Literadura nr. 27 (5)
Ramona MÜLLER
Muzeul viu dintre degetele de apă
Puterea este dată doar celor care sunt pregătiți să coboare pentru a o ridica.
Proverb viking
Suntem în Flåm, un sat din Flåmsdalen situat în Aurland, Norvegia, 10 august 2023. Până acum vremea a fost destul de prietenoasă cu noi, ținând cont de capriciile termice și de regimul umed. Datorită peisajelor pitorești, reliefului impunător al fiordului, mica localitate primește aproape 500 000 de turiști anual. Croaziera pentru Sognefjord este rezervată din România. Acesta este cel de-al doilea fiord ca mărime din lume, având o profunzime de 203 km în interiorul țării dinspre Oceanul Atlantic. Brațul principal măsoară o lățime medie de 5 metri, brațele secundare fiind sunt mult mai înguste. Vasul de croazieră se umple cu turiști veniți din toate colțurile lumii. Selfie-uri, poze, amintiri de neuitat. O familie de italieni formată din 5 membri (dintre care 2 copii) deranjează prin tonul ridicat al vocilor, starea de agitație și controversă. Străbatem două fiorduri secundare Aurlandsfjord și Nærøyfjord ce formează împreună o potcoavă glaciară impresionantă cu o diferență de nivel între altitudinea maximă atinsă de versanții laterali și oglinda apei de 1300 de metri. Cu o lungime de 35 de km, croaziera staționează în Aurland, Undredal, Dyrdal, Styvi și are ca punct terminus satul Gudvangen. Câțiva locuitori și turiști se îmbarcă pe traseu. Ei folosesc vasul de croazieră ca mijloc de transport între satele componente. Sistemele de navigație sunt complet electrice pentru a reduce emisiile.
Întreaga regiune este un muzeu viu al naturii ce înalță munți semeți din degete înguste de apă. Din toate părțile se ivesc panglicile argintii ale cascadelor. Stoluri de pescăruși roiesc deasupra noastră, semn că s-au obișnuit cu asemenea curse. Norvegia rurală găzduiește în Undredal cea mai mică biserică din doage, aflată încă în folosință. Construită în 1447 și complet restaurată în secolul al XVIII-lea, mica biserică păstrează încă unele caracteristici originale, cum ar fi clopotul medieval, cristelnița și un candelabru cu cap de cerb.
Ajungem la destinația finală, Gudvangen, un mic sat amplasat în inima frumosului fiord Nærøyfjord, descris de mai multe instituții mass-media străine ca fiind cel mai frumos și spectaculos fiord din lume. Localitatea are aproximativ 100 de locuitori, dar are mult de oferit, în mod special celor interesați de istoria și moștenirea vikingilor norvegieni. Gudvangatunnel este al doilea cel mai lung tunel din Norvegia și măsoară 11,5 kilometri lungime. De fapt toate localitățile enumerate anterior sunt amplasate între cele mai lungi două tuneluri din Regatul Norvegiei, Tunelul Lærdal și Tunelul Gudvangen. Înainte de construirea tunelurilor, singura cale de acces în sate era pe apă sau cu mașina peste munți. Ingeniozitatea și seriozitatea norvegienilor a înscris pe lista superlativelor mondiale o realizare remarcabilă în domeniul ingineriei, care le depășește pe toate celelalte de acest gen. Este vorba de Tunelul Laerdal, cel mai lung tunel rutier din lume – o autostradă cu o lungime de 24,5 kilometri, săpată în rocă dură! Imaginează-ți că intri cu mașina în tunel, iar după numai câteva minute deasupra capului ai mai bine de un kilometru de munte! Uluirea nu are limite, mai ales când ești la volanul mașinii. Tunelul Laerdal poate fi folosit de 400 de mașini pe oră. În tunel există senzori cu ajutorul cărora se monitorizează calitatea aerului și se reglează sistemul de ventilație. Dacă poluarea depășește cotele admise, circulația este oprită, însă până în prezent nu a fost cazul. Pentru ca traversarea tunelului să nu fie monotonă, există spații largi, asemănătoare unor săli de peșteră. În aceste spații largi iluminatul este deosebit: lumini galbene sau verzi la nivelul carosabilului și lumini albastre în tavan, ceea ce creează iluzia că se vede lumina zilei și un răsărit de soare. Aceste efecte speciale, precum și iluminatul adecvat de-a lungul tunelului le dau șoferilor, în general, un sentiment de siguranță și îi fac să se simtă la largul lor. Și bineînțeles, un imens sens giratoriu mă face să cred că lumea norvegiană subpământeană este extraterestră.
Lumea Vikingilor se lasă descoperită într-o zonă plină de farmec și originalitate. Valea Vikingilor – o experiență cu adevărat unică, situată la doar 100 de metri de Fjordtell. Aici turismul de vară și de iarnă cunoaște o amploare deosebită. Luminile pastelate pe vârful munților înzăpeziți îți delectează toate simțurile. Satul viking este unul adevărat și autentic, unde de câteva decenii există o comunitate cu o căpetenie aleasă pe viață. Aici istoria prinde viață. Vikingii încăpățânați nu renunță ușor. În funcție de ghid afli povestea locului și a unei vechi meserii. Dacă ghidul viking este un lucrător al pământului, povestea lui este diferită față de cea a unui ghid războinic. Cu toate că faptele sunt aceleași, ei expun viața și tradițiile lor din propria perspectivă. Vizitatorii pot încerca, de asemenea, diferite activități precum aruncarea toporului și tirul cu arcul, pot vizita fierarul sau Sala Căpeteniei și pot încerca producerea diferitelor obiecte de artizanat. Aici nu există informații scrise ca în muzeele obișnuite. Valea Vikingilor este un proiect 100% local, iar toate veniturile se reîntorc în comunitate pentru ca aceasta să se întrețină, să se dezvolte, pentru a-și finanța arheologia experimental și pentru a susține educația. Spiritul și stilul trecutului sunt tezaurizate în Satul Viking ca într-o capsulă a timpului. O istorie vie se rescrie atât pentru prezent, cât si pentru viitor. Oamenii refac trecutul de acum 1000 de ani în deplină concordanță cu elementele istorice. Semnătura caselor este acoperișul din scoarță de mesteacăn acoperită cu straturi de pământ. Un acoperiș viu și verde. Feroneria este realizată manual de un fierar foarte experimentat în acest meșteșug. Vopseaua este autentică și realizată natural. Un exemplu îl constituie sângele de bou. Materialele de construcție sunt cele mai des întâlnite în tot fiordul: șindrila și turba. Și felurile de mâncare sunt adaptate epocii, bazate pe rețele tradiționale. Nærøyfjord este cunoscut drept locul zeilor și era dedicat lui Njord, zeul comerțului și al navigației.
Ne reîntoarcem la Flåm cu autobuzul care vine la oră exactă. Șoferul îi primește doar pe cei care au avut rezervarea făcută online. Flåm este un mic sat pescăresc care s-a dezvoltat enorm datorită turismului și reprezintă o oprire pentru multe vapoare de linie. De aici pleacă și trenul turistic Flåmsbana. Linia de cale ferată Flåm-Myrdal este una dintre cele mai spectaculoase din lume și, totodată, una din cele mai importante realizări în domeniu. Celebra cale ferată, cu o vechime de 85 de ani, face legătura între fiordul Aurland (Flåm) și vârful muntelui (Myrdal). Pe cei 20 km, cât reprezintă distanța între Flåm (2 m altitudine) și Myrdal (866 m altitudine), trenul străbate 20 de tuneluri, care însumează o lungime de 6 km, parcurgând o diferență de nivel de 864 m. Calea ferată intersectează râul și albia acestuia de trei ori în cursul călătoriei. Linia ferată a fost începută în anii ʹ20, tunelele fiind săpate manual, pentru fiecare metru excavat în măruntaiele muntelui a fost necesară câte o lună de muncă asiduă. La fiecare 18 metri din lungimea parcursă se câștigă în altitudine un metru. Călătoria de la Flåm la Myrdal oferă o panoramă a celor mai sălbatice peisaje din munții Norvegiei: râuri care străbat ravene adânci și înguste, cascade care se avântă pe abrupturi de stâncă, vârfuri pudrate cu zăpadă și ferme izolate cățărate spectaculos pe versanți. Această cale ferată este printre cele mai abrupte din lume și demonstrează îndrăzneala și priceperea inginerilor acelor vremuri. Trenul circulă cu viteză mică si uneori oprește în locurile cele mai frumoase pentru ca turiștii să poată imortaliza momentul, iar explicațiile despre obiectivele turistice sunt oferite foarte detaliat. O altă adiție a fost introducerea de ecrane LCD în vagoane care prezintă referințe despre calea ferată și despre peisaje, dar și alte informații practice și tehnice care vin în ajutorul turiștilor.
