Propoziții pretențioase – Altoaie
De-aia mă furnică și în degete, și în limbă, și în membre rememorând.
Domnul Zanfirescu a avut familiile mamei și a tatălui noștri ca vecini în spate. Eu, Marcel – fratele nostru, următorul după mine, mort la câteva luni; chiar dacă mereu mi-am închipuit scena beției care a dus la ulteriorul deces, povestită în câteva rânduri cu patimă și ură de mama (cum putea altfel?), nu în imobilul de pe Proletari, ci în cel de pe strada Amurgului, în holișorul din față; vedeam geamurile sparte, pe Călinoiu băut, înjurând, fărâmând… – și Nae apucasem să ne petrecem fiecare câte o perioadă acolo, eu cel mai mult: trei ani. Coana Nela, mama mamei, locuise înainte în aceeași parte de casă. Călinoiu – Săndel, Neculai, de drept, sau Neamțu, după cum v-ați obișnuit în ,,Omul de tinichea” – și familionul în partea din față. Casă naționalizată. Un fel de alumnat de ocazie unde nici chiriașii, nici statul n-au catadicsit să facă prea multe. După noi s-au mutat gunoierii, care, nu știu cum…. De închipuit nicidecum. În ce condiții au conviețuit cu neamurile paterne este greu de explicat. Ei, țiganii, cum s-a văzut, puteau supraviețui și trăi în orice condiții. Și promiscuitate, și mizerie, și beții, și mulți. Vreo opt, până la cel mic, și apoi, nenumărați. Nu era suficient că aproape niciodată nu era soare în puținul spațiu nelocativ – poate la apus să fi prins doar un sfert din curte raze -, mai erau și negri, și urâți, și plini de jeg. Cu asemenea specimene a ,,conviețuit” Călinoiu, încât era de regretat bunică-mea cu toate mendrele și toanele ei. Totuși, s-au adaptat noului mod de trai, ajungând la un moment dat să li se asemene într-un anume fel. Așa vedeam din afară. Adică dinăuntru, în puținele ocazii care m-au purtat în interiorul casei. Modest era puțin zis. Nu mirosea ca la gunoieri – sunt greu de descris izurile care la deschiderea ușii năpusteau către exterior cu o profunzime imposibil de ocolit; afară-înăuntru: afară – băligoasele de closet împrăștiate pe unde le venea să facă, pișoarca și mâloasele de piatră alimentate de zoaie; înăuntru – mirosuri de picioare, bășini, mâncare parcă făcută în ligheanul de spălat pe picioare (poate de aceea persista izul puternic de brânzeturi stricate, fiindcă era pentru alt uz), fum de mahorcă, fum de lampă, fum de sobă -, nu avea de unde, dar mucegaiul răzbătea în nări de la primul pas făcut peste pragul înalt. Aproape să-ți rupi gâtul dacă încercai să-l sari. Hol-dormitor pentru Călinoiu și Gioni (cât a fost acasă). Dormitor de fete în stânga, cu fereastră la stradă, cred că fără sobă – închid ochii și nu-i găsesc locul, e o dormeză pe peretele cu fereastra, o masă pe peretele opus, da nu e nicio sobă – și dormitorul principal cu soba în stânga ușii, cu plită, patul cu tăblii din metal, șifonierul cu trei zone de depozitare și masa. Și dormitor, și bucătărie. Ăsta a fost rezultatul deciziei greșite de la Focșani, ghinionul, îngâmfarea și nepăsarea. Plus o vecinătate de cea mai joasă speță.
Și uite cum o divagație produce o…. Stigmatizare. Și nu așteptata poveste de așternut…. Tablă. Ne chinuirăm. De cerut voie pentru intrarea în curtea… în care am pășit în viață nu era nevoie. ,,Nea Sandu”, pentru cei mai mici, Săndele, pentru ăl mai mare și Maria mă-sa, avea liber. Mai ales după ce aproape explodase în buda fixată atunci la șase metri de poartă și după ce tata și Gioni îi altoiră după o beție zdravănă. Trecerea prin setul de mirosuri insuportabile, căutarea dejecțiilor cu privirea și ocolirea lor a constituit o probă de înalt curaj. Aveam de pus jgheaburi și burlane după ce reușiserăm să înlocuim tabla unde ruginise și să punem acolo unde nu fusese doar carton bituminat.
