Spații culturale nr. 21 (5)
La aniversară
Ion CRISTOFOR
Limba lupilor
Încă nu am uitat
limba lupilor.
Frate de sânge cu Romulus şi Remus
am rătăcit pe plajele lumii
cu haimanale şi târfe
cu înţelepţii şi nebunii.
Retrasă în tăcerea nopţii
umbra mea pe zăpadă
urlă din răsputeri
în urechea de piatră a lunii.
Păsările
Poetei Antonia-Maria Massanet
Păsările se alătură rugăciunilor tale
în lumina stinsă
când aurul zilei se mută
de pe frunze şi arbori
în inimi.
Noaptea când bătrânii se pregătesc
să intre în apele adânci ale somnului
păsările nu cântă.
Doar pietrele din râu
rochia şi pulpele tale lucind pe terasă
şi greierii insomniaci
mai descântă.
Exilat
Exilat din memoria cuvintelor
alungat, fără ţară
porţi cu tine doar cununa de spini,
coroana de lauri a hulei lor.
Blestemând amarnica soartă
a ţărilor ce-şi amanetează demnitatea propriilor fii
aţipeşti cu capul pe bolovanul de aur
pentru care s-au ucis fraţii tăi.
Ca vânătorul obosit
cu mâinile proaspăt spălate de sânge
adormind seara
cu capul pe blana roşcată a vulpii.
Lectură publică
Acum câteva zile
am fost invitat la o întâlnire cu cititorii
la casa de cultură din cartier.
O sută de oameni optzeci de ochi
în jur de şaptezeci de urechi.
Le-am citit câteva poezii despre moarte
m-au aplaudat politicoşi
la sfârşit m-au întrebat cât câştig
pe poeziile astea atâta de triste.
N-am ştiut prea bine ce să le răspund
la stânjeneala mea unul din public mi-a spus că mă înţelege
fiindcă în zilele noastre
guvernul a ajuns să impoziteze
până şi moartea.
Uneori tristeţea
Uneori tristeţea se mută din spaţiul trupului meu
de om obosit
în trupul prelung al unui tânăr ogar
sub pielea de tobă a unui câine
ce latră şi urlă îngrozitor.
Şi latră şi urlă până se face seară
scheaună cu o voce de om
câinele ăsta îngrozitor.
Dumnezeu se spală pe mâini
într-un ocean de sânge
în iezerul din crăpătura unui nor.
Moartea îşi caută sălaş
Fătul din pântecul femeii oarbe vede
ceea ce noi tot mai îmbătrâniţi
tot mai scârbiţi
nu mai zărim
nu mai vedem nimic
în faţa noastră
e doar o ceaţă tot mai compactă.
Cândva în faţa noastră era un spital o grădiniţă o sinagogă-n ruină
aici locuia o femeie tânără cu câţiva copii
acolo cândva ne imaginam că suntem alţi oameni
mai bogaţi şi mai fericiţi
şi culmea deveneam peste noapte
cu totul alţi oameni
mult mai bogaţi şi mai fericiţi.
Acolo cineva mâna stelele pe deasupra capetelor noastre
amurgul se retrăgea blând în poezia unui poet simbolist
şi umbrele invadau peste oraş ne intrau în celule
sub o poartă pe care era răstignit un palid Crist
aleluia aleluia cânta un cor de copii de la şcoala de orbi.
Aici moartea îşi caută sălaş într-o silabă într-un pântec
mai orbi decât orbii într-un târziu exod
ne vom retrage din nou în burta unui chit a unui cântec.
Poetul călătoreşte pe un cartof
Cu uşurinţa cu care unii îşi iau elicopterul personal
poetul călătoreşte până în satul lui călare pe un cartof
El doar închide ochii îşi încrucişează mâinile
şi dintr-o simplă mişcare poetul saltă pe cartoful cel magic
şi iată-l în câteva clipe aterizând în bătătura casei lui părinteşti
Iată de ce bietul om e invidiat mereu
vecinii şoptesc că ar învârti treburi cât se poate de dubioase
nu se ştie din ce trăieşte parazitul ăsta
poate vinde droguri sau se ocupă cu vrăjitoria
Luat la rost despre venituri de către mai marii fiscului
domnul poet s-a mulţumit să răspundă în doi peri
că trăieşte de pe urma cuvintelor
că ar plăti impozite pentru ce scoate din vârful degetelor
Trufaş a afirmat chiar într-un cerc de prieteni
că lumea ar fi în criză când cuvintele lui intră în criză
că-n ţară ar fi câteva lipitori mai nesătule decât versurile lui
şoptea ceva şi despre o maimuţă portocalie adăpostită în garsoniera sa
în sfârşit enormităţi şi nimicuri tipice filosofilor
Din fericire domnul prim-ministru a anunţat recent
taxe suplimentare pentru versurile insului ăsta dubios
cu atât mai mult cu cât nu plăteşte impozite
pentru mijlocul său predilect de locomoţie
iar cartoful a devenit în zilele noastre un obiect de lux
LILIANA RUS
Ca o pârtie luminoasă
Ce m-ar putea apăra de muşcătura rece
a propriului meu creier?
Bufnitura lemnului ud peste genunchi,
închipuirea balerinei la trezirea din somn,
întotdeauna cu haine de clovn,
imaginând zborul în vârful degetelor,
cu aripile îngheţate.
Gândul la drum, apoi bucuria se topeşte, ustură,
şi alte ecouri mă învaţă că fiecare mâine se face ieri.
