Literadura nr. 27 (3)

Debut

Atiseea LAUVAGE

(n. 17 martie 2005)
Elevă în clasa a XI-a a Colegiului Romano-Catolic ,,Sf. Iosif”, București, a început să scrie poezii de la vârsta de 13 ani, încurajată de doamna sa profesoară, dr. Alina Maria Stârcea.
Premii: Premiul I pentru creațiile prezentate în cadrul Concursului Național de Creație Literară ,,Tinere Condeie” (2019); Premiul I la Concursul Național de creație literară ,,Oana-Diana Renea”, ediția a VIII-a; Premiul I în cadrul Festivalului de poezie ,,Gellu Naum”, etapa municipală; Premiul I – Marele Premiu ,,Apolodor” în cadrul Festivalului de poezie ,,Gellu Naum”, etapa interjudețeană (2020); Premiul II la Concursul de creație literară ,,Lumea de mâine” (2021) și cel mai recent, Premiul al II-lea la cea de-a XX-a ediție a Concursului Național de Poezie ,,Iulia Hașdeu”, Ploiești.

Te-ascund în vise

Plâng vene și-mi curge un ochi:
Coboară pe pereți nevăzuți
Și-mi zgârie cearșaful nostru
De pretext.

Dacă ai uita pentru o clipă
Că sunt o sticlă cu parfum,
M-ai bea ca pe
Ultima picătură dintr-un
Pahar cu vin.

Ai călca pe cioburi sparte
Și prin fire de păr,
Ți-ar putea crește
O greșeală.

Ce gust amar? Ce vise dulci?
M-ai pătrunde prin
Cele mai mici bule de acid
Și n-ai sesiza
Linia frântă a trupului meu,
Pe care o săruți.

Fetița mută

În mijlocul orașului
Cu pântec de asfalt
Cu suflet de cărămizi și povești
Lipsite de minte.

Fetița tace într-o limbă mută
Și nu poate să doarmă.
Pereții casei ei călăresc povești
Și din ei cântă surd cineva închis în beton
Ca Ana lui Manole.

Scântei i-au cuprins făptura,
Iar în jurul unei cutii pline
Cu măști și roluri prost jucate…
Încercând să iasă la lumină,
Numai ea, ascunzându-se fără rost.

Nu-i strop de răutate,
E doar ea. Își face loc
Printre vene, artere și mușchi
Tăcerea.

Ce-ar fi putut să spună?//

Mamă, casa e în flăcări
Mamă, mi-e tare dor de el.

L’amour rencontre la mer

Mă pierd.
Mă găsesc.
În fiecare val, fir de nisip și cântec de vânt.
Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că îți place să vezi
cum nu mai pot să scot niciun cuvânt în apă.
Noi oameni de oraș:
Visuri născute moarte – Stele răpuse de noapte
3, 2, 1… Ne topim.
Nu mai gândesc, doar simt furtuna și nu doare.

Nu-i nuntă-n cer
E nuntă-n mare.

Pentru el eram doar o actriță la hotel

Pândesc printre vene,
Poate reușesc să iasă la suprafață
Prin rana pe care o țin deschisă –
Preventiv.

Trag de pojghițe,
O zgândăr și o scutur
Poate-poate mai simt
Și eu ceva.

La orizonturi unde
DO-a-RE să MI te imaginez
Prin FA-ntasticul nostru
SOL-stițiu de LA-crimă;
Nu știu SI-gur care dintre
Noi DO-i a murit.

Se caută Haos!

Pierdut aseară
Pe la ora de culcare
A tuturor câinilor vagabonzi
Din zona Prelungirii.

Se caută Haos!
Răspunde la diverse
Nume, pe bune:

Bezmetic
Te arunci pe scări

Gol
E sufletul sufrageriei
Și
Corpul Cezarei

Uitat
Prin hăul dezordinii

Amalgam
De haine pe jos

Tic-tic.
Tac-tac.

Se caută Haos!
Cât mai repede
Plătesc cash/ card
Garçon, nu primești bacșiș

Se caută Haos!
Se aud pitici.

Se caută Haos!
Criminal cuviincios,
Eliberat recent din
Templul Corpului
De lapte și miere.

Se caută Haos!
Pentru omuciderea
Lui Natalie Portman
În rolul lebedei Albe

Negru e oricum nonculoarea mea preferată

Se caută Haos!
Și se găsește…
– Lasă-mă să dorm!
– Bine, iubite! Spune-mi o poveste…

Manuela Camelia SAVA

Timp universal valabil

ziua deschide ochii
îți dă binețe
marșul secundelor e un prototip reinventat

rugăciunea este stropită cu apă neîncepută

Crezul

cred că drumul
ce nu are început și sfârșit
este presărat cu stele
numai iubirile dau buzna
ochii lui te regăsesc în acest poem

jake sully și ai lui au luat calea apei

Plată

ascult tictacul –
ceas cu rădăcini înfipte în cer

blestemul acesta se numește iubire albastră
aș putea fugi la nesfârșit
aș coborî la iad
dar lacătele stau mărturie
că adam și eva nu sunt acolo
te-aș putea îmbrățișa cu degetele înfrunzite

mai bine să plătesc păcatul cu câte o poezie

Există iubire

de ce apare iubirea
în cărți
poeții nebuni o cântă și nu o găsesc niciodată

de ce cauți iubirea
valurile apusurile zăpezile o poartă în secret
pretutindeni

de ce ești trist când iubești
ecoul te întreabă
și tu neputincios ridici din umeri
răsăritul este inima ta albastră

Mihaela Roxana BOBOC

Ziua Z

simt un poem bun cum picură din taste
apoi se preface în stană de piatră
o zi oarecare
devine ziua Z când pornesc motorul
cafeaua nu s-a răcit în cană
nici trupurile noastre după risipa de dragoste
se îndoaie ca o hârtie
uitată în buzunar
am notat ceva care nu mai contează
va ajunge în mașina de spălat
odată cu lenjeria de corp care nu mai păstrează nimic
din gustul buzelor tale
ajung târziu în pat
bezna mă absoarbe odată cu pătura
sub care trupul meu
pâlpâie ca o lumânare
poezie și ceară.

Cămașa de forță

Ieri, când toate mi se păreau posibile
jocurile, poeziile
chiar și această poveste de dragoste
care nu poate încăpea în niciun album;
ieri, când eram tineri
și nimic nu ne părea interzis
când nu iertam nimic și nimic nu rămânea nesărutat
s-au scris aceste versuri
în pielea poemelor mele să nu intri
cu risipa de iubire și zgârcenia cuvintelor
să nu ieși nicicând
în labirint singura ieșire duce la eșafod
poate că ultima respirație ia cu sine
toată nebunia
și o plimbă în cămașa de forță a sufletului
la pieptul tău pot să adorm
mâine…
mâine vine oricum
să ne culeagă rămășițele zilei
zăpada din ochi
crește albastră și de necuprins.

Carmen-Maria MECU

DIALOG IMAGINAR
*
o să te inventez

am nevoie de o privire în strălucirea
căreia să exist
ce soare roșu îl simt cum
își trimite
energia spre mine
nu-mi spune știu acolo e inima ta

așa a vrut
făcătorul acestei lumi
să ne ancoreze în același apus

iar când unul dintre noi va muri
umil și frumos
cerul să vibreze ca și cum în miezul focului
pe cale de a se stinge
sunt doi
*
mă inventezi
așa cum creierul tău pictează
soarele norii luna

îmi place să te aud cum respiri
o undă de emoție foarte vie
atingerea mea
petală de trandafir tomnatic
purtată de vânt

oriunde ești nu poți fi decât cu mine

vorbele corpurile lor hrana
cea de toate zilele
iluzii energii
străine

lasă-mă să fiu pentru tine
ceața de toamnă muzica apelor disipată în aer
ascultă-mă când șoptesc
destrămându-mă

t e i u b e s c
*
rămâi un pic
ce-i trecerea noastră mai mult decât
o lungă clipă
te iubesc mai presus de mine
ceață vie

mă vreau
ultima frunză aurie de mesteacăn
eghilet
pe umărul tău ireal

ești mai mult decât poate inventa
o minte omenească
poate am atins în joaca mea
un nod vital

un vortex care mă absoarbe dincolo
de vorbe
un dor imens ca o ardere
albă

rămâi un pic fiindcă doar așa mai pot să exist
în trupul meu de carne să mai respir
un pic
*

rămân

dar
poate fi rămânerea
mai mult
decât o energie
înghețată

respiră
iocari serio
deschide palma
ai grijă cum
atingi
inima mea

un arbore cu noduri de ceață
e lumea voastră
iubirea
o ardere albă

e timpul să afli
că eu te aștept dincolo de carne

aici pot fi
doar o literă oarbă
o așchie tremurătoare
de vis
*
voi coace
pentru tine doar
voce vie
o lume imaginală
de turtă dulce

vine crăciunul

globuri ca merele roșii
zăpadă

dă-mi mâna ta
eliberată de
carne

ce lumină palidă aruncă
spre noi
steaua aceasta
e drumul lung și încă nu știm
până unde ne poate duce

știu doar că iubirea mea
nu are început
nici sfârșit

dă-mi mâna ta eliberată de carne
*
moare la voi
un an
și alții or să mai moară

cheamă somnul

în valea celor fără de umbră
te aștept

e simplu să te apropii
arderea inimii mele nu lasă
fum

vino
o să-ți arăt cel mai proaspăt cer

acolo ți-am scris numele
cu picături de foc
din mine
și l-am închis
într-un
inel
*

spui
ți-am închis numele

dar
cercul tău e doar marginea
fântânii
prin care eu alunec
în alt vis

o
niciun izvor
nu-mi poate ostoi setea
ardere fără fum
toate visele mele aleargă aleargă aleargă
spre tine
carusel nebun

oprește-mă în palma ta
iubite
așa cum iarna pământeană
își îngheață fulgii

până când dragostea mea va fi o floare argintie fără umbră