După nici 3 kilometri parcurși trecem pe lângă o biserică înălțată în anul 1667. În apropierea bisericii, se poate vedea monumentul din piatră, ridicat în memoria poetului Per Sivle, originar din zonă. Vârful muntelui Vidmesnosi (1269 m) se înalță maiestuos spre cer atrăgând privirile călătorilor și datorită impresionantei cascade Rjoande, ce cade 140 m pe o pantă stâncoasă. Trenul lasă în urmă pajiști înverzite și livezile din vale, continuându-și circuitul în lungul râului prin tunelurile săpate în stâncă. În stația Berekvam, linia este dublată pentru a permite trenurilor venite din sens opus să treacă unul pe lângă altul. Pasagerii se salută din trenurile pereche. La Blomheller povârnișurile înierbate sunt dovada și amprenta numeroaselor avalanșe. Kårdal este un loc celebru în întreaga vale Flåm, datorită modernei ferme montane pentru creșterea caprelor (300 de exemplare).
Imediat ce trenul iese din Nåli, unde se află cel mai lung tunel (1320 m) de pe ruta feroviară, se întrezărește cea mai interesantă și spectaculoasă imagine a urcușului spre Myrdal – linia de cale ferată cu patru nivele. În același timp, se poate observa vechiul drum, Rollarvegen cu cele 21 de serpentine strânse, urcând pe abruptul masiv Myrdalsberget. Oprirea la Kjosfossen pentru o minunată cascadă reprezintă unul din principalele motivele pentru care călătoria cu trenul între Flåm și Myrdal nu trebuie sub nici o formă ratată. În niciun alt loc din lume, călătorilor nu li se oferă ocazia să coboare special din tren pentru a vedea, filma și fotografia, de la câțiva metri distanță un asemenea obiectiv natural. Cascada se revarsă într-un șuvoi sălbatic din înalt (225 metri) și capătă o formă de clepsidră vijelioasă. Retina înregistrează imagini incredibile. Apoi din neant coboară o muzică divină. Prin toți porii vibrezi de frumusețea magică a locului. Nu ai timp să te dezmeticești, ridici privirea ușor lateral, în plenitudinea farmecului sălbatic, aproape nepământean, apare o făptură despletită, o fee nordică, unduindu-se în mișcări numai de ea cunoscute. Un episod unic! Pur și simplu amuțești! Asist fascinată la un dialog discret și etern între munte, cer, apă și om. Aveam să aflu mai târziu că este vorba despre o creatură legendară Huldra. Se spune că Huldra atrage bărbații cu farmecul ei. Are o coadă lungă de vacă sau, conform unor tradiții, una de vulpe, pe care o leagă sub fustă pentru a o ascunde de bărbați. Dacă reușește să se căsătorească într-o biserică, coada îi cade și devine umană. Altă legendă spune că Heldra seducea călătorii dansând în pădure, apoi îi ucidea. Femeia evazivă îmbrăcată în roșu care dansează pe muzică tradițională este interpretată de elevii școlii de balet din regat. Spectacolul oferit ridică experiența turistică la un alt nivel și completează magia primordială a peisajului. Apa Norvegiei este sublimă în toate formele ei: ghețari, cascade, râuri, nori…
În continuare, trenul trece printr-un tunel în ac de păr, realizând o întoarcere de 180°. O deschidere specială în tunel lasă privirii o amprentă panoramică fabuloasă. La câteva sute de metri sub fereastra vagonului, râul Flåm își continuă destinul șerpuitor pe fundul văii, în timp ce, sub ochii tăi, versantul abrupt, pe care se găsește linia de cale ferată, este tăiat de o prăpastie adâncă. În Reinungvatnet se zărește un lac de munte, chiar înainte de a cuprinde pentru ultima oară munții și meleagurile zonei Vatnahalsen. Geamurile trenului Flam seamănă cu o vitrină în care – cu nasurile lipite de sticlă – turiștii din toată lumea rămân captivați de splendoarea peisajelor norvegiene. Coborâm în Myrdal. Sunt copleșită de vibrație interioară și de un frumos inegalabil!
Experiențele ne aparțin. Sensul și aspirațiile norvegienilor țin de o anumită fericire contemplativă, în care natura este o componentă indispensabilă.
Felix NICOLAU – critic literar
Rădăcinile nu sunt amare
Volumul de poeme Egometrie-Egometría, Editura Limes, 2016, al Elisabetei Boțan debutează cu poeme capabile să scoată efecte interesante din abstractul viziunilor în spațiu: ,,Mis pasos se arrodillan de tanto errar por mi propia geometría/ este laberinto de cicatrices fosilizadas–” (,,Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie/ –labirintul acesta de cicatrici fosilizate–”) (Egometrie-Egometría). Poeta știe cum să fragmenteze mesajul pentru a-i conferi valențe de sens neașteptate. Nu toate poemele ating acest nivel, în altele predomină un lirism al deschiderilor și al sentimentelor etalate specific generației 60 din poezia românească.
Foarte curând însă poeta face pasul către textualismul specific generațiilor 80 și 90, dar numai ca intenție declarată. Altminteri, textele ei vor rămâne intense, concentrate, fără să tânjească după autenticitatea dârei textuale atotverbalizante și atottextualizante.
Elisabeta Boțan scrie o poezie cu mai multe fațete, evoluând lejer între mai multe rețete. De la poezia lirică, intimistă și sensibilă, până la cea a avânturilor, aproape metafizică. Cum artista într-adevăr se mișcă între două lumi, nu aș dori să fac paralele, deoarece între cele două literaturi există decalaje și diferențe de încadrare. Totodată, există câteva poezii de excelentă actualitate, cu o construcție discontinuă și sugestivă, cu formulări memorabile și de mare finețe.
Zona de inspirație a poetei este una largă, plecând de la sentiment și atingând problematica exilului. Așa cum știm, Elisabeta Boțan s-a ambiționat să se integreze în cultura adoptivă, deși a plecat de la zero acum mulți ani. Dar a nutrit și ambiția de a se face cunoscută și în cultura de obârșie ca poetă și traducătoare. Iată forța de autopromovare pe care o au traducerile pentru un traducător-poet.
Mai întâi de toate, poeta compune cu sufletul și cu inima. Stilistica se resimte în consecință și folosește toate figurile de stil, fără a abuza de ele: metaforă, comparație, epitete, hiperbole, litote și altele. Însă poeta tinde constant spre contemporaneitate, răcindu-și adesea lirismul pentru a accesa și sferele intelectuale. Poemele se construiesc dintr-un limbaj decent și din viziuni decente. Zborul și sondarea egoului, dar și a memoriei și a dorințelor, vizează o estetică a frumosului și a încrederii, departe de estetica urâtului și a suspiciunii. Însă poeta experimentează formal, schimbând mereu forma, profilul poemelor.
Și nu în cele din urmă Elisabeta Boțan produce o poezie a feminității, mai puțin a feminismului. O artă a vagului, a viziunilor aureolate, a grației, dar și a deschiderilor grave. Totuși, poeta se stăpânește mereu, se dezvăluie ca o ființă cu deplin autocontrol, atunci și poezia ei va fi mai ales un act cultural ce rememorează compoziții exemplare și propune noi soluții artistice.
Volumul Vuelo entre dos mundos, Editura Nuevos Ekkos, 2022, Madrid, cu ilustrații de Sorin Mihai Bărgăoan și cu un prolog de Miguel Veyrat anunță din titlu persistența șocului cultural – bine, șoc cultural este mult spus, mai degrabă faza ultimă a șocului, cea de integrare în cultura găzduitoare, căci Boțan s-a integrat foarte bine în ambientul spaniol și traduce cu sârg poeți români în spaniolă. Mai mult, ea este unul dintre puținii scriitori români emigrați în Spania care scrie în spaniolă și publică în Spania, dar și în America Latină și este membră a Asociației Colegiale a Scriitorilor din Spania (ACE). În acest volum, imaginile și mișcările sunt baroce, cu răsuciri și metamorfoze turbulente. O asemănare ar putea fi Poemele patetice din 1948 ale marelui exilat Alexandru Busuioceanu. Doar că la el torsionările baroce erau impregnate de un erotism simultan vag (espejismos – oglindiri) și incandescent, simbol al dorului de patrie. La Boțan este vorba mai ales de lupta cu un limbaj care trebuie mereu reformulat pentru a da sens ființei: „El segundo de luz/ alumbra la revuelta/ de la prisión del lenguaje de madera// me crecen garras en el alma,/ desde las garras me crecen alas/ y el vuelo sobre el vacío de mi ser.” („Secunda de lumină/ naște răzvrătirea/ din temnița limbajului de lemn// îmi cresc gheare pe suflet,/ din gheare îmi cresc aripi/ și zbor peste golul ființei mele.”) (Vuelo – Zbor).
Asemănările sunt și în sensul contrastului de temperatură, antitezele fiind și aici intense, într-o poetică barocă: „La tierra arde las huellas de mis pasos.// Muerdo con ansia el camino, bebo mis caídas/ y me vuelvo viento, fulgor, y nube” („Pământul îmi arde urmele pașilor. // mușc cu râvnă drumul, îmi beau căderile/ și mă transform în vânt, în fulger și în nor.”) (La huida – Fuga).
Dar adesea poeta revine la simplitatea ascetică și geometrică de mare efect, multum in parvo. Fără să inoveze, scrisul ei totuși găsește drumul spre expresivitate. De altfel, expresivitatea este importantă pentru această artă: „Solitud,/ el camino recto/ difícil/ que lleva a la luz” („Singurătatea/ calea cea dreaptă/ anevoioasă/ care duce spre lumină”) (Solitud – Solitudine).
Deși poeta are mentalitate de învingător, multe din versurile ei exprimă sensibilitate și nevoia de protecție: „Rompe la gran muralla de la eternidad,/ y ocupa/ un tiempo que no le pertenece./ Solo para secar las lágrimas de una niña,/ acariciar sus mejillas,/ y enseñarle/ cómo se conquista la vida” („Sparge marele zid al eternității,/ și ocupă/ un timp care nu-i aparține,/ Doar pentru a șterge lacrimile unei copile,/ s-o mângâie pe obraji,/ și să-i arate/ cum se cucerește viața.” ) (Transcendencia – Transcendență).
Între atâtea direcții, poeta reușește cel mai bine în poemele cvasi-metaforice, dar cu design simplu, de o profunzime aproape blagiană. Așa cum pentru generația 27 spaniolă metafora era un instrument de cunoaștere, o sondă în abis în vremuri în care contează mai mult suprafețele orizontale: „Soy la piedra/ olvidada al margen de la hita/ entre la línea del cielo/ y la línea de la tierra/ que recoge el agua/ de la canción/ del árbol/ que madura los sueños/ para que no los cubra/ la telaraña de la mudez.” („Eu sunt piatra/ uitată la margine de hotar/ care adună apa/ din cântecul ploii/ și mângâie/ rădăcinile ascunse/ ale copacului/ ce rodește vise/ ca să nu le umple/ păienjenișul muțeniei.) (Entre límites – Între hotare).
Unele versuri sunt clare lamentări deschise, poetizate doar prin clasice figuri de stil. Ele se susțin ca strofă întreagă prin dorul etalat, prin tânjirea după acel ,,loc-paradis”. Deși poeta nu va împinge nostalgia într-o criză a exilatului: „Hay un lugar, un lugar-paraíso,/ de donde tuve que arrancar mis raíces/ y convertirlas en alas,/ e irme lejos…muy lejos…muy lejos” („Există un loc, un loc-paradis,/ de unde a trebuit să-mi smulg rădăcinile/ și să le transform în aripi,/ și să plec departe… foarte departe… foarte departe”) (Un lugar-paraíso – Un loc-paradis).
De altfel, motivele variază de la un poem la altul cu dezinvoltură, poeta schimbând stările de spirit și figurația cu lejeritate. Elisabeta Boțan este o poeta tot mai în formă de la un volum la altul, capabilă cum este să asimileze, să prindă din zbor noile teritorii ale poeticului.
