber, prin apelul la enjambament, cartea are astfel haină modernă, dar conținutul e clasic, exprimând nevoia de armonie, seninătate, echilibru care transpare din imaginarul artistic, ilustrând un univers senzorial, care se oferă spre o receptare sinestezică (Săratul adevăr al iluziilor / împărățind depărtări de albastru).
Volumul are o construcție unitară, de o limpezime clasică, alcătuită din două părți, sugerate încă din titlu: delir în curcubeu și alte poezii. Primele douăzeci și una de poezii poartă numele celor șapte culori ale spectrului curcubeului, alcătuind trei serii, în care roșul e asociat de poetă autocunoașterii (Am văzut / când asfințitul a devenit / mai roșu / decât sângele meu, / când rubinul a supt asfințitul / ca mielul prima gură de lapte, / am văzut cerul hrănind pământul. / am văzut cine sunt, / cine nu mai sunt / și învelită în roșul pleoapelor închise / îmi odihnesc plecarea), oranjul o poartă prin ținuturi cu sugestii exotice (mediteraneene sau livrești, Pământ pârjolit, pietre albe / linse de arșița portocalie, /… / Mediterana densă de sare lovind nisipul…), galbenul încearcă o fixare în clipa prezentă sau o eternizare a prezentului (insecta rămâne în racla chihlimbarului, unduirea continuă a frunzelor la geam, exprimată gerunzial, înghițiturile de prezent sorbite pentru a rămâne într-un acasă perpetuu), verdele sine qua non (existent în cele ale naturii și în cele prin care omul caută – stângaci – să copieze natura, garanție, totodată a jurământului celui mai simplu: Jur pe verdele de mai / sfințit de ploaie…), albastrul (asociat cu iluzia, cu visul acvatic, cu absolutul din adâncuri și din zări), indigoul însoțind / acoperind ezotericul nopții (al înălțimilor ascunse de nori și al întunericului) și violetul, în care beția senzorială se manifestă, paradoxal, prin fragilitate, prin teamă, în ciuda faptului că, până la contactul cu toamna (singurul vizitator care se încumetă să treacă pragul fricii), eul a depășit deja experiența ireversibilă a întâlnirii tuturor culorilor, care l-au cutreierat: Toate culorile mi-au trecut prin trup, / mi-au respirat clipele oarbe.
Partea a doua a volumului, și alte poezii, începe cu o Dedicație, în care poeta își formulează, deosebit de convingător, cu aceleași instrumente ale limpezimii – fiindcă limbajul creațiilor Ștefaniei Oproescu este, în deplin acord cu viziunea ei asupra lumii, decent, elegant –, crezul artistic, miza creației sale: Uite, scriu ca să fac și eu ceva / pe lumea asta. / Ceva din care să-mi plătesc / factura la frică, la somn, la trezire / la durerile de măsele, la orele de lene / la un căpătâi de dragoste (acceptare?) / la două-trei clipe de curățenie (iertare?) / e, da, și la moarte / să pot și eu să-mi imaginez că a venit / special pentru mine, onorându-mă!
În acest al doilea grupaj de poezii (alte poezii), de după încheierea primei etape, a inițierii, senzațiile se trăiesc, la fel ca în curcubeu culorile, continuu, înlănțuite, aspect reliefat prin folosirea verbelor la indicativul prezent sau chiar cu nuanțe de prezent iterativ: aripile se înfig în spate neîncetat; căderea în sine e interminabilă; într-o desfășurare perpetuă, solzi galbeni de frunze / unduiesc la fereastră etc. Tot aici, poeta e ușor paseistă, nostalgică, față de trecutul cu viața lui autentică, trăiește sentimentul dezrădăcinării și deplânge rătăcirea contemporană: Priveghiul vieții s-a rărit în urbe / străinii stau singuri casă lângă casă / a dispărut căldura focului din urbe / și nicăieri nu te mai simți acasă. // Dacă de moarte se mai ține seamă / și teama de trecut sfințește datini / la viață nu mai cere nimeni vamă / deprinderi vechi sunt plăsmuite patimi…
Prețuirea pentru valorile autentice și, de aceea, perene, se etalează, de exemplu, și în poemul Feng shui, unde apare în antiteză cu sarcasmul determinat de o formă de snobism contemporan, punându-se față-n față două metode de prevenire a răului: pe de o parte, suita de (pre)judecăți alcătuind cvasifolclorul contemporan, modern, și, pe de altă parte, stilul de viață tradițional, al bunicii, care poate îngloba instinctiv un oarecare Feng shui / care împăca rosturile / și liniștea, somnul…, iar poeta evocă imaginea mamei și a bunicii cu infinită duioșie, tot ca o formă de terapie în contra tendinței de întronare a urâtului și, implicit, de pierdere a echilibrului lumii.
Poemele din a doua parte a cărții propun soluții terapeutice: parafrazând o formulă cioraniană, o terapeutică în contra omului, cum îl definea gânditorul pe Dumnezeu, deci o formă de vindecare a ceea ce e profund, inalienabil, uman, mai exact slăbiciunea, fragilitatea, încât se poate spune că poeta încearcă o tămăduire a sufletului prin frumos, fiindcă gingășia, delicatețea etc. sunt calități pe care lumea nu și le-a pierdut, dar le-a uitat sau le eludează cu bună știință, iar ea caută să i le amintească. Metodele „profilactice” pe care le oferă Ștefania Oproescu sunt eficiente, cu atât mai mult cu cât sunt la îndemână, însă poeta nu caută să le impună neapărat, ci le aplică sinelui, „pacientul” despre care știe că dorește cu adevărat lecuirea. Este vorba de așchia unui gând, cu care să înfrunți insomnia, o carte citită în miez de noapte, un măr / sau o cană cu lapte. Și pentru contraofensiva la orice amintire resentimentară există un inepuizabil armament salutar, încât, conchide triumfător poeta, n-are ea vlagă câte arme / ai tu în firidele inimii.
Fiind clasică structural, pentru poetă, contemplarea și trăirea plenară a culorilor dă impresia că e similară cu descifrarea mesajului divin, aspect subliniat prin aplecarea melancolică asupra lumii, căreia îi adună cu acribie paleta din care se constituie osmotic reazemul peren al sensibilității omului, ajutorul său în ignorarea vremelniciei. De pildă, galbenul e în privirea aștrilor răsfrântă pervers / în întomnări vegetale, dar și în ochiul fiarei sălbatice, în timp ce Pe violet ar trebui scris / FRAGIL / înăuntru sunt farduri / ale anotimpurilor încercănate, iar verdele e păcat ascuns în culoarea frunzei de vie. În același context, tot o reflectare a simțirii clasice este aspirația identificării cu vara, pentru a-și inhiba teama / că durează atât de puțin / mirajul curcubeului.
Compusă, așadar, din tușe distincte de culoare, dar armonizate la nivelul întregului, fără a se constitui totuși în imagini picturale, poezia Ștefaniei Oproescu dă impresia că încearcă să ajungă în vecinătatea chintesenței lumii, mergând însă spre descifrarea unora dintre sensurilor cele mai discrete din care e alcătuit întregul și oferind – fără să-și fi propus acest lucru – o lecție de inițiere în apropierea de o valoare eternă (dar ignorată, mai ales programatic, astăzi), așezată prodigios peste tot, dar cu deosebire în lucrurile simple.
MIHAI GANEA
locul căpățânii
și prințul acela le zise mustrând
priveghiul pe munte măslinii-s în râu
iar râul din cedrii coboară de-acum
izvorul acesta cu sânge și foc
din stele corabia tatălui scursă
gătită-i de praznic cu moartea pe drum
cădea-vor lumină și semne-n cetate
ascunse în ochiul de barcă rotund
spre urma tăcerii fecioarei un gând
cu lumile negre din hău contopit
grăbește părinte corabia dorm
tovarășii mei vânzătorul e beat
iar cel cu urechea tăiată e orb
întreaga suflare-i doar ură-n delir
și surdă chemarea rămâne-n văzduhuri
iar ochii se sting telescopic în tâmple
curg calde sudori din pietre pe ceruri
o urmă de stea mergătoare prin zodii
când murmură boarea de taine-n comete
dar iată cu săbii toiege și cruci
bătrâni farisei cărturari și norod
umplură grădina zorindu-l pe prinț
din havra de aur cuvântul arzând
al vostru e ceasul și noaptea poruncă
de zicere-n cer să fie-mplinită
cuvântul mi-l cereți sămânța dintr-însu-i
venită din stele ce nu vă cunosc
vreți huma luați-o dar dați-mi răgaz
un semn să culeg din adâncuri spre nori
dar hoarda păgână cu lanțuri și spini
din casa cu pricini coroane-i născu
și spuse mulțimii mai drept dregătorul
o hulă de moarte stârnit-a străinul
păstorii cetății degrabă să-l prindă
iar sfatul să-l judece aspru în zori
când zodii cu stele de cruce-ndreptară
mesajul rotundei corăbii-n genune
se duse și ultimul sol din ogradă
de spaime lăsându-și stăpânu-ncercat
iar cei ce-l păzeau prorocire cerându-i
lovindu-l cu pumnii scuipându-l pe-obraz
în taină l-au pus la masa cu sfat
pe când vânzătorul cu ștreangul alături
la țarina sângelui stă îngropat
ei cer judecată de moarte și chin
degeaba că jertfă de om în cetate
nu-ngăduie templul cu legea-i de stâncă
iar prințul le spuse sunt doar un străin
ce-așteaptă corabia tatălui dusă
din lumea aceasta ce nu-i lumea noastră
născător de zodii și stele e cerul
când noi popasul ni-l facem vremelnic
demult încercată de cer a mea mamă
lumină zărind în rotundul cu vâslă
cu pântecul plin in carne și oase de
om zămislise sărmana mea ființă
ai mei sunt aproape și pace vestesc
să-l cruțe la rege vecin îl aduse
acel domnitor tovarăși vrăjmașii
apoi se făcură cu doamna alături
vedenii de moarte ceru împlinire
delirul mulțimii zălude cu apă
spălându-și osânda și mâinile roșii
apoi peste cruce cu trestii-l loviră
cu spinii pe frunte cu spinii-n orbită
amarnic scuipându-l oșteni din cohorte
și-n grabă-l purtară pe când dregătorul
le zise cu spaimă e rege și prinț
la locul cu pietre să-i puneți un tron
și-n veac să rămâne neuns împărat
dar gloata setoasă de sânge-n strigare
să piară îndată pe lemn înălțat
și gol prin cetate la locul de capăt
tâlharii pe cruci cerșesc amânare
țăranul cu fapta din drum bocitoare
femei despletite de prunci născătoare
le plânge străinul căci zilele trec iar
munții vor merge căzând peste nori
și frunza usca-se-va-n apa de stâncă
când cel însetat bând smirnă din jar
oțetul turnase-n ostașul de bronz
pe glezne și palme pătrunse de lemn
cerând mângâiere doar prințul o vorbă
de mamă poruncă tovarăși zorind
să-i ceară mulțimii nici gând de-ndurare
iar ochii spre cer înălțând glas cu tunet
trecând prin văzduh chemarea din stele
uitat sunt părinte la locul de cruce
această-ntâlnire se-amână vremelnic
cel cu buretele-mi cere cuvântul iar
duhul meu șoaptă-i de-acuma-n suspin
atunci un cutremur pământ foc si apă
pe templul ce rupe din ziduri morminte
deschide să intre să iasă o lume
prin larmă sutașul cu sulița-n fluier
de os nezdrobită speranță în glod
spre drumul de piatră doi îngeri de aur
pe prinț îl cerură în ierburi și flori
cu giulgiul alături doar ochii femeii
vor trupul să-l plângă din cer o ciudată
lumină de stele zvâcnind spre adânc
în paznici soldații pleiade schimbară
la fiece noapte cu zaruri pe zori
noroiul din visul iscat de cutremur
mai zboară corăbii cu pântec rotund
și albe ca focul trăznit din orbite
când lespedea grea în fulgi se destramă
iar cel ce purta în giulgiu supliciul
cu față de fulger și haină de ceară
topindu-se-n ziduri albastre de teamă
călcate cu moartea născută din hău
sub taina plecării rotundei corăbii
de prinț doar un înger străin mesager
mai spune femeilor ard mirodenii
în spaimă legate pe umbre de vânt
s-au strâns slujitorii fugind din cetate
din ochiul femeii prințul zărind
în norul de foc o lumină și-o arcă
rotundă spre stele corăbii gonind
iar vraja se frânse în zodii speranțe
pe calea de albe puzderii lumini
din cer întuneric deplin să coboare
de-a pururea taina de unde venim
GHEORGHE DRĂGAN
Tăcerea fumegândului cuvânt
După ce, prin culegerea de versuri intitulată Lacrima din Paradis (2009), își definea modalitățile discursului liric și obsesiile tematice, Mariana Rogoz Stratulat vine să-și contureze teritoriul poetic în tușe mult mai apăsate, cu o nouă carte: Tăcerea fumegândului cuvânt, Ed. Pim, Iași, 2010. Titlu-metaforă de un patos mut! Focul stins în cuvânt condamnă la tăcere oricare gest viitor. Pașii se afundă în cenușă, iar sufletul își închide zborul în piatră sau nor, “în câmp de mohor”… O posibilă sugestie, percepută chiar înainte de a sesiza articulațiile intime ale textului, marcate de dihotomii dramatice: “rugăciune” și “ispită”, “lacrimă” și “patimă”, “plâns” și “cântare”, “chemarea” și “tăcerea”, “dragostea” și “moartea” etc. Stări “oximoronice” de tipul fericire înlăcrimată/plâns fericit recomandă o sensibilitate romantică nativă. Încă la prima apariție editorială, criticul Grigore Codrescu semnala unele “reflexe neoromantice”, tensiunea extatică a monologului liric (Jurnalul criticului incomod, Ed.Corgal Press, Bacău, 2011, pp.169-171). Nostalgia trăirilor paradisiace și o anume incertitudine existențială se revarsă într-o cascadă de metafore, stropite când cu “apă vie”, când cu “apă moartă”, ca să cităm din bogata “recuzită” stilistică a autoarei. Între visul ce nu vindecă (totuși!) și solia trimisă către tărâmuri himerice se află “a ,treia cale”: tăcerea, “soluție” avansată odinioară de Mallarmé. Aceasta nu apare însă înainte de epuizarea realului, poezia fiind, în ultimă instanță, “silaba vieții/ pe apele eternității”, ce poate răzbate uneori din întunericul peșterii precum din burta chitului biblic care l-a înghițit pe Iona. Orizontul tematic este suficient de întins, cât să încapă în pagină tonalități dintre cele mai diverse, inclusiv variațiuni pe teme eminesciene sau bacoviene și suave sonorități de lied. Acestea par a fi necesare exerciții după clipe de ardere epuizantă, sub amenințarea unor “abisale guri”, gata să absoarbă fragila alcătuire umană. Momentele de trăire intensă, plasată sub amenințarea neantului, cheamă liniștea melancoliilor vagi și voluptatea resemnării în meditație.
Visul anulării stărilor contradictorii este nota comună ambelor culegeri de poezii ale Marianei Rogoz Stratulat. Titlul celei dintâi (Lacrima din Paradis) – constatam cu altă ocazie – conține un paradox. Existența paradisiacă exclude plânsul și orice stare sufletească proprie ființei terestre. Ne putem gândi doar la o lacrimă divină, la acel plâns intern imaginat de Eminescu: “De plânge Demiurgos doar el și-aude plânsul”. În ce-l privește, poetului nu-i rămâne decât să-și construiască un paradis de cuvinte, sub semnul iluminărilor din Predica de pe Munte a Mântuitorului: “Fericiți cei ce plâng…”.
În cazul celei de a doua culegeri de versuri, se poate vorbi, de asemenea, de o intenție programatică: momentul devenirii focului din adâncuri în cuvânt coexistă cu stingerea, cu fumul și tăcerea. Aceasta din urmă permite coborârea în sine pentru a afla adevărata fericire, dincolo de carnația versului și sângele fierbinte al metaforei. Poezia rămâne un ciclu închis în structura temporalului – sugestie inclusă în însăși compoziția cărții. Piesele lirice se ordonează sub numele celor 12 luni ale anului, scrise și pe copertă în formă de șarpe – trimitere la simbolul ophidian al Timpului. Ciclul se deschide și, totodată, se închide cu aceeași lună: aprilie. Trebuie să apreciem și de această dată tripla realizare a cărții: textuală, tipografică și grafică. Meritul pentru cel din urmă aspect îi revine Mariei Otilia Hodină.
Cele mai multe versuri din culegerea aici comentată ne fac să credem că autoarea lor este capabilă de noi “surprize” lirice, pregătite cu aceeași atenție la… efectul “artistic”. Astfel, va urma propriul îndemn: “să-mi fiu pământ, să-mi fiu și stele” (pag.47), pentru a păși dincolo de “existența mea sumară” (pag. 56), “pentru-a muri, pentru-a trăi” (pag.42) “în cuvântul vechi și sfânt” (pag.62) . Remarcabilă încredere în virtuțile “curative” ale poeziei! Este elementul forte ce susține piesele de rezistență ale cărții. Dar explică, totodată, și segmentele laxe ale frazării, retoricul inexpresiv. Acestea din urmă au, totuși, o pondere neglijabilă. Mariana Rogoz Stratulat pare să-și fi definit deja resursele lirismului și calea prielnică împlinirii scrisului său.
Diana Vrabie
JURNALUL: ABORDĂRI TEORETICO-DIDACTICE
(JURNAL 1986-1988 DE VLADIMIR BEȘLEAGĂ)
De la documentul strict intim în intenție, care începea să se legitimeze în urmă de mai bine cu două secole, și până la exhibarea dezarmantă a egografiilor contemporane, ce satisfac într-o oarecare măsură curtata sete de referențial, e un drum sinuos, lung, mustind de surprize.
Edgar Papu raporta începuturile „notațiilor” și ale „jurnalelor intime” la călătoriile Renașterii și la „jurnalul de bord” . În Franța secolului al XV-lea, puterea o deținea jurnalul-cronică, având drept clauză anonimatul. Autorii acestor jurnale erau, de regulă, subalterni puși în situația de a consemna anumite evenimente. Astfel, secretarul cancelarului Duprot ține un drastic registru de cancelarie. Héroard, medicul lui Ludovic al XIII-lea, scrie un Jurnal de curte, între 1574-1589. În aceeași situație de interpus se situează Pierre de l’Estoile, când semnează un jurnal pentru regele Henri al III-lea. În secolul al XVI-lea, jurnalul oscilează indecis între diferite forme: jurnalul-cronică, jurnalul-carnet, jurnalul-caiet etc. Doar puține jurnale din secolul al XVI-lea s-au păstrat, printre care, jurnalul de copilărie, ținut de regele Edward al VI-lea. În Anglia, jurnalul intim demarează destul de dificil prin jurnalul lui Pepys, scris într-un alfabet cifrat și amestecînd mai multe limbi. Secolul al XVII-lea înregistrează un viu interes față de această specie, ilustrată prin jurnalul de tinerețe al lui Arnauld d’Andilly sau prin jurnalul lui Olivier Le Fèvre d’Ormesson, la care se adaugă Jurnalul istoric și anecdotic al domniei lui Ludovic al XV-lea al lui E.-J.-Barbier. În secolul al XVIII-lea, jurnalul intim proliferează în mod fabulos, devenind la un moment dat chiar o modă. Este o perioadă când mai ales femeile țin cu regularitate jurnale. Printre cele mai importante autoare de jurnale se numără: Mary Countess Cooper (1685-1724), Elizabeth Byrom (1722-1801), Fanny Burney (1752-1840), Lady Mary Coke (1756-1829), Lybbe Powys (1756-1808). O curiozitate a secolului al XVIII-lea rămâne Jurnalul din anul ciumei (1722), o reconstituire istorică a îngrozitoarei ciume din Londra anilor 1664-1665, semnată de Daniel Defoe. Marchizul de Sade experimentează formula jurnalului de închisoare, care din anii ’90 încoace va înregistra un real succes.
De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și pe tot parcursul veacului următor apar multe alte jurnale notorii. Din nou, unele dintre cele mai bune au fost scrise de femei: Lady Holland (1770-1845), Mary Frampton (1773-1846), Lady Charlotte Bury (1775-1861). Majoritatea jurnalelor menționate nu aparțineau unor poeți, romancieri sau dramaturgi, deși câteva au lăsat imaginea a ceea ce s-ar putea numi scriitori ocazionali. Există totuși un mare număr de lucrări, parte jurnal, parte caiet personal, aparținând unor scriitori profesioniști. Exemplele cele mai valoroase sunt reprezentate de: Adnotările (1911) lui Shelley Percy Bysshe; Adnotările lui Samuel Butler (1912); Jurnalul (1927) Katherinei Mansfield (1927); Jurnalul (1933—1934) lui Arnold Bennett, în paginile căruia autorul și-a consemnat în detaliu existența zilnică din 1896 până la data morții sale, în 1931; Jurnalul unui scriitor (1949) de Somerset Maugham ș. a. În Franța, cu precădere printre scriitori, obiceiul de a ține jurnale și însemnări intime este puternic încetățenit. Printre cele mai renumite se înscriu Jurnalul intim (1895) și Caietul roșu (1907) ale lui Constant; Jurnalul intim al lui Amiel, pe care acesta l-a ținut timp de mai bine de treizeci de ani, începând cu 1847; Jurnalul fraților Goncourt, scris între 1851-1870; Jurnalul lui André Gide, pe care l-a început în 1885 și încă îl mai completa în 1947 ș. a. În secolul al XX-lea, jurnalul intim ajunge să fie cultivat mai mult decât oricând datorită unei tentații fără precedent pentru autenticitatea documentului psihic, pentru comunicarea neliteraturizată a experiențelor subiective de cunoaștere.
Privit mult timp drept o „schiță de atelier”, o sumă de texte care respectă fidel cronologia externă a operei propriu-zise, jurnalul își va revendica statutul de operă literară prin fascinantele pagini de jurnal ale lui Amiel, Renard, Stendhal, Tolstoi, Katherine Mansfield, Virginia Woolf, Julien Green și alții ce au contribuit considerabil la îmbogățirea materiei genului.
Pornind de la aceste constatări și de la faptul că lucrările diaristice se bucură de un real succes în studiul textelor literare la facultățile filologice, am optat pentru relevarea dimensiunii teoretico-didactice, pornind de la exemplul lucrării Jurnal 1986-1988 de Vladimir Beșleagă.
Ne-a interesat cu precădere surprinderea schimbărilor discursului jurnalier, sensibil la variațiile culturale sau sociale ale timpului. Plecând de la teoria lui Georges Gusdorf, se poate afirma că „stilul epocii (Zeitgeist) condiționează în egală măsură conștiința intimă și comportamentele exterioare”. În termeni similari e formulată opinia structurantă a cărții lui Dan Cristea, Versiune și subversiune, în care se subliniază că sensul narațiunii autobiografice depinde de „relațiile dintre subiectivitate și discursurile contemporane ei, cum sunt ele oferite omului modern de către cercetarea științifică, de științele umane și de literatură”. Teoreticianul român consideră că eul autobiografic e puternic marcat de configurația culturală în care se situează diaristul, configurație care apare explicit sau implicit în paginile intime.
Abordarea didactică a jurnalului poate fi realizată, luând în calcul schema celor trei niveluri după Nattiez, Molino:
• nivel poietic – nivelul procesului de producere a mesajului de către artist, nivel la care între artist și opera pe cale de a se realiza se instaurează o relație specifică;
• nivel poetic – nivelul mesajului însuși – în sensul jakobsian al termenului – numit de către unii autori și nivelul material; este ceea ce numim opera ca atare;
• nivel estezic – adică, estetic; este nivelul procesului de percepere și de receptare a mesajului.
Cele trei niveluri prezentate pot fi percepute ca o interacțiune a celor trei intenții amintite de Umberto Eco: intentio autoris; intentio operis¸intentio lectoris.
Jurnalul ca specie a literaturii de mărturisire constă în însemnările zilnice ale cuiva (în cazul nostru scriitorul Vladimir Beșleagă) despre anumite evenimente legate de viața sa. La acest nivel, Jurnal 1986-1988 al lui V. Beșleagă va descoperi spectacolul vieții scriitorului, țesut din mini-comedii, drame, dar și tragedii zguduitoare, relevându-și esența mistuitoare din interogații retorice și exclamații în surdină, din șoapte și strigăte topite în labirintul propriului eu. Notațiile cu caracter personal vor conține date despre situația sa familială și materială, contabilizarea problemelor de sănătate, insomniilor, munca asiduă la reconstrucția casei părintești, pasionantele lecturi, dialogurile la radio, lucrările agricole efectuate din plăcere sau forțat de împrejurări, grija pentru destinul fiicei, pierderea fiului, înregistrarea viselor etc.
Astfel, jurnalul va avea o dublă finalitate: prima constă în necesitatea intrinsecă de a furniza date exacte în domeniul vieții personale (Georges Gusdorf), iar cealaltă urmărește alcătuirea unei imagini a autorului care să se desăvârșească în actele sale și în opera sa (Alain Girard). Cel din urmă e unghiul din care se pot folosi datele furnizate de jurnal pentru a începe studiul operei literare. La acest nivel, jurnalul lui Beșleagă va conține detalii în legătură cu conceperea și travaliul scrierii unora dintre romanele și nuvelele sale, conturând în fapt imaginea autorului. Luciditatea introspectivă generează de obicei o confesiune frustă și originală, jurnalul dovedind-se nu numai un document uman și artistic revelator, ci și segmentul care marchează cercul unei existențe și al unei opere, ce se înscrie în dramatica căutare a identității.
Dimensiunea existențială decriptată în paginile unui jurnal, prezintă structuri din sinele autorului, lumini și umbre devoalate, cu un scop bine stabilit.
Activitățile de învățare se bazează pe metode active – problematizarea, învățarea prin descoperire, comparația, iar în final, prin sarcini de dezvoltare a receptivității literar-artistice. Dezvoltarea competenței argumentative, spre exemplu, se va realiza în baza unei dezbateri dintre poiein și poiesis, structurându-se pe baza următoarelor concepte: roman al experienței, autenticitate, confesiune, jurnal, natura spirituală a operelor, notația zilnică, pactul autobiografic (autor-narator-personaj), subiectivitate, scrisul ca anamneză etc.
În această odine de idei, poate fi subliniat faptul că oricât de fragmentară sau de incompletă ar fi notația zilnică, ea fixează lucrurile, le salvează de la uitare și oprește oarecum timpul, întorcându-te totodată spre propria ființă, susținând (re)găsirea: „Am intuiția că cel ce-și propune un asemenea scop, acela trebuie să lunece pe calea nebuniei sau… să fugă complet din lume, dintre oameni. Dar, o voi face! Altfel, nu mă voi apropia de mine, de propria esență, ci tot mai mult mă voi îndepărta, pierzându-mă definitiv”.
Pentru V. Beșleagă, jurnalul reprezintă posibilitatea cunoașterii de sine, dacă admitem că o asemenea cunoaștere ar fi posibilă. El scrie ca să descopere fenomenele variabile ale sensibilității interioare, cu alte cuvinte, omul profund care este son moi profond. Acesta se relevă lucid, frământat, oscilant, interogativ. „A nota în caietul secret este totuna cu penser à soi; a prinde vîrtejurile din le dedans, a analiza cu minuție fluctuațiile spiritului și ale sufletului”, observa sugestiv Eugen Simion.
În ceea ce privește activitatea de problematizare a studenților am putea porni de la afirmația lui Henry Miller, care susținea în The cosmological Eye: „ar trebui să abordăm jurnalul nu atât pentru adevărul celor înregistrate, ci ca expresia bătăliei de a te elibera de obsesia adevărului”. În acest sens, Vladimir Beșleagă își ia ca reper pentru jurnalul său angajamentul, prin care își propunea, în mod principial, să închidă în text pasaje sufletești, imagini ale propriului eu. Ca literatura să fie autentică, e nevoie de o situare înăuntrul obiectelor, de o identitate fără rest între eu și lume. Pentru a o atinge, ființa interioară a scriitorului trebuie să parcurgă mai multe etape de apropiere a universului, înregistrate cu fidelitate în jurnal. Sunt semnificative în acest sens și întoarcerile în copilărie, și munca asiduă la reconstrucția casei părinților (din Mălăiești), lucrările agricole, care îi dau satisfacția restabilirii contactului cu glia, și atmosfera tensionantă din familia precedentă, pierderea fiului, toate având menirea de a reordona nivelurile eului.
Pretinzând să aducă o informație asupra realității exterioare a textului, scopul textelor subiective nu poate fi redus la simpla verosimilitate, ci la adevărata asemănare. Prin urmare, nu efectul de real contează, ci imaginea realului. Asemănarea poate fi identificată la două nivele: al elementelor povestirii (criteriul exactității – ce vizează informația) și, mai important, al totalității povestirii (criteriul fidelității – ce vizează semnificația). În cazul jurnalului lui Beșleagă avem de a face cu o poetică a cotidianului. E vorba de un cotidian specific, cu accente personale, politice și culturale. Scris în anii dinaintea „revoluției” moldovenești (1986-1988), declanșată, după spusele autorului, de așa-zisă restructurare gorbaciovistă, în fapt „începutul destrămării din adânc a imensului imperiu al răului care a fost U.R.S.S” , jurnalul cuprinde comentariile pe marginea unor evenimente sociale, politice, culturale, dar și date despre noua conducere a C.C., despre atitudinile colegilor de la U.S., ale demnitarilor de stat etc. Astfel, jurnalul se poate citi și pentru lucidele constatări asupra unei epoci întregi și a oamenilor ei.
Așadar, un astfel de demers didactic poate salva de monotonie interpretarea textului diaristic, reușindu-se o analiză la care conlucrează afectivitatea, interesul și nivelul cognitiv, metacognitiv al studentului. În mod cert, orice metadiscurs despre literatură, extrinsec operei, aparținând scriitorului – jurnalul în cazul nostru – oferă multiple elemente pentru constituirea unei poetici care generează noi interpretări.
BIBLIOGRAFIE:
Bibliografia operei
Beșleagă, Vladimir, Jurnal (1986-1988), Chișinău, Editura Prut-Internațional, 2002
Bibliografia critică
Cristea, Dan, Versiune și subversiune: paradoxul autobiografiei, București, Editura Cartea Românească, 1999
Gusdorf, Georges, Les écritures du moi. Lignes de vie, Paris, Éditions Odile Jacob, 1991
Mușat, Carmen, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza postmodernă românească, Pitești, Editura Paralela 45, 2002
Papu, Edgar, Călătoriile Renașterii și noi structuri literare, București, E.L.U., 1967
Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim, vol.I, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001
