Spații culturale nr. 21 (2)

Camelia Manuela SAVA

Jurnalul Annei Frank

O carte monumentală ce face parte din seria Memorii. Jurnale, apărută în 2011 la Editura Humanitas, în traducerea lui Gheorghe Nicolaescu, este Jurnalul Annei Frank, 12 iunie 1942 – 1 august 1944. Această capodoperă literară are o istorie minunată şi ne-a fost transmisă într-un mod nemaiîntâlnit, pentru că a fost salvată de o fiinţă aparent nesemnificativă (de secretara tatălui Annei), păstrată cu sfinţenie şi apoi dată tatălui autoarei jurnalului, care s-a ocupat de publicare. Ceea ce ţine de miraculos ţine nu numai vârsta fragedă a autoarei (Anne Frank avea doar 13 ani când a început să scrie acest jurnal), ci şi de condiţiile în care scrie: evreică fiind, este nevoită să se ascundă cu întreaga familie şi timp de doi ani trăiesc în clandestinitate – exact timpul în care este ţinut acest jurnal, apoi sunt cu toţii prinşi, arestaţi şi vor muri cu puţin înainte de a se sfârşi al doilea război mondial; este o poveste tragică a unei adolescente ce aparţine unui popor nefericit ce trebuie să fugă, să se ascundă, pentru a rămâne totuşi demn în faţa morţii – evreică, Anne Frank împărtăşeşte soarta acestui popor şi va muri de tifos în lagărul de concentrare în care este dusă împreună cu mama şi sora sa, cu numai câteva luni înainte de a se sfârşi războiul. Ea este un simbol al speranţei, al încrederii că pacea va pune capăt urii între popoare şi va aduce cu sine modernizarea întregii lumi, emanciparea tinerilor, dezvoltarea omenirii, a relaţiilor între adulţi şi copii, între părinţi şi copiii lor, între diferitele naţionalităţi, culturi şi moduri de viaţă sau de gândire. Acest copil ne învaţă prin intermediul paginilor din jurnalul său cum să iubim viaţa, să fim mai încrezători în noi, în propriile forţe, să urâm războaiele sau orice alte forme de opresiune.
Povestea este simplă şi ar putea porni de la momentul când, în ianuarie 1933, Otto Frank decide să emigreze din Germania natală în Ţările de Jos, la Amsterdam (împreună cu soţia şi cele două fiice, Margot, n. 1926 şi Anne, n. 1929); aici fondează o societate specializată în comerţul cu pectină (produs folosit la prepararea dulceţurilor), şi, ulterior, în vânzarea de condimente. Amenajează, în secret, în clădirea în care funcţiona firma sa, o ascunzătoare, aşa-numita Anexă. Aici se vor ascunde în 6 iulie 1942 toţi cei patru componenţi ai familiei Frank; li se alătură încă o familie, cu un băiat pe nume Peter, şi un medic dentist, toţi evrei. Cei opt locatari ai Anexei vor supravieţui datorită protectorilor lor neerlandezi, colaboratori curajoşi ai lui Otto Frank, care îi aprovizionează timp de doi ani. Vor fi prinşi pe 1 august 1944, după debarcarea Aliaţilor în Normandia, când înfrângerea Germaniei era iminentă şi cei opt sperau să fie liberi.
În tot această perioadă a clandestinităţii sale, Anne Frank scrie Jurnalul său pe un caiet pe care îl primise de ziua sa, când împlinea 13 ani: 12 iunie 1942, consemnând tot ce i se întâmplă, tot ce simte; îl revizuieşte, îl completează în primăvara anului 1944, fiindcă îl ascultă la radio pe ministrul educaţiei din guvernul neerlandez, aflat în exil la Londra, care spunea că, după război, vor fi adunate şi publicate toate mărturiile scrise ale suferinţelor îndurate de cei care locuiau în ţările ocupate de germani.
Însemnările jurnalului au forma unor scrisori adresate unei fictive, Kitty (de aici nevoia de prieteni). Dacă la început a scris doar pentru sine – momentul debutului este acela al primirii caietului: ,,Voi începe cu momentul în care te-am primit, adică în care te-am văzut pe masa cu darurile de ziua mea…” (14 iunie 1942), după un an şi jumătate, în ascunzătoare, apar completări de genul: ,,Până acum mi-ai fost de mare ajutor (…). O, ce bucuroasă sunt că te-am luat cu mine!” (28 septembrie 1942).
Colegii de şcoală, orele de curs, profesorii, micile flirturi cu băieţii, chiar notele luate sunt prezentate cu un orgoliu adolescentin, dar este făcut şi un mic istoric al familiei sale (tatăl, mama şi sora sa, Margot), fiind în permanenţă în centrul atenţiei datorită firii sale pozitive, exuberante; veselia, optimismul dispar atunci când soseşte o citaţie pentru tatăl lor pe 5 iulie 1942 (prigoana evreilor începuse deja şi în Ţările de Jos) şi existenţa copilei de numai 13 ani este pusă sub semnul incertitudinii şi al insecurităţii. Totul este împachetat în grabă, dar cu grijă, multe din obiectele ce aparţineau familiei fuseseră deja cărate în ascunzătoare sau pe la diferiţi cunoscuţi – tatăl Annei o avertizase cu câteva zile înainte că se vor muta, dar nu prevăzuse că schimbarea aceasta avea să se petreacă cu zece zile mai înainte de termenul stabilit de el – pe data de 6 iulie 1942 erau instalaţi în Anexă. Fuga lor lasă impresia că au părăsit Amsterdamul, ca să nu dea de bănuit şi să trădeze adevărata lor destinaţie.
Avem să aflăm poziţionarea Anexei şi compartimentarea spaţiului datorită Annei; descrierile ei sunt foarte minuţioase şi exacte, ceea ce demonstrează simţul orientării în spaţiu al acestei adolescente, dar şi gradul dezvoltat al memoriei şi atenţiei unei puştoaice maturizate înainte de vreme. Regulile convieţuirii nu sunt tocmai plăcute, instalarea şi acomodarea sunt anevoioase: treburile casnice, ca spălatul pe jos, amenajatul mobilierului redus la dimensiunile mici ale locuinţei, reparaţii, aprovizionarea le iau foarte mult timp, aşa că nu au cum să se gândească prea mult la noua lor condiţie de clandestini; primele zile sunt obositoare şi fetiţa abia are câteva clipe de răgaz ca să noteze, să se gândească limpede la ,,marea schimbare apărută” în viaţa ei şi a familiei sale. După numai câteva zile, apar încă alţi trei membri ai Anexei – familia Van Daan (nume conspirativ, în realitate Van Pels: Hermann van Pels, tatăl, Auguste van Pels, mama şi Peter van Pels, fiul), ca apoi ultimul sosit să fie un medic dentist, care nu se face deloc plăcut, mereu este morocănos şi tipicar, dar le împărtăşeşte soarta. Nici familia Van Daan nu este simpatică, certurile dintre cei doi soţi nu sunt pe placul Annei şi fetiţa simte că nu sunt un model demn de urmat.
Sunt descrise relaţiile cu părinţii săi; Anne este foarte apropiată de tatăl său, pe care îl alintă Pim şi căruia îi împărtăşeşte toate gândurile ei, discutând deschis întotdeauna cu el, până la un punct în care, după un an şi jumătate în Anexă, adolescenta îi reproşează într-o scrisoare dureroasă că nu a ştiut să o vadă cât a plâns şi cât a suferit, cât de mult a crescut, cât de mult s-a maturizat prin această experienţă, îi reproşează că nu a ştiut să îi fie alături până la capăt, dar, văzând cât de afectat este tatăl său de aceste reproşuri, va regreta că, pe de altă parte, este nedreaptă cu el, dată fiind conjunctura în care se aflau cu toţii; nu se înţelege cu mama sa, de care se simte tot mai înstrăinată, iar de sora sa, Margot se apropie mai tare spre sfârşitul perioadei de clandestinitate, când începe să-i facă numai ei confidenţe.
Mâncarea insuficientă, baia care are loc cu program riguros (numai sâmbăta sau duminica), spălatul vaselor, gătitul, trasul apei la wc sunt tot atâtea lucruri insuportabile pe care Anne le consideră aproape nişte corvoade, puţinele lucruri care i-au rămas din libertate sunt cărţile, cursurile pe care le primeşte prin corespondenţă pe un nume fals (atât ea, cât şi sora ei au continuat să înveţe materiile de la şcoală: matematică, istorie, geografie, latină, engleză, au făcut cursuri de dactilografie).
Dincolo de aceste banalităţi, Jurnalul este o carte monumentală despre devenire – ceea ce se cheamă în termeni literari un bildungsroman: Anne, fetiţa de 13 ani, devine conştientă de ceea ce este – o adolescentă ce se transformă zi de zi, un spirit independent, o fire serioasă, meditativă, conştientă de natura ei duală: în exterior este o rebelă, veselă şi ironică în acelaşi timp, în interior este o fire blândă, romantică, meditativă. “Un mănunchi de contradicţii” se autodefineşte ea la un moment dat, spre finalul clandestinităţii, când îşi face autoportretul: “Ţi-am povestit deja de mai multe ori că sufletul meu este, ca să zicem aşa, împărţit în două. Una din părţi adăposteşte veselia mea exuberantă, persiflările mele în legătură cu orice, bucuria de viaţă, şi, mai ales, felul meu de a lua uşor lucrurile. (…) Partea asta stă de cele mai multe ori la pândă şi o împinge deoparte pe cealaltă, care este mult mai frumoasă, mai pură şi mai profundă”. Autocunoaşterea, autoanaliza îi sunt la îndemână adolescentei (împlinise deja 15 ani) care concluzionează ca un om matur: ,,Partea mea mai uşuratică, mai superficială va fi întotdeauna mai iute decât partea mea mai profundă, şi de aceea va câştiga mereu. Nici nu-ţi poţi închipui de câte ori am încercat să o resping pe această Anne care nu este decât jumătate din cea pe care o cheamă Anne, să o schimb radical, s-o ascund…”.
Problemele specifice vârstei ţin de identitate, de viaţa tumultuoasă sufletească, trăită în ascuns în dublă clandestinitate: ei sunt clandestini în Anexă, trăind după anumite reguli stricte, pentru a nu fi descoperiţi şi arestaţi, şi ,,clandestinitatea” aşa-zisă a Annei meditative, ce trebuie să se ,,ascundă” după un paravan: firea ei veselă şi exuberantă. Pornind de la relaţiile cu părinţii ei, ea are o părere foarte interesantă despre educaţie: ,,Părinţii nu pot da decât sfaturi sau bune îndrumări, de formarea definitivă a propriului caracter răspunde fiecare…”, reţinând ca pe un moto cuvintele tatălui său: “Fiecare copil trebuie să se autoeduce”.
Autodidacticismul, dorinţa de a şti cât mai multe merg mână în mână cu autoanaliza; studiindu-şi propriul corp şi psihicul, ea îşi pune problema diferenţierii fizice şi psihice între fete şi băieţi, trăsăturile fizice devin mai puternic conştientizate atunci când îi vine ciclul, îşi studiază propriul organ genital sau poartă discuţii tranşante cu Peter despre organul genital al băieţilor, fără să fie nimic vulgar în asta (are loc şi o comparaţie cu organele pisicii); ideea generală care se desprinde este aceea de autocunoaştere, de obiectivare, această capacitate fiind uimitoare la o persoană atât de tânără: “Mă pot studia în tot ceea ce fac, ca şi cum aş fi o străină”. Conştiinţa de sine nu o părăseşte niciodată, niciun moment, dimpotrivă, ea se accentuează pe măsură ce trece timpul petrecut în Anexă.
Maturitatea sa, atât fizică, spirituală, cât şi culturală are loc într-un mod accelerat între 13 şi 15 ani şi este strâns legată de firea ei energică, scrutătoare, curioasă. Anne poate să se gândească şi la rolul femeii în societatea modernă, influenţată fiind de o carte citită acum: ,,Luptători pentru viaţă” în care autorul, Paul de Kruif, afirma: ,,în general, femeile, chiar şi numai prin faptul că aduc copii pe lume, îndură mai multe suferinţe, mai multe boli şi mai multă mizerie decât oricare erou de război. Şi cum este răsplătită femeia pentru izbândă după toată durerea suferită? Este împinsă într-un colţ dacă naşterea a sluţit-o, copii ajung curând să nu-i mai aparţină, frumuseţea i-a dispărut. Femeile sunt nişte soldaţi care luptă şi suferă pentru supravieţuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai curajoşi decât numeroşii eroi ai libertăţii cu gura lor mare!”. Conştientă că ,,femeia a ocupat un loc mai puţin important în societate decât bărbatul”, speră că această nedreptate va dispărea: ,,Din fericire, prin şcoală, muncă şi dezvoltare, femeilor li s-au deschis ochii”, iar viitorul este şi mai bun, femeia va recăpăta locul său binemeritat: ,,În multe ţări, ele au căpătat aceleaşi drepturi. Mulţi oameni, mai ales femei, dar şi bărbaţi văd acum ce greşită a fost, timp îndelungat, această împărţire a lumii. Femeile moderne vor dreptul la independenţă totală!”.
Un alt punct nevralgic în Anexă, dincolo de condiţiile precare de viaţă (mâncare insuficientă, igiena precară, teama de a nu face zgomot, perdelele lăsate, uşile blocate şi camuflate, lipsa aerului curat) este iubirea şi Anne observă cu un ochi atent şi critic relaţiile dintre adulţi: tatăl şi mama ei nu sunt îndrăgostiţi unul de celălalt, nu se iubesc cu adevărat, deşi mimează în faţa copiilor un soi de dragoste platonică, soţii Van Daan sunt o pereche nepotrivită (doamna Van Daan face avansuri celorlalţi doi bărbaţi din Anexă, fără vreo finalitate însă). Gândurile ei se concretizează în câteva rânduri emoţionante despre ceea ce înseamnă iubirea, simţind primii fiori ai dragostei la cei 15 ani ai săi: ,,Iubirea, ce este iubirea? Cred că iubirea este ceva ce, de fapt, nu se poate traduce în cuvinte. Iubire înseamnă să înţelegi, să ţii la cineva, să împărtăşeşti cu el fericirea şi necazul. Şi, la toate astea, se adaugă mai devreme sau mai târziu şi iubirea fizică. Ai împărţit ceva, ai oferit ceva, ai primit ceva. Şi dacă te căsătoreşti sau nu, toate astea nu contează dacă ştii că pentru tot restul vieţii ai pe cineva lângă tine care te înţelege şi pe care nu trebuie să-l împarţi cu nimeni!”.
Războiul şi lipsa de perspectivă, clandestinitatea şi perspectiva morţii posibile nu o sperie, dimpotrivă o motivează să spere în libertatea ei şi a popoarelor, în viitorul pe care îl vrea frumos, senin; ar dori să scrie, să devină scriitoare, pentru că îşi dă seama că poate aşterne pe hârtie cu uşurinţă gânduri, idei, sentimente, poate crea (scrisese câteva povestioare şi nuvele pe care le arăta celor apropiaţi), ar dori să-şi depăşească condiţia de simplă femeie, să nu rămână doar la nivelul de gospodină, ci vrea să călătorească, să înveţe, să ajute oamenii. Un asemenea spirit se naşte mai rar şi e păcat că s-a pierdut înainte de vreme în cavalcada nemiloasă a istoriei, sfârşitul ei fiind unul necruţător – Anne moare de tifos în lagăr (împreună cu mama şi sora ei) cu numai câteva luni ca Germania să fie înfrântă definitiv. Deşi ea fusese condamnată la moarte, înainte de a fi arestată, numai prin simplul motiv de a se fi născut într-o familie de evrei, va supravieţui datorită împrejurărilor minunate în care este păstrat şi publicat Jurnalul său, o mărturie cutremurătoare a suferinţei şi a umilinţei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, toate criticile fiindu-i mai mult decât favorabile, pentru că ea a devenit o portavoce pentru milioanele de victime inocente ale barbariei naziste. Anne Frank a devenit un nume simbolic.

INTERVIU

Leo BUTNARU

LITERATURA AUTENTICĂ ESTE EGOPARTINICĂ. ŞI GELOASĂ. DE CUM O PĂRĂSEŞTI, O VREME, PENTRU ALTE ÎNDELETNICIRI, ÎNCEPE SĂ-ŢI JOACE FESTE

– Domnule Leo Butnaru, aminteaţi undeva o constatare a lui Hemingway, conform căreia îmbătrânesc nu doar răspunsurile, ci şi întrebările. Nici eu nu am încotro, o să pun şi întrebări bătrâne, pe care nu reuşisem, din cauza spaţiului şi timpului, să vi le adresez în prima noastră discuţie de acum câţiva ani, una dintre care e chiar aceasta, prima din interviu: Ce înseamnă totuşi pentru dumneavoastră scrisul?

– Da, întrebarea are câteva sute de ani. Nu sunt sigur că e foarte tânăr nici răspunsul meu. Ei bine, cred că scrisul pune cât de cât ordine în existenţa mea, în destinul meu, oferindu-mi un sens şi o îndreptăţire mie ca om. Apoi scrisul mă face mai puţin dependent de degringolada tot mai dezlănţuită a cotidianului.

– Credeţi că aţi răspuns deja la întrebarea cum aţi devenit scriitor? Că aţi răspuns… definitiv, nu mai aveţi ce adăuga sau, pur şi simplu, modifica?

– Ai cumva impresia că e cea mai la îndemână întrebare nu numai pentru ziarişti, ci şi pentru elevii claselor primare? (Sper să nu te supere această remarcă, ea ţine de rutina ping-pongului întrebări-răspunsuri.) Fireşte, am răspuns nu o singură dată, fără a devia mult, cred, de la un răspuns la altul, având, adică, un nucleu stabil, aşa cum am putut sau cum pot să-mi dau seama că s-a întâmplat, cum s-a întâmplat să ajung la literatură. Şi nu pot să nu fiu de acord cu părerea lui Henry Miller referitoare anume la atare tandem întrebare-răspuns, că în răspuns există, incontestabil, o doză mai mare sau mai mică de adevăr, însă dincolo de acesta rămâne şi o parte de necunoscut. Pentru că, atunci când „deveneai” scriitor, numai de a te auto-spiona-supraveghea cum devii tu scriitor nu-ţi ardea. Ba nici nu te gândeai că ar fi posibil sau important aşa ceva, fiind prins de probleme ce-ţi păreau atât de greu de rezolvat: temă, vocabular, stil, metaforă, să aştepţi inspiraţia sau să-i ieşi în întâmpinare… Dar cum?… etc. Astfel că, de data aceasta, nu voi mai relua, cu micile modificări de rigoare şi de circumstanţă, răspunsul dat altă dată, repetat alteori cu variaţii de nuanţe, oprindu-mă doar la atât: un răspuns despre posibilul răspuns.

– În ce relaţii sunteţi cu popularitatea?

– În cele mai cordiale, fără a ne înainta reciproc pretenţii, revendicări. Bineînţeles, ştiu perfect cum s-ar face acea captatio binevolentia, de care vorbea încă Bogdan Istru pe la adunările de partid de la USM, amestecând cultura cu cultul.

– Aţi fost membru de partid?… Parcă nu, din câte ştiam…

– Nu, nu am fost. Uneori asistam la atare simulacre în calitate de june jurnalist… Dar să revenim la ideea iniţială… Aş fi putut să ajung, să zicem, relativ popular, însă am fost convins, m-am convins eu pe mine însumi că a scrie cât mai bine româneşte e mult mai important decât a gâdila auzul şi puţina înţelegere a pieţii cu textuleţe patriotarde, opintite de la tribună sau băgate în cântecele. Acestea, patriotardele-petardele, sunt specifice autorilor fără prea multă cultură şi scrupule, pentru că ei deja propagă şi agită românismul în acelaşi mod, cum o făceau pe timpul RSSM şi USSR cu comunismul, cu Lenin, cărora le dedicau opuri înflăcărate. Ei şi-au păstrat vechea şcoală de partid şi de realism socialist, care însemna anume a câştiga popularitate, mizând pe prostia gloatei sau chiar sporindu-i-o acesteia.

– Vă plac tinerii poeţi?

– Unii dintre ei, da, în conformitate cu propria mea subiectivitate, cu propriu-mi mod de a înţelege şi a aprecia poezia.

– Şi care sunt aceştia, pe placul dumneavoastră?

– Cei care nu se lasă seduşi de subiectivismul acânesc, de ispita de a lua realitatea cu lopata şi a o deşerta în computator. La o adică, acesta nu e un malaxor, astfel că neajutorata realitate, cum a fost ruptă hălci din ea însăşi, aşa a şi rămas în computator, fără să ajungă la sinteze poetice. Sunt de partea tinerilor autori care nu se dezic de atributele ontologice ale poeziei, în primul rând gândindu-mă la metaforă ca „strop de eternitate”, vorba unui francez. Oricât ar crede unii că reportajul realist-intimist, CV-ist alandala poate fi declarat poem, adevărul nu va fi de partea lor.

– S-ar putea înţelege, şi din cele spuse acum, că sunteţi un adept al metaforei, metaforismului, şi azi, când multă lume scriitoare renunţă la aşa ceva sau chiar blamează metafora?

– Nu sunt un adept consecvent al metaforei, ci şi al simbolului sugestiv, al adagiului metaforic etc. E o tâmpenie să se renunţe la metaforă, dat fiind că diapazonul limbajului nostru curent e unul foarte restrâns, neputincios în revelarea poeziei propriu-zise. Pardon, dar din limbajul argotic al străzii, din oralitatea reportericească despre insignifiantele, banalele întâmplări de sine/ de tine/ de el versificate rudimentar – din astea nu prea poţi extrage poezie. Poezia e şi alchimie, nu recitativ de acân – spun ceea ce văd, ce cred eu că simt… În ce priveşte dacă „multă lume scriitoare renunţă”… Chiar că e deja multă lume scriitoare de nimicuri. Poezia însă rămâne a fi mereu avidă de metaforă fără care, în genere, nu există arta.

– Vă pasionează şi pe dvs. discuţiile despre generaţii?

– Nu aş putea spune că mă pasionează, însă, bineînţeles, am unele păreri despre atare pasiuni ale altora. Într-o anumită măsură, dar nu cu deplină certitudine, şi în spaţiul pruto-nistrean s-ar putea lua în consideraţie o generaţie, două, hai să zicem trei generaţii ca realitate/ realităţi istorice şi culturale cât de cât distincte. Dar nu foarte distincte, totuşi. Iar incompleta siguranţă vine din considerentul că, din vreme în vreme, ici şi acolo în cuprinsul… biologico-cultural, de creaţie, a vreunei schiţări teoretice vagi (nicicum altfel) a ceea ce s-ar putea numi generaţie apărea câte vreun creator (hai să zicem scriitor) care avea o oarecare configuraţie individuală, o personalizare susţinută şi de valoare, pe când în rest domina aproape amorfismul platitudinilor tuşinate la frizeria ideologică a realismului socialist ce „cuminţea”, depersonaliza… degeneraţionaliza. Plus că, până la perestroika, inclusiv cei declaraţi de critica oficială „vârfuri” ale „generaţiilor” cincizeciste, şaizeciste, şaptezeciste, ba chiar şi optzeciste (când se părea că acestora nu le mai cerea nimeni insistent credinţă întru sovietism), au tras poeme despre Lenin (în copilărie şi la maturitate) şi despre partid, prostioare puse la deschideri de crestomaţii şcolare, inclusiv de abecedare. O, cum îşi mai gem ei insatisfacţia că nu le este uitat colaboraţionismul cu puterea bolşevică! O, cu câtă furie se aruncă foştii acoliţi ai ideologilor comunişti, colaboratorii cu… mausoleul leninist asupra celui care, uneori, se miră cu câtă uşurinţă au trecut „vârfurile” (de)generaţiilor de la patriotismul sovietic, de la cântarea lui Lenin – la naţionalismul (nostru) românesc, la cântarea până la răguşire a lui Ştefan cel Mare sau Decebal. De ce acest bla-bla făţarnic, oportunist?

– Aţi apelat la unele persoane să vă sponsorizeze?
– Poate că o dată, de două ori, după care am renunţat.
– Motivul?
– Nu mai ştiu de ce dau oamenii pe la diferite fundaţii – oricum, preşedinţii acestora sunt mereu împrăştiaţi pe mapamond, cu probleme de culturalizare reciprocă. Sau se află în campanii electorale, sau oploşiţi prin guvern.
– În ce relaţii sunteţi cu colegii?
– În genere, bune. Cu mai mulţi. Cu alţii, însă, cam în niciun fel de contacte, nu că relaţii… Cu unii din cei ce s-ar crede că îmi sunt colegi pur şi simplu nu mă pot întâlni: eu nu sunt în academie, ei nu sunt în literatură.
– Şi totuşi, cu care dintre colegi vă vine mai greu să vă înţelegeţi?
– În această privinţă, a înţelegerii, parcă nu am complicaţii deosebite… Dar, probabil, mai dificil îmi este să mă regăsesc pe aceeaşi undă de emisie sau receptare cu unii dintre colegii care nu sunt absolvenţi de universitate, ci de – cândva – institute pedagogice. Ei au fost conduşi altfel oarecum spre literatură, estetică, informaţie, cultură în generală. La institute exista un specific, o specializare mai restrânsă, mai dogmatică sau, pur şi simplu, didactică. Îmi amintesc cu cât greu treceau la vreo şedinţă de cenaclu textele vreunui student de la institutul pedagogic. Unii au renunţat, făcându-se ziarişti… cam ranchiunoşi, aş zice, invidioşi în continuare pe cei care au perseverat şi perseverează în creaţie, în literatură. Oricât s-ar strădui să nu-şi dea pe faţă invidia, mai că nu izbutesc. Ar avea nevoie, probabil, de o psihoterapie şi, mereu, de o completare a cunoştinţelor, de studiu, de… cine mai ştie de ce…
Apoi, niciodată nu m-am înţeles cu cei ajunşi poeţi pe linie de partid, cărora, forţat, li se vehicula numele ca „importanţi” (altora chiar spunându-li-se… mari, Doamne, iartă!). Modele de poeţi de linie de partid au fost Arhip Cibotaru şi acoliţii săi pe care îi susţinea şi îi promova la ex-revista „Nistru”, la uniunea scriitorilor. Parcă de ce scriau, în vremuri comuniste, despre Lenin, partid, comsomol unii din cei care azi se ţin ca şi cum nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le pute? Scriau, ca să fie remarcaţi de comsomol, partid, şi să ajungă scriitori „importanţi, mari”, redactori de ziare, reviste. Păi era o bătălie de subterane pentru premiul uniunii leninist-comuniste a tineretului, pentru cel de stat, şi dacă s-ar publica astăzi dosarele celor care candidau, care au şi primit acele premii, veţi vedea cum toate sunt axate, accentuate pe linie ideologică „la zi”. Bineînţeles, numai şi numai comunistă. De aia m-a mirat decizia d-lui Filat, prim-ministrul, conform căreia la premiul de stat al Republicii Moldova în 2011 au putut participa doar scriitorii care au primit această distincţie până la declararea independenţei, adică până în 1991. Păi, domni-tovarăşi, astfel au fost favorizaţi din nou cei care au mers şi au ajuns „importanţi” pe linie de partid comunist! Şi pe linie de KGB, dacă vreţi, pentru că unele aprobări se primeau sau nu anume de la acest organ odios.
– Ceea ce spuneţi, vine cam în acelaşi context cu afirmaţia dvs. Alma mater va fost parcă o… alta mater…
– Cam aşa a fost. Din acest motiv eu m-am pomenit printre cei care au făcut studii superioare, concomitent, însă, urmând studiile hiper-superioare ale auto-didacticismului devorator de bibliotecă, în special – poezie, istoria poeziei şi a esteticii.
– Să înţeleg că sunteţi invidiat?
– Mai întâi să precizez: nu generalizez, când mă refer la absolvenţii de institute pedagogice. Sunt destui hai-hui şi printre cei ce au la bază studiile universitare sadea.
În ce priveşte invidia… Ştiut că mai sunt şi pizmuit. Dovezi – multe. Dar să nu le dezmormântăm din trecutul depărtat. Să spun de unele mai recente. Spre exemplu, am trimis invitaţie la lansarea antologiei de dramaturgie a avangardei ruse. De pretutindeni din lumea largă am primit şi unele felicitări şi doar de la colegii din Republica Moldova – nu. O ziaristă, ce e şi poetă, în relatările sale nu o singură dată mi-a trecut sub tăcere numele ca participant la o manifestare sau alta culturală, literară, la care nu am nimerit din întâmplare, ci la care fusesem chiar printre protagonişti. Mai acum câţiva ani, în Armenia s-a ţinut un simpozion al traducătorilor, la care diriguitorii de la USM au trimis vreo 5-6 inşi, dintre care doar unul sau, cel mult doi, aveau ce căuta acolo. Dar umila mea persoană, care a tradus şi traduce mii de pagini din literatura universală, care a elaborat antologia traducerii în Moldova din stânga Prutului pe durata a unui secol, care… ei bine, eu nu am fost delegat nici la prima, nici la cea de-a doua întrunire de atare speţă. Ce să zici?… Apoi un coleg, care e şi dramaturg, dar şi prozator, conchide într-o cronichetă de-a lui, compilată de la altcineva, că eu, cu volumul de nuvele „Ruleta românească”, aş fi vrut să… „rup gura târgului”. Şi o repetă, tot acolo! Inventează, „afirmă”, dar fără să susţină cu probe, fie