Literadura nr. 27 (7)

Isabel MIGUEL

(Soria, Spania) poetă și traducătoare, membru în consiliul editorial al Editurii Latura, coordonează colecția de poezie Alcalima. A publicat trei cărți, iar poemele sale au fost traduse și publicate în numeroase reviste și antologii din sfera națională și internațională și au fost traduse în limbile franceză, engleză, bulgară, italiană, română, galiciană, catalană, portugueză și arabă.

Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan

***
Timpul întinerește cu timpul.
Trecerea lui nu mai e lentă
așa cum fusese în copilărie.
Trăiește.
Și o face într-atât
că orele sunt mai puțin ore,
zilele sunt mai puțin zile
și anii, mai mulți ani.
Ceea ce înainte mi se aduna,
acum mi scade.
O stăruință nesățioasă
care când sfârșește mă pierde.

El

El se leagănă în forma zâmbetului,
în lumina cârligului contra apei
risipind viața în fața timpului.

Pe-atunci nu înțelegeam versul ce-i ieșea din gură
nici mâna lui care-mi lipsea.

Într-un murmur orb,
pereții îi solicită prezența.

Ea

Ea bagă ața în ac
descosându-și ochii cu acul
și radioul topindu-se pe pânză.

Noi, pură joacă,
jupuim strada,
păstrând pielea pentru ziua de mâine.

Timpul meu niciodată n-a fost mai grăbit.

Gorée

Gorée e nenorocirea
pietrele și plantele
răspândesc durerea care le-a fost dată.

Peretele și frunza
îți scuipă pe chip
plânsul lor sufocat.

O veche suferință
plutește în aer
și se respiră.

Calumet*

La ceasul plăgii,
al rănii vorace ce crește
până la atingerea vertijului,
tot zidul ce se înalță, toată moartea,
toată nedreptatea fanatismului,
ne trec prin piele
și plăsmuiesc un abis glaciar
în care să ne scufundăm.

Suntem mai mulți cei ce iubim, mă repet.

Suntem mai mulți și trebuie
să tragem din pipa aceasta,
să ne pierdem în fum
și să aprindem în aer
cocorii de hârtie și porumbeii.

*Termenul calumet este de origine franceză, și a fost dat de europeni pentru a defini acele pipe sfinte pe care le fumau popoarele indigene din America de Nord, mai ales popoarele algonquine din Marile Câmpii și din sud-estul Americii de Nord.

Ioan Vintilă FINTIȘ

Poemul spart

Peștișor negru
În odaie
valuri la pian.
*

Lac fără timp.
Patinoar de vise,
între lumânări.
*

S-a spart poemul.
Deasupra cărți
te văd plutind.
*

Lacrimi și magi
Pe morminte lumina.
Este amiază
în violoncele.
*

Un om urcă muntele.
O clipă doar
și începe să ningă.
*

Cer închis în clopote.
Lacrimi și magi
pe malul râului.

Timp muzical
Coridor alb.
Totul numai spirit-
timp muzical.
*

Lupoaica
mușcă zăpada.
Azi sunt fericit.
*

Nori întinși pe zăpadă.
Eu și cu tine
Pe catargul spart.
*

Umbră de lotuși
Pulbere și rugă.
Copacii plâng
crîngurile.
*

Verbele
își aprind felinarele.
Câini lătrând pe maidane.
*

Ochii tresar.
În adâncuri
umbră de lotuși.
Pulbere de stea

Plouă în grădini
cu pulbere de stea.
Cerul se retrage.
*

Sălciile au asurzit.
Copilăria
se țese în păianjeni.
*

Rugăciune și viață.
O povară pe care
încă o mai port.

Sonata pentru pian

Scântei pe maluri,
vrafuri de slove pe cer.
Noaptea de Crăciun.
*

Sonata pentru pian
și arbori.
Azi, am văzut îngerii.
*

Plânge un verb,
pentru că nu se vede
marginea iubirii.

Lumina risipitoare

Drumeagurile
șerpuiesc păduri
Surâsul copilăriei.
*

Copacul,
în cădere visează,
cuibul mierlei.
*
Lumină risipitoare.
Se naște
iarna fiului.

Rodul iubirii

Mâna cerșetorului,
topește
rodul iubirii.
*
Citim cartea.
Umbra luminii
o închide în sine
*
Nisipul nu există
În palmele scrisului,
piramida.

Mircea TECULESCU

Premiul special la concursul „Premiile revistei Literadura”, ediția a III-a 2022

Do you remember?

Câteodată,
în zi de primăvară,
se făcea tare frig;

mai apărea și câte un fulg
iar ție îți răsăreau pe obraji
forme de flori;

cu săruturi
eu le acopeream atunci,
cu nespus de multe săruturi,

să nu înghețe;

Vremea cea bună

Aripile avioanelor
străluceau,
trăgând norii;

se pregătea vremea cea bună
pentru sădit păsări
din care să răsară florile
zburătoare, acele
flori care oftează ușor
ori de câte ori
li se deschid mugurii, în cer,

ca niște ochi curioși
de copiii,
aflați în avion, prima oară;

Culori

Așa cum ochiul
frunză este,
când verde ți se arată
ție,
norocosului ajuns în pădurea
unde se poate afla
secretul învierii din morți
al copacilor,
dacă iubești rugăciunea;

așa cum ochiul
pește este,
tăcut și lunecător
printr-o apă ce curăță,
când clipește semnalizând albastru,
pentru a apropia cerul
fără de care nu poți exista
tu,
biata formă fără aripi;

așa cum ochiul
stea este,
înfățișându-se ție strălucitor,
cu lacrimile uscate,
spre a te convinge
prin lumina țintită spre inima-ți,
mai curată decât raza soarelui,
de adâncimea ascunsă
în nopțile senine;

așa irisul –
verdele, albastrul, negrul,
din ascunsa lume a șevaletelor;

Ovidiu Cristian DINICĂ

Blocul Insomniac

iarbă aruncată în sus cu verdele la timpul prezent
scheletul de fier păzește intrarea blocului precum un paznic ce-și rotunjește
mustața la ultimul fum de țigară
din cenușă renăscut
blocul vechi își schimbă straiul
cu polistiren expandat pentru nopți insomniace
ca într-un joc de copii
se va închide copilăria în nisip
blocul ascunde trăsături umane între ziduri tencuite cu palmele ude
de ființe coborâte dintr-un alt univers, sunt salahorii speranței,
șenile albastre strâng în brațe pereții să nu răsufle timpul,
la fiecare etaj liniștea este spartă, forfecată cu migală
în culori vesele ucenicii duc cu ei zâmbetul sacrificat,
cutiile poștale părăsite de noroc au plecat să-și facă toaleta în grădina publică
este plină de moloz cărarea ruginită în frunzele toamnei
blocul nu se predă, nu plânge în chingi de schelă strâns
ca un uriaș vegheat de vulturi rezistă,
maleabil, sociabil cu glezne de beton armat
și cărămidă asemeni unor perechi de urechi ascultă
cuvinte răvășite în ploaie,
aici straturi de viață miros a parafină și conservanți,
domnișoara de la etajul doi primește săruturi pe rețetă,
la prânz avortează cerul,
seara pregătește așternuturi noi pentru o noapte de dragoste
în camera mea întunericul înlocuiește lumina unui zâmbet cu lacrimile uscate ale vremii
zugrăvită pe verticală,
seara veioza adună respirația gândurilor forțate să trăiască
ca o grădină rămasă în zăpada timpurie,
vecinul meu de apartament crește lupi,
duminica îi scoate în ogradă,
se aud zgomote ca într-o pădure
sfâșiată de fulgere,
cerul se aruncă pe brânci,
de la geam văd pașii templierilor
pe ziduri călărind umbra,
umblă cu capul desculț să adauge tăcerea soarelui,
calcă pe raze ca într-o sală de bal cu candelabre
ce varsă lumina domol pe epoleții lor de argint,
le dă putere să urce în istorii sărăcia
nu au leac pentru ea, povestea lor de iubire
este scrisă de un Dumnezeu aspru,
pe acoperișul devenit trambulină poeții sinucigași plătesc în avans
cu versuri dintr-un alt veac, saltul în gol.