Propoziții pretențioase – Altaici
Unghiuri adiacente, unghiuri alterne.
Unghiuri drepte. Colțuri perfecte. Fața față…. Mi-am văzut sufletul alinând degetul betegit, plângând în sine, mi-am depus stuchitul alifios peste el, doar-doar s-o mai ameliora durerea cruntă. Laterala din curte a fost acceptabilă. Ne-am sprijinit de casa fratelui doamnei Ioana, Tudorel – de-ar fi știut, ne-ar fi ocărât, ne-ar fi înjurat, ne-ar fi luat scara de sub picioare -, și am îmbinat jgheaburile cu mai puțină greutate. Deși sus la cucuiata. Burlanele – se pot vedea încă – din stradă, le-am suspendat la vreo trei metri, cu coturi foarte lungi, să fugă apa de lângă ziduri și să ajungă foarte aproape de rigolă.
A lui Andy, prietenul și colegul lui Marian Tamba, pe colțul opus lui Tudorel, la intersecția cu Proletari. Ori Curcănari pe vremea mamei și a lui tata. O tentativă de lucrare, cum bine știam că unii clienți ratați – nu ca oameni – se cunosc după chip.
Lângă lui casă un client veritabil. Doar câteva jgheaburi și burlanele aferente clădirii ce ținuse de magazin. Oameni potoliți, fără ,,dicteuri”, ne-au lăsat să ne facem ,,de cap” după voie. Dar cu meseria de rigoare.
Ultima dintre descinderile noastre pe acest tronson de Ferdinand s-a produs la un imobil distanță de fosta școală nr. 4. La o bătrână. Pe o căldură greu de suportat și pe un acoperiș cu vechime precum stăpâna, de te amețeau mirosurile de scândură putredă și râncedă, mai ales în partea finală a casei. Cum casa este un nimic pe lângă restul de dependințe, în prelungirea ei nu putea lipsi bucătăria și magaziile. ,,Avantajele” curților înguste și lungi, mentalitatea rurală de a ține omul, animalele și obiectele la comun. O fi fost vreun amănunt ilar, vreunul demn de toți nervii, am reținut numai faptul că proprietăreasa s-a ținut ceva vreme de capul nostru și că la stradă nu mai sunt aruncătoarele pe care noi le montasem.
Mai departe n-am avut ,,curaj” să înaintăm, ofertele noastre s-au oprit acolo. Am avut totuși ,,îndrăzneala” să ne ,,proletariem” și să ne ,,zorim” în urmă. Și ne-am abătut pe la domn Zanfirescu. De-o tablă întinsă pe dependințe, bucătărie și magazii, duse până în cocoașa fundăturii Zorilor. E rău și așa, să stea să cadă pe tine vecinul, casa și terenul tot, să sapi în malul de pământ o alveolă, să torni ciment cu nemiluita ca să-ți oferi cât de cât o minimă siguranță, să nu se infiltreze apa…. O chestiune cam fără soluție, o etanșare perfectă imposibilă. Acesta este spațiul local, denivelat. Totul este să nu privești în sus, să nu ți se pară că pică ceva, nici în jos, să nu observi că un eventual picaj de la trei metri are efectul unuia de la cinci-șase metri, din pricina spațiului îngust dintre zidul de beton și clădire. Dacă ne închipuim descriptiv zona din curte. Pentru ce a fost pe panta opusă, pe spate, acolo…. Mă mir că nu ne-a strigat tata: ,,Vedeți să nu amețiți, mă, de atâta…”. Poveste mare cu acoperișul. Oricare dintre noi de-ar fi fost amfipod, tot n-ar fi găsit modul de a se salva mai repede în cazul alunecușului. Zidarul și dulgherul făcuseră mișto de întâiul deținător de imobil și de viitorii tinichigii. Clădirea de dependințe este trapezoidală. Și n-am înțeles motivul. Doar spatele casei era drept și terenul continua în aceeași manieră, fără schimbări de direcție. La fel în interior. De ce? Auto salvarea viza nu numai panta abruptă, altfel comparația pare ineptă, ci și locul de aterizare: în apropierea unei haznale.