Gândul, ca sâmburele de caisă uitat într-o pungă,
mai somnoros decât înfrângerea.
Iată-mă schimbând direcţia,
prefăcându-mă curajoasă şi liberă,
imaginând că sunt doar o pasăre
care doarme pe o pârtie luminoasă.
Nimic nu rămâne nepedepsit:
,,-ai mâini frumoase’’- îmi spunea un bărbat
şi o ceaţă fină urca în gât.
Să nu-mi strige numele,
să nu-mi spargă bucuria de midinetă,
să nu lase urme,
să-mi rămână vara ca o pârtie luminoasă
dincolo de care nu mai încape nimic.
Alb pe alb
Nu mai ştiu nimic de ea…
Era mereu la îndemână,
cu cerul de primăvară coborât deasupra umerilor,
în ochiuri largi de mohair.
Alb pe alb o fi pasul ei senin
în locul acela în care nu ştiu dacă există
iarbă şi frunze…
Primăvara i s-a retras sub o lampă mare,
într-o încăpere îndepărtată.
Smulg panglica neagră de pe aprilie
şi mă rog, neînsemnată şi recunoscătoare,
să o zăresc într-un rest de vis.
Şi ea apare, adevărată, în imprimeuri cu rodii,
ca o dogoare de incendiu pe o păşune.
Şi ploaia n-o udă în medalionul de aur…
Eu – lângă frigul subţire –
aşteptând o rochie de înger pe umeri,
în ochiuri largi de mohair.
Ochii de sub gheaţă
Prea coapte melancoliile mele
cu izul lor de fructe zbârcite,
la sfârşit de iarnă…
Milă pentru copilul care mă priveşte prin geam,
ca un ochi de peşte sub gheaţă.
Presar zăpadă peste vocea mea tânără –
o tobă în care bat cu picioarele
până când firul de cântec pipăie întunericul.
Iată năvodul lui de mătase
faţă în faţă cu cearcănul meu de uimire!
Încercarea de-a râde către soarele alb –
un galop mic într-o colivie de cenuşă.
Vocea mea de azi, cu bot alb de vulpe polară,
cu flăcăruie ca mijlocul de amiază
netulburat de ninsoare…
Vocea mea atât de rar smulsă din nemişcare –
un clipocit… o prăbuşire sub gheaţă.
Mărturisire
Nu ştiu de unde ai venit, profesore,
în curtea verde, printre tipsii de căpşuni,
solemn ca un soldat în permisie.
Am încă în nări mirosul frunzelor de dud,
aerul cald şi greu plutind ca o corabie
deasupra pământului.
Nu te-am privit niciodată, profesore,
erai, poate, ulmul cel alb plin de păsări,
cu pleoape nămoloase de somn,
ori râsul ca ploaia cea nouă…
Amintirea unui bărbat apărându-mă de ochiul străin
şi sentimentul romantic că paznicul farului există,
că el simte liniştea care-mi umple mintea,
încremenirea ca din alt timp,
cu flori de august, cu dâre de polen strălucitoare
ca praful de scoică.
Dau târcoale acelei zile, profesore,
cu o emoţie trezită de un singur ticăit de ceas,
pândind febril, ca un copil, pulsaţia farului
şi o mare tăcere peste câmpuri…
Ăsta-i locul în care am ajuns, profesore,
călătorind ca o pasăre migratoare pe curenţii tăi calzi…
Sub un cort de batist curg concerte de jazz,
groase ca tristeţea, profesore,
o melodie metalică, arcuită, mirosind a depărtare,
o melodie ca un bătrân cu mâna întinsă,
o valiză deschisă în văzul lumii, mărturisirea,
cu strălucirea şi nebunia ei
şi tot ce trece pe lângă noi, profesore,
fierbinte şi rece, cu aerul cel mai nepăsător,
mărturisirea ca o otravă capabilă să înverzească
o zi cu aer tăios şi ciori în copaci.
Şi eu, profesore, lebăda în rochie albă
fâlfâind în bătaia vântului,
spunându-mi singură această poveste…
O muzică de cameră, o fisură, un orgoliu inofensiv,
halucinant ca luminile unei gări…
Flowers, candles, singers…
Mi-e dor de cine eram…
O mireasă absentă pe o stradă lăturalnică –
martorul asimetriilor mele.
Un dans cu rupturi, în picioruş de crab,
după ce îmi ţineam respiraţia.
Gândurile mele – fire subţiri în do diez
prelingându-se pe pardoseală,
înfăşurându-se în siesta lor de molie.
Sufocarea aceea savuroasă, anestezică
a fiecărei zile iernatice,
după ce eşuam în încercarea de a grăbi dezgheţul.
Răbdarea tristă a nebunilor de-a povesti
despre calul de lemn.
Nu ştiu dacă mă veţi cunoaşte vreodată…
Încercaţi tăişul orelor mele
asemenea beznei ce umple casa,
încercaţi să vă potriviţi anotimpurile
într-un papuc chinezesc,
să deschideţi fereastra precum o albină de oraş…
Tălpile mele sună ca într-un teatru părăsit.
Trebuia să se mai întâmple ceva…
Să fi purtat verde, să fi înfulecat, bucată cu bucată,
fiecare adiere de vânt.
O femeie ca un căţel subţire,
atât de plină de propria ei tristeţe…
Flowers, candles, singers,
într-o veşnică, foşnitoare noapte
cu nesfârşite arii repetându-şi măsurile.
Flowers, candles, singers…
Jumătate mireasă, jumătate zăpadă.
