Spații culturale nr. 21 (7)

7 POEME INEDITE
de Ion Murgeanu

PEAN

Doamne! Fulgerul a trecut aseară
Pe la noi fiind încă strunjit de vară
Ce nu ştim e că nu ştim şi nu ne spui încă
Ai cui suntem răspundem la ce poruncă
Ce legătură e între fulger şi milionul

Din plic în plic ce complicaţii ascunde arsura
Obrazului tău strein motanul Mozart
Ştie mai multe stă întins şi din ce în ce
Mai misterios îmi dă a înţelege că ceea ce
Eu nu ştiu ştie el amănunţit şi în detaliu

Ucide-ne! Cu un fulger spală-ne
Cu un fulger în plic. O mică recompensă.
Doamne privighetoare doamnă stewardesă
De pe naveta cosmică, fă-o acum! Odată
Şi odată tot trebuie să fie acest fulger

Scurt!

Arcuit maiestuos la lumina lui dincolo!

VIILE AU FOST RODITOARE

Păpădii şi păpădii! Oare ajungem atât
Cât să ne risipească şi o boare de vânt?
Unde-i avântul, unde-i tinereţea?
Le ronţăie dinţii stenahoriei lor tristeţea?…

Şi de ce pentru ce să plătim trecerea?
Mixajul suferinţei ne strică petrecerea
Cam de obicei la apogeu lăutarii
petrecerii de adio dublaţi de vicarii

Osteniţi de gâlcevi pe subt masa prohodului
Îngenucheam laolaltă cu talpa norodului
Ceream iertare nici prea ştiam cui
Lacrimi de crocodil udau umerii Domnului!

Faţa nici gândul nu i-o puteau atinge
Sufletele înteţesc crivăţul afară ninge.
Autori controversaţi de palinodii; unde
am ajuns cu întrebarea? umiliţi mii de mii…

Oare atât a fost ce eram?! Nişte păpădii?!…
Mă uit cu sfială cum suflă copilul în sfera
Lor mică şi albă în balonul clipei de sare.
Viul insistă rug agăţat ca o volbură-n vii;

Viile au fost roditoare…

ZDRUNCINĂTURA

Ca să murim la urmă unul câte unul
nu toţi aşa dintr-o zdruncinătură
atâţia o făcură pă deştepţii
în numele tatălui duhul de sus
şi al fiului din natură fără măsură

lumea a fost zidită cu încetinitorul
ca să te sfarmi de ea nu cel puţin de-o eră
sau orele ei astrale; spuneam de eră?!
Phaf! o clipă ne va înghiţi chiar ea şi clap!

Ea va fi clipa cea mai rea ea ne va povesti
râsului orei voioşiei apocalipsei de acum.

În hăul indeterminat o clipă rea cum vă spuneam.
Un blowup meschin o gură căscată în neant
O! de-am fi la teatru cel puţin unde câte
un gură-cască ştiind cum să-şi mărească ochii
să înţeleagă tot când toţi ştiu cum să spele
putina la locul faptei când clipa ne presează
între acte tot mai rămâne câte cineva:
cine va mătura
cenuşa erelor cine-o va strânge-o
pe făraş cine va stânge ultimul lumina!

Un gură-cască el va măsura consumul
cine-l va scrie în registre cine îl va nota
şi va preda registrul fix la şase p.m.
când totul se va întâmpla anume fără dată
şi fără nume bifate dinainte! O, lume!
făcută anume să se răstignească cineva!

PALINODIE

Pentru chemare suntem strigaţi.
Pentru jertfire eram plămădiţi.
Fii şi fecioare mame sau taţi
Toţi fiind în aceeaşi menire.

Degeaba-n cărţoaie groase umblaţi.
Fila destinelor deci velină şi dublă:
Pe-o faţă e mersul pe lună cu umeri laţi
Cealaltă-n fecioară duhul coboară şi-l umblă.

Nu ştim ce ne desparte ştim ce ne uneşte.
Străbatem răstimp umilinţa de-a fi.
Unii cu fală deşartă alţi în descreştere
Toţi conjugă verbul iubiţilor „a iubi”!

Binecuvântată-i jertfirea care din doi
Reface pe unu din stăruinţă şi-apoi
Doi rămân singuri şi duşi pe gânduri
Aşteptând cu înfrigurare
pe unu să se întoarcă de la război

În triumf de fanfară ori singur în scânduri
Negeluite-n rindea unse abia cu catran
Fără plânsete repetirea regândită pe rânduri
Ziua n-ar trece-n noapte şi nici veacul de an.

Tristeţe ori carnaval bucuriile catastrofă
Includ zilele-n noapte şi anii în veacuri
Serviciul realcătuirii lumii aldine pe-o strofă
Pulberea fină de stele-n cenuşă de bracuri.

GEME AURORA

Secerişu-ncepe iarna
Şi cuprinde primăvara
Seceră cinci anotimpuri
Seceră lanul şi ţara

Nu ştii când se face vara
Nu ştii lanul verii dacă
Roş îi seceriş de pară
Ori de nu-i a lunii parcă

Un noroc trecut c-o arcă
Încremenită în pustiul
Care îl credeam că-i viul
Piatră din străvechea barcă

Oamenii sunt de cenuşă
Lăutarii cântă hora
Ornicul de după uşă
Bate lumii moarte ora

Geme aurora!…

OMUL CU ULCIORUL

Anii curgeau pe cărările lor
căutând adevărul nu de puţine
ori în gunoaiele minciunii; ca nouri
lungi pe şesuri trecut-au anii
şi-n preajma lor un tomberon.

Vom trece peste amănunte.
Dulcele corn pe urma tainei
aducea aminte că vom asfinţi.
De mult nu mai găseam ce căutam.
Tristeţea pură cartezianul adevăr
în umbra răcoroaselor fântâni
de altădată. Nu regretam nimic.

Regretul nu repară ci amplifică.
Tăcerea locuieşte gândul simplităţii.
Au fost atunci anii tăcerii pe urma
lor anii visării au urmat. Gândul rezistă.
Gândul am observat era granitul
forma lui turnată-n litere. Dar nu
iniţiasem eu lucrul acesta greu în
aparenţă; această artă era cunoscută.

Eu experienţa numărării unui pumn
de litere uzate pe cursul unei vieţi
sărmane şi modeste. Intervenea tristeţea.
Pe dâra ei se disipase tinereţea. Am adunat
în forma exaltatei tinereţi cu literele unei
vieţi năvalnice părelnicia tinereţii
Solitudinea. Aici unde sfârşesc mirările.

Şi n-am primit răspunsul aşteptat.
Tăcerea va veni vindecătoarea pe urma
tinereţii aceleaşi litere turnate-n plumb
iniţiind cu toate că eu năzuisem bronzul
pentru ele. Nimerisem în cea mai pură
congregaţie. A Crinului imperial.

Era amiază şi am fost trimis cu alţii
să caut locul pentru cina de adio.
Ne va ieşi pe cale omul cu ulciorul.
Fusesem preveniţi un om cu un ulcior
ziua nămiaza mare ne va tăia calea.

Vom pune întrebarea despre locul
unde în fiecare an Mântuitorul
poposeşte cu noi la Cina cea de taină
când pâinea sporeşte-n trup iar vinul
şiroieşte-n sânge de setea veacurilor
următoare. Aceasta este taina.

Simplitatea. De-atunci închinătorul
Simplităţii sunt şi după mine Pământul
Crin se-apleacă-n cer să-mi dea
Binecuvântarea mie – omului lăstun.

RUGĂCIUNE DE SEARĂ

Ai grijă de mine
Că s-au aruncat asupra mea jivine
Negre închipuiri îngere al meu!

Ai grijă de mine
Că m-au înţepat în trecere
Prin stup viespi rele şi streine!

Ai grijă de mine
Vezi cum îmi cântăresc
Cu răutatea lor ceea ce ei nu iubesc!

Ai grijă de mine
Însoţeşte-mă pe scară la culcare
Nu le lăsa să-mi stingă sec în lumânare!

Căci s-au ridicat asupra mea
Lei şi tigri şi nevăstuici vărgate
Forma năravelor uitate din păcate!

Ai grijă de mine cu tine
Ia-mi din mână apa neopalină otrăvită
De hapurile ce mă dau lor de ruşine!

Şi să fii binecuvântat sfântul meu bun
Sfetnic al îngerelui ce mă şopteşte urechii
Domnului Iisus şi Fiului lui Dumnezeu!

Ionel POPA

O PAGINĂ DIN ISTORIA BUCOVINEI
(DIN ISTORIA ROMÂNIEI)

Sub egida Academiei Române – Institutul „Bucovina”, Constantin Hrehor, schimbând călimara poetică cu aceea a istoriei, publică, la Editura Timpul din Iaşi, studiul monografic despre viaţa şi opera lui Silvestru Morariu Andrievici (1818 – 1895), mitropolit al Bucovinei între anii 1880-1895. Nespecialist, dar vechi şi mereu iubitor de istorie (de istoria neamului nostru românesc), am citit cu interes şi, chiar după prima pagină, cu plăcere, cartea lui Constantin Hrehor despre unul dintre „oamenii cari au fost”. Singurul regret e acela că am citit-o cu întârziere, în raport cu anul apariţiei – 2009.
Într-o primă instanţă, pentru a sublinia atât caracterul (coordonatele) academic (academice) e suficient să privim pagina „cuprins”. Ar fi superfluu s-o reproducem, de aceea doar o menţionăm.
Cercetarea şi comentarea surselor documentare şi a bibliografiei sunt de o mare acribie. Toate afirmaţiile şi judecăţile sunt dublate (susţinute) de documente şi de trimiteri bibliografice. De aici mulţimea şi oportunitatea notelor de subsol care ţin de deontologia de care autorul nu se îndepărtează nici un moment. Toate cele menţionate arată că poetul Constantin Hrehor are autentice calităţi de cercetător ştiinţific. Are acea ştiinţă de a extrage datele şi opiniile şi de a le confrunta pentru a ajunge la o concluzie personală, în graniţele adevărului. Printre alte concluzii la care am ajuns, în urma lecturii acestei cărţi, este şi aceasta: Bucovina ilustrează, în mic, dramatismul istoric al spaţiului românesc, care, prin voinţa destinului sau a Lui Dumnezeu (?), a fost aşezat la intersecţia intereselor unor puteri imperiale expansioniste care mereu s-au războit sau au făcut compromisuri politice pe seama lui. Astfel, în jocul abil al marilor puteri, în care fiecare din cele trei imperii au folosit forţa, şantajul şi corupţia, prin însemnatele teritorii dobândite, cu acordul Rusiei, Casa de Austria a înscris (anexat) sub coroana sa şi partea de nord-vest a Moldovei, numită, după anexare, Bucovina (anul nefast 1775). Urmările sunt catastrofale pentru români, populaţie autohtonă, covârşitor majoritară. Urmările se simt şi astăzi, după două secole, într-o vreme care se pretinde democratică, dar în care teritorii româneşti însemnate ca suprafaţă şi potenţial economic şi cultural se află rupte de trupul mamei ancestral-istoric şi închise în interiorul unor state sau sub forma (- ironia istoriei – !?) unui stat „moldovenesc” ce se pretinde independent. O paranteză utilă: în 1774 (înaintea anexării) românii din „Bucovina” erau 75% din populaţie; în 1786, (doar după zece ani) – 67%, iar în 1869, 40%, ca în perioada premergătoare Primului Război Mondial să scadă la 31 %. Şi totuşi, şi în aceste condiţii, românii erau majoritari, acest descrescendo demografic fiind rezultatul nu al unei natalităţi negative, ci al procesului de deznaţionalizare desfăşurat sub diferite forme, făcut sub o ameninţare cu diferite chipuri.
Foarte important pentru înţelegerea şi aprecierea la justa lor valoare a activităţilor şi a operei înaltei feţe bisericeşti care a fost Silvestru Morariu Andrievici este contextualitatea istorică. Fiind conştient de acest lucru, Constantin Hrehor ştie să fructifice orice amănunt istoric, social, cultural, politic şi chiar individual (personal) pentru a-şi construi şi susţine ideatica lucrării. Autorul studiului, puternic animat de sentimentul patriotic, nu alunecă în naţionalism xenofob. De câte ori i se iveşte ocazia, menţionează şi apreciază momentele de convieţuire paşnică a celor 12 naţii şi a celor 10 religii vieţuitoare în Bucovina veacurilor XVIII şi XIX şi, de asemenea, apreciază spiritul german al organizării, al disciplinei şi al lucrului trainic şi bine făcut.
Urmărind activitatea ecleziastică, politică şi culturală a lui Silvestru Morariu, Constantin Hrehor nu uită – dar, din păcate, nu insistă – să evidenţieze prezenţa în această activitate complexă a ecoului iluminist al Şcolii Ardelene şi climatul comun din Bucovina (?), Moldova, Muntenia şi Transilvania, în decursul celor două secole (1775 – 1912). Cu toate disfuncţionalităţile şi rupturile, există o permanentă continuitate realizată conştient de marile personalităţi ale fiecărei etape istorice, dar şi inconştient, prin „matricea stilistică”. Silvestru Morariu Andrievici a fost contemporan, nu numai fizic, ci şi în simţire şi cuget, cu Andrei Şaguna, Lazăr, Asachi, Bărnuţiu şi alţii. Pentru toţi aceştia biserica, şcoala, presa, cartea sunt instituţii fundamentale şi perene în lupta pentru unitatea naţională. Silvestru Morariu Andrievici (fiul lui Andrei) a scris şi tipărit cărţi şcolare, a susţinut înfiinţarea unor instituţii culturale (Academia Ortodoxă, ziarul „Candela” etc.), înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, folosirea ortografiei Academiei Române, folosirea limbii române în activităţile oficiale şi în actele referitoare la români. Mitropolitul e şi autor de texte literare. Fabule („Albina şi furnica”). Un vers ca acesta: „Noi şi astăzi suntem cum am fost” ne duce cu gândul la versul eminescian „Iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”. Programul „Calendarul pentru Bucovina” şi apoi cel al „Candelei” ne aduc în memorie programul „Daciei literare”. O menţiune: în „Calendarul pentru Bucovina” – 1860, sunt tipărite versuri eminesciene înainte de Eminescu: „Bucovină, ţară lină / Armoniilor eden / Creşte-n sus ca o grădină” sau: „Toţi dorim cu înfocare/ Patria să înflorească/ În lumina ca de soare/ Împrejur să strălucească”. Parcurgând fragmentele din producţiile literare ale înaltului prelat, reproduse în carte, te întrebi dacă Simion Morariu ar fi rămas simplu preot în sat, oare ar fi avut oportunităţi să-şi fructifice talentul, cel puţin la nivelul unui Anton Pann sau alţii? În orice caz, ar fi fost un grăunte din humusul din care au crescut scriitorii noştri. Argumentul cel mai puternic pentru supoziţia avansată sunt „Apologiile” şi „Pastoralele”, care, dincolo de „canonul bisericesc”, sunt autentice mostre (pentru vremea aceea) de retorică şi limbă literară românească, de „specii” literare ca fabula şi parabola.
În partea rezervată perioadei mitropolitane a lui Silvestru Morariu, Constantin Hrehor pune în lumină înalta conştiinţă de român a acestuia, subliniază lupta lui împotriva manevrelor politicii imperiale „preconcepută”, de „fragmentare” a românismului şi de deznaţionalizare prin „metamorfozarea” numelui, prin „confiscarea” şcolilor româneşti şi prin tot felul de restricţii. Documentele aduse în discuţie dezvăluie perfidia politicii Vienei imperiale: de a pune pe alţii să scoată castanele din foc. Astfel, în acţiunea de deznaţionalizare se foloseşte de elementul alogen – în cazul Bucovinei de poloni, galiţieni şi ruteni. Fenomenul de deznaţionalizare şi metodele folosite sunt similare celor practicate în Transilvania, inculcate făţiş de autorităţile ungureşti în trupul dualismului.
Pentru a sublinia, încă o dată, ţinuta academică a cărţii, mă opresc puţin asupra finalului părţii a doua a lucrării. Aici găsim lista lucrărilor mitropolitului, grupate pe domenii: opera didactică, opera teologică, opera literar-ştiinţifică. Urmează rezumatele sintetice în limbile franceză, germană şi rusă, după care se adaugă paginile care cuprind o consistentă bibliografie / 19 pagini: bibliografie – izvoare inedite şi bibliografia critică. Textul studiului este întregit într-un mod fericit cu o bogată iconografie (fotografii şi reproduceri după manuscrise şi alte documente. O singură obiecţie: este aproape imposibil de citit „harta Bucovinei”).
Constantin Hrehor, ca un autentic cercetător, s-a descurcat în hăţişul bibliografic, nu de puţine ori tendenţios sau contradictoriu, mergând hotărât spre adevărul istoric. În concluzie, cartea lui Constantin Hrehor este, prin echilibru şi poziţia neechivocă a argumentării, un document important în lista bibliografică a problemei.
Pentru un nespecialist, dar iubitor de istorie românească, această carte este o sursă de informare şi educare. Ea se citeşte cu interes şi plăcere, datorită scriiturii şi a modalităţii aplicate, cu o bogată susţinere documentară, prin care se reliefează personalitatea celui care a fost Silvestru Morariu Andrievici – Mitropolit al Bucovinei.