Literadura nr. 27 (2)

Pe gaura cheii
Interviu realizat de Camelia Iuliana RADU

Membru al Uniunii Scriitorilor, Iași, filiala poezie.
născut pe 10 mai 1958, la Malu, așezare aflată la A înființat și conduce editura Vinea (din 1990…) și institutul pentru cercetarea avangardei românești și europene – icare (din 1998…).
Membru în consiliul de conducere al uniunii scriitorilor între 2004 – 2009.
A susținut, în 2012, doctoratul la facultatea de litere din București, cu lucrarea: „Geo Bogza și avangarda românăˮ.
volume publicate (selecție):
«dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere/ cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele / cartea nenăscutului», versuri (prefață de Angela Furtună; postfață de Lucian Vasilescu; coperta și ilustrațiile de Suzana Fântânariu), editura Vinea, 2021, „Nicolae Magnificulˮ, versuri (coperta și ilustrațiile Nicolae de Popa), editura Vinea, 2000;
„capodopera maximaˮ, versuri (cu un preambul și un portret al autorului de Șerban Foarță, postfață de Șerban Axinte, coperta volumului și planșele: Mihaela Șchiopu), editura Vinea, 2007;
„Viața cealaltă și moartea cealaltăˮ, versuri (prefață: Gheorghe Grigurcu; postfață: Emanuela Ilie; ilustrații de Nicolae Makovei), 2010;
aceste trei volume alcătuiesc o trilogie, scrisă și publicată ca atare în decurs de un deceniu.
„manualul de literaturăˮ, o carte alcătuită de Daniel Bănulescu, antologie de versuri (coautor, alături de: Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Ioan es. Pop, Cristian Popescu, Lucian Vasilescu, Floarea Țuțuianu); prefață de Alex. Ștefănescu; postfață de Horia Gârbea, editura Vinea, 2004.
„Oase de înger/ New York. Bucureștiˮ, versuri (cu un cuvânt înainte al autorului, o prefață de Felix Nicolau, o „postfață” de Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Mihail Gălățanu, Marin Mincu; ilustrații de Maxim Dumitraș), editura Vinea, 2009.

Nicolae TZONE:

«Cred că Puritatea absolută
poate o himeră în lumea reală,
poate fi dobândită prin Poezie»

– Editura Vinea a adus în rafturi Nicolae Tzone: «dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere/ cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele / cartea nenăscutului». Cum a apărut acesta carte fabuloasă, de peste 500 de pagini? Cum ai scris? Ai știut dinainte ce va fi, s-a construit în timp? Cum a fost?
– Eram obsedat, de mai multă vreme, în direcția lui André Breton, autorul celebrei, obsedantei „Nadia”, sau, dacă vreți, în direcția lui Gellu Naum, care izbutise volumul de excepție „Zenobia”, de adâncirea unei construcții poetice proprii, care să mă păstreze în matca familiei literare suprarealiste, dar care, în același timp, să mă și diferențieze decisiv de campionii din arealul ei. Nu mi-a lipsit niciodată obrăznicia să cred că pentru mine și pentru poemele mele imposibilul nu există. Că mi-e îngăduit, fără falsă modestie, să așez ștacheta foarte sus, și da, că pot ajunge în zone de sensibilitate cu greu accesibile. Fiindu-mi proprie coborârea în transa cea mai adâncă și absența oricărui tip de inhibiție, pentru mine a scrie a devenit echivalent cu Libertatea Ilimitată. De aici familiaritatea tandră cu Lumina Infinită. Cred că Puritatea absolută, poate o himeră în lumea reală, poate fi dobândită prin Poezie. Și atunci Poemul-capodoperă mi-a devenit miză în sine.
Eram bântuit de asemenea idei/revelații/viziuni nu ușor suportabile în momentul când am scris primul text din noul volum. Era toamna lui 2013. Mă retrăsesem la Malu, pe Dunăre, cam la 15 kilometri de Giurgiu. Adică în satul meu natal. Nu o făcusem chiar de bunăvoie. A fost o decizie pe care am luat-o însă din toată inima. Mama mea, Floarea Tzone, a avut un atac cerebral. Am decis să rămân lângă ea. Acolo, în casa în care m-am născut am scris această „poveste de viața de moarte și de naștere”. Și prima jumătate a cărții a fost chiar rezultatul unei concentrări apăsate, pentru că am scris în fiecare zi câte un poem, și poemul respectiv era pus pe pagina mea de facebook, nou-nouț, mustind de prospețime. S-a născut, aproape peste noapte, un public viu și receptiv. Practic, nu ezit să spun că pot vorbi de o carte scrisă în direct. Cu bună-știință. Îmi testam limitele de concentrare și rezistență.
Știam, premeditam oare tot ce scriam? Nu. Fluxul imaginației nu putea fi zăgăzuit, nicidecum controlat. Cartea se contura ca așezare a Dunării în inima unui excurs poetic de lungi dimensiuni în literatura noastră. O poveste irezistibilă de iubire își cerea dreptul la existență. Se edifica, text după text, ceea ce aș putea numi și chiar numesc o Zenobie a poeziei mele: o femeie miraculoasă – firește, frumusețea însăși, și puritatea însăși, și delicatețea însăși, își urmează calea inimii și se hotărăște să se oprească în casa poetului, avertizându-l însă că numai „până la sosirea primei zăpezi a anului”.
Existența, în sine, nu se poate nărui însă. „Nenăscutul”, în ultimul text al volumului, devine Primul Om Viu născut de un Poem. Viitorul Poeziei este asigurat.

–Nașterea „familiei poetice” – iubita, poetul și fiul nenăscut – transfigurează realitatea, aceasta devenind o suprarealitate poetică. Ai avut aceasta viziune de la început asupra volumului?
– Nu pot da un răspuns tranșant. Știu, știam de mai mulți ani că pentru a ajunge un nume pregnant și pentru a-l impune în zona suprarealismului românesc, și nu numai, este necesar să-mi construiesc un ținut propriu cu siguranță ieșit din comun. Subconștientul meu a fost și este în permanență un țesut extrem de viu puternic vascularizat de o imaginație luxuriantă. Acest lucru mă ajută să provoc transa fără greutate și, mai cu seamă, fără a apela vreodată la voință, sau și mai rău, la excesul de voință. După ivirea primul vers niciodată nu știu ceea ce va urma. Și totuși, avalanșă de versuri devine atotputernică, iluminările se declanșează de-a dreptul instantaneu. Însă îmi dau seama, știu pur și simplu, că sunt totuși foarte departe de ceea ce se numește dicteu automat. Pur și simplu cu mine, cu ființa mea, se petrece un act magic. Am senzația că de fapt nu eu scriu poemul care tocmai se naște, ci chiar nașterea în sine a poemului face legile. Le dictează. Mai exact: mi le dictează. Creierul meu devine, în acele clipe, un recipient excelent conducător de electricitate poetică. Eu recunosc deschis puterea în sine a Poemelor Capodoperă. Au forță de sine stătătoare. Nu mi se pare deloc straniu să cred că poezia în sine, în totalitatea ei, are cunoștință de puterea ei. Și își creează cu de la sine voință Prezentul.
Mai adaug, înainte de 2013, așa cum o și arată fără echivoc câteva poeme, atinsesem tema nașterii, în poezia mea, a unui fiu, pe care să-l învăț, tot ce știu eu despre poezia lumii. Fără îndoială că din acele segmente el a țâșnit în volumul nou.
Deci, nu am construit cartea știind de la început cum avea să arate în final. Ba chiar recunosc că ea părea a fi o carte în primul rând a iubitei. Și nu a nenăscutului. Lectura ei cât de cât obiectivizată acum, după tipărirea efectivă, ne arată că „Nenăscutul” este personajul central și mă gândesc că poate la o a doua ediției ar fi mai bine să o intitulez simplu și foarte direct: „Cartea Nenăscutului”.
– Capitolul morții, un bocet nesfârșit, ne duce cu gândul la tradițiile populare românești, atât de vechi și de profunde. Ai făcut cercetări prealabile sau sunt experiențele tale trăite la Malu, pe malul Dunării?
Te referi la „Înmormântările”. Această secvență a volumului este, cu adevărat, teribilă. S-a suprapus peste o experiență reală din biografia mea. Este unul dintre acele texte despre care pot mărturisi că mi-a salvat viața. Dacă nu-l scriam nu sunt sigur că reușeam să supraviețuiesc. În el, poetul este găsit înecat, aproape în putrefacție, în Dunăre. E inutil să spun că după morțile în Sena ale lui Celan și Luca, o moarte în același mod, fie și în Dunărea noastră balcanică, nu ar fi scăpat neobservată. Scrierea lui m-a spălat de negru și de dezastrul interior apăsat.
– Una din întâlnirile fabuloase din carte este cea cu Homer. El îi spune fiului extrem de curios că el nu va mai putea vreodată să scrie cu cei vii, dar că da, va putea nestingherit să scrie împreună cu el, fiind nenăscut. Ne legi astfel de literatura europeană, de rădăcinile ei, fiind tu însuți prin acest volum urmaș al ei.
– Întâlnirea la care te referi se găsește în carte la pagina 185 și constituie poemul XXXVIII, având titlul: [vine homer de foarte sus de pe cer și bate în geam hai deschideți odată…]. Poate va deveni foarte simplu să răspund întrebării tale pur și simplu citând paragrafe din el. De Homer mă simt legat din totdeauna și pentru totdeauna, cu parâme care străbat veacurile, dacă mi-e îngăduit să spun așa, cu sinceritate de nezdruncinat.
Versurile în sine spun totul. Homer este deopotrivă „grecia toată și de peste tot”. Tzone și Homer sunt gândiți ca respirând împreună. Apa vie a poeziei perene are izvoare grecești. Poemul XXXVIII este un punct nodal în arhitectura cărții. Confesiunea către Homer cu privire la fiul năzdrăvan are o semnificație copleșitoare: „îmi pun toată speranța în el, adaugă Tzone, îl pregătesc de zor să continue tot ce-am trăit vreodată și tot ce am scris vreodată/ nașterea lui va fi pe pământ cu adevărat un miracol/ homer îl ia pe genunchi pe pitic da zice da tu ai putea citi ceea ce scriu tocmai pentru că nu te-ai născut/ cât încă nu te vei naște ai putea să vii la mine în cer nenăscuți pot primi cu nenăscuți pot vorbi cu nenăscuți mă pot cu siguranță plimba cât am chef să mă plimb și de asemenea cred că am putea scrie împreună până te naști/ putem să batem fiule palma batem se entuziasmează nenăscutul/ și cele două mâini una uriașă și cealaltă de omuleț mic mic mai mic decât mic se ciocnesc ușor una de alta”.
Să mai adaug, draga mea prietenă, că între mine, cel cu care vorbești acum și „personajul Tzone” din cartea aceasta și din toate cărțile mele cititorul este rugat nu să pună distanță, dar nici să ne contopească, ci să lase poezia să-și exercite nestingherit legile de blândă și îngăduitoare coexistență?

– Care este relația ta, ca poet, cu critica literară? Te-a avantajat faptul că ești conducătorul unei edituri importante de poezie?
– Uf, întrebările tale văd că sunt veritabile pumnale. Poate că, urmând logica obișnuită, ar fi de presupus că ar fi fost posibil, ca editor de poezie deosebit de activ, să fiu răsfățat de critici. Dar nu s-a întâmplat acest lucru. Pentru o bună parte dintre criticii foarte activi, și aș putea numi imediat câțiva, continui să rămân pur și simplu un necunoscut. Nu le dau numele, pentru că s-ar putea presupune că aș aștepta ceva de la ei. Ba unul dintre ei, de pildă, la „Nicolae Magnificul”, prima mea carte importantă, din 2000, a trântit chiar și o cronică de desființare. Tare ciudat a fost că această cronică negativă a apărut la 3 sau 4 ani după apariția cărții, când tirajul era de mult epuizat și, practic, nu se mai găsea nicăieri. Nu era propriu-zis un text negativ în urma unei analize pe text, ci era un pamflet rău intenționat. Face bine, în peisajul nostru literar, uneori, și o înjurătură chiar un pic mai acidă. Nu este o enormitate să afirm că un pamflet receptat pe neașteptate la București, contrar intențiilor autorului lui, mai degrabă validează, decât distruge valoare unui volum.
Cartea „Nicolae Magnificul” nu este nicidecum o ridicare benevolă pe soclul unei statui. Este o construcție gravă, deosebit de dificil de scris, pentru că în paginile ei este vorba despre continuare poveștii străvechi de iubire dintre Orfeu și Euridice, dincolo de clipa în care, înainte de a-și scoate iubita din infern, acesta nu a rezistat ispitei de a roti capul pentru a-i privi chipul. Întoarcerea capului era echivalentă cu victoria definitivă a morții. Cum în poezie nimic nu este interzis, am scris despre continuitatea iubirii dintre cei doi îndrăgostiți în Moarte. Aleg, pentru exemplificare, un vers din volum: „Am uitat că sunt mort și-am început să râd…”.
Cartea în sine s-a bucurat de o atenție deosebită, receptarea ei fiind deosebit de Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o Gheorghe Grigurcu, publicând o cronică de zile mari cuprinsă în două numere consecutive ale „României literare”. Nu-l cunoșteam direct pe marele critic la acea dată. De atunci a scris despre fiecare volum al meu texte critice riguroase. Ceea ce a însemnat și înseamnă, neîndoielnic, pentru poezia mea un mare noroc.
Tot atunci a scris în „Contimporanul” o cronică, cum se zice, de pus la icoană, Miron Kiropol. Iată un foarte scurt fragment: «Mă simt aproape ciung scriind despre un poet. Și totuși îndrăznesc […]. Există un text ce nu e altceva decât o capodoperă a poeziei românești. Și mă întreb, de ce trebuie să recunoaștem o capodoperă numai și numai când poetul e mort și bine îngropat […]. O mare poezie. […] Tragicul e chiar sufletul versurilor poetului nostru, ce uneori pare bătut în cuie într-o sucursală a infernului.»
În „Convorbiri literare”, Mircea A. Diaconu, folosește în cronica pe care mi-a dedicat-o, de două ori sintagma „poet de primă mărime”. Iar Traian T. Coșovei scria: „«Cartea lui Nicolae Tzone […] ne amintește de „discursivitatea” visului, pe care o reîntâlneam la Boris Vian, și de superbele plutiri chagaliene. […] Nicolae Tzone face încă o dată proba unui discurs elaborat, dublat de sentiment și triplat de o vocație poetică incontestabilă.» Și au mai fost numeroase cronici la „Nicolae Magnificul”. Nu e locul să zăbovim aici.
Sunt mai bine de 20 de ani de atunci. Cu următoarele două cărți, „capodopera maxima” (2007) și „viața cealaltă și moartea cealaltă” (2010), scrise în continuitatea lui „Nicolae Magnificul”, am încheiat un proiect mai mult decât ambițios, anume realizarea unei trilogii poetice. Iată-mă, fără falsă modestie, un poet român cu un proiect încheiat în tipul vieții sale. O fi puțin? O fi mult? Numai timpul va decide.
– Este de ajuns ca o carte de valoare să-și creeze singură văd către un premiu important? Cum a fost drumul cărților tale în această privință?
– Sunt iarăși în situația de a nu putea răspunde tranșant. Cândva am înscris volumul „Nicolae Magnificul” la premiile literare decernate de Academia Română. De fapt, am fost invitat să depun cartea la concurs. După ce am alcătuit dosarul de rigoare, lucru deloc ușor, am crezut că este imposibil să nu obțin respectiva distincție. Azi recunosc că eram de o naivitate incredibilă. Nu am obținut nimic. Am rămas cu un gust tare amar. M-am jurat că pentru o vreme nu voi mai supune atenției juriilor literare, indiferent de rangul lor, cărțile mele de poezie. Și așa am și făcut ani în șir. Am greșit? Sau am făcut bine scutindu-mă de alte decepții?
Totuși nu pot spune că lumea literară nu m-a privit cu o relativă atenție, chiar dacă nu mi-am mai înscris efectiv volumele în vreo competiție ori alta, devreme ce s-a oprit de-a lungul timpului de câteva ori asupra numelui meu. Astfel, am primit: Premiul „Hyperion”, în 2008, decernat de revista „Hyperion – Caiete Botoșănene” la Botoșani, pentru volumul „capodopera maxima”, Premiul festivalului internațional de poezie, Sighetu Marmației, 2010, pentru volumul „oase de înger/ new york. bucurești”, versuri, Ed. Vinea, 2009; Premiul „Lucian Blaga” pentru poezie, acordat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, ediția 2013; Premiul național de poezie „Serile de la Brădiceni”, ediția 2014.
Adaug că anul trecut, pentru volumul de care discutăm acum, «dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere/ cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele / cartea nenăscutului», Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor mi-a acordat Premiul Ioanid Romanescu. De data acesta însă am înscris cartea în competiție.
– Vrei să te oprești un pic asupra decepției pe care ai avut-o în legătură cu participarea la concursul de volume de la Academie? Bănuiesc că poți mărturisi lucruri interesante.
– Nu te pot refuza. Deși nu-mi face deloc plăcere să-mi amintesc de întâmplarea de atunci. S-o rezum, deci. Volumul „Nicolae Magnificul” adunase o sumă de articole generoase. Mă întâlnisem de curând cu Petre Răileanu, venit de la Paris și cu care colaboram la derularea unor proiecte legate de avangardă. Firește că i-am dăruit cu bucurie un exemplar al volumului meu. Peste un timp am primit un telefon de la prozatorul Nic. Iliescu, care lucra la Secția Literară de la Academie. Mi-a spus că deunăzi avusese o discuție cu Petre Răileanu și că acesta îi vorbise cu entuziasm despre cartea mea. De ce să nu o depun pentru premiile de poezie de la Academia Română? Chiar așa. De ce nu? Ce-aș fi avut de pierdut ?
Cutuma era ca împreună cu volumul în sine, să fie prezentat și un dosar cu recomandări din partea unor personalități ale lumii culturale. M-au susținut trei mari scriitori, poetul Geo Dumitrescu (arhicunoscut pentru retractilitatea sa), romancierul Nicolae Breban și criticul/ profesorul universitar de la Cluj Ion Pop.
Ți le dezvălui, dragă Camelia Iuliana Radu, în premieră. Iată recomandarea autorului „Libertății de a trage cu pușca”: „Subsemnatul Geo Dumitrescu/ îmi îngădui să semnalez juriului de/ premii pentru anul 2000 o carte ce/ mi se pare că merită a fi luată în/ seamă: e vorba de „Nicolae Magnificul”, volumul de versuri/ al lui Nicolae Țone (editura „Vinea”)/ încercare dezlănțuită, frenetică, adesea/ convingătoare, de a resuscita supra-/ realismul. Condițiile grafice și/ tipografice ale ediției sînt și ele/ la înălțimea acestei interesante încercări./ Geo Dumitrescu”.
Amintesc aici, în treacăt, că Geo Dumitrescu, pe vreme adolescenței mele deținea rubrica „Poșta redacției” la revista „Luceafărul”. M-a debutat cu poezie aici. Mi-a publicat câte un poem la răstimpuri. Cu totul au fost 5. Le mai păstrez pe undeva.
Autorul „Francescăi”, scria: „Recomandare/ Una din cărțile interesante de poezie/ publicate în anul 2000 a fost volumul/ „Nicolae Magnificul” de Nicolae Țone,/ o carte concepută în descendența supra-/ realistă./ Volumul s-a bucurat de-o excelentă/ primire din partea criticii literare, printre alții/ au semnat studii consistente Gh. Grigurcu,/ Const. Abăluță, Nora Iuga, Mirol Kitopol,/ Mircea Diaconu și alții./ Toate acestea ne fac să credem că volumul/ citat mai sus îndeplinește condițiile ce se cer/ prestigiosului premiu al Academiei Române./ Nicolae Breban/ Sept 2002».
La Târgul de carte București, pe vremea când se desfășura în etajele superioare ale Teatrului Național, am avut surpriza, la Terasa „La motor”, ca dl. Breban să mă oprească pentru câteva minute și să-mi spună: „Dle Tzone/ urmăresc cu interes ceea ce faceți în viața publicistică și la Editura Vinea, publicând atâtea volume de poezie. Vreau să știți că dacă veți avea vreodată nevoie să vă susțin într-o privință sau alta, puteți conta pe sprijinul meu!”. De aceea, în momentul în care mi-am alcătuit dosarul pentru concursul de la Academie, nu am ezitat să apelez la domnia sa.
Iată acum referatul d-lui Ion Pop! Scris cu rigoarea sa bine cunoscută, acest text mi-a produs o bucurie enormă: „[…] Subsemnatul, Ion Pop, profesor la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, membru al Uniunii Scriitorilor din România, recomand juriului pentru acordarea premiilor Academiei Române pe anul 2000 volumul de versuri Nicolae Magnificul de Nicolae Țone, publicat de Editura Vinea din București./ Cartea D-lui Nicolae Țone se impune, în contextul aparițiilor editoriale din acest an din spațiul poeziei, printr-o evidentă originalitate și prospețime a expresiei lirice. Profitând de experiența novatoare a avangardei literare românești, pe care dovedește a o fi asimilat în profunzime (este și unul dintre cercetătorii și editorii pasionați ai literaturii de avangardă), poetul o fructifică printr-o confruntare fertilă cu propria sensibilitate nonconformistă, ce poartă marca evoluțiilor poeziei românești din anii ’90 încoace. Poemele sale, de amplă respirație, mobilizează un foarte larg și divers evantai imagistic, atestând o neobișnuită mobilitate a fanteziei asociative, mereu spectaculoasă în inventivitatea ei, ce poate trimite la experiențele din sfera suprarealismului, dar rămânând deschisă și spre datul existențial concret și angajamentele propriei biografii. Tocmai acest amestec de vitalitate impulsivă, și autentică și jucată, cu varii sedimente culturale tratate cu libertatea de spirit a unui „postmodern”, conferă personalitate discursului poetic. Ipostazierea teatrală, voit excesivă a propriului eu liric, făcând pereche cu proiecția fantasmatică a unui „personaj” geamăn, „dona Juana”, complementar în ordinea sugerării unui univers afectiv de extremă disponibilitate, participă la schițarea unei mici mitologii proprii, care întărește accentul individual al viziunii poetice și îi asigură coerența internă./ Cu convingerea că avem de-a face cu o carte de reală substanță lirică, reprezentativă pentru generația din care face parte Dl. Nicolae Țone, o recomand atenției juriului de premiere.// Cluj-Napoca, 31 octombrie 2002/ Ion Pop».
– Într-adevăr, sunt susțineri care, cu siguranță ar face fericit orice poet…
– Nu am obținut premiul. Acesta a mers către un alt poet, nu contează numele său. Foarte trist pentru mine a fost acela care câștigase nu era, sigur, după opinia mea apăsat subiectivă, un autor în fața căruia să faci plecăciune și să te recunoști învins. Ratarea, concursul m-au tulburat. Dar a mai fost ceva ce am aflat. Ceva ce m-a șocat de-a dreptul. Mi s-a pus întrebarea, în momentul în care mi se comunica respingerea: „Lucrezi ceva cu Manolescu?” Mi s-a explicat sec: «„Șeful” nu a vrut cu niciun chip să fie volumul tău premiat.». Tocmai în perioada aceea anunțasem, ca editor, că pregătesc o ediție mamut a tuturor articolelor din „Contimporanul” și „România literară” ale d-lui Nicolae Manolescu. „Șeful” era chiar Președintele Academiei Române.
Cert este că volumul „Nicolae Magnificul” s-a dovedit decisiv pentru poezia mea viitoare. Mi-am păstrat independența ca editor și nu am acceptat vreodată spre tipărire, cu bună știință, vreun autor doar vecin literaturii. Am refuzat, de câteva ori, volume cu care nu am vrut să-mi încalc conștiința sau să-mi pierd echidistanța în lumea literară. Acest fapt m-a costat și câteva negații virulente (am amintit de una dintre ele), dar azi mă bucur că, de pildă, nu am publicat volumul cu textele așa-zis pornografice ale lui Eminescu. Mă întreb încă dacă am greșit sau nu nepublicând volumul „Persoane” al lui Alexandru Mușina, cu acele diatribe imposibile împotriva d-nei Ana Blandiana ori Nicolae Manolescu. Am și acum scrisoarea lui, plus discheta cu poemele. I-am explicat că este mai potrivit să le publice la editura sa, „Aula”, ceea ce a și făcut. Cert este că a pornit după aceea împotriva mea un noian de imprecații. Nu am răspuns, Dar nu am putut înțelege „de ce așa?”, mai ales că ultima dată când ne întâlnisem am împărțit banii pe care-i mai aveam prin buzunare la sfârșitul zilei și am cumpărat florile pe care împreună le-am dus la biserica din apropierea Pieței Romane unde de-abia fusese depus trupul Marianei Marin.

Distribuie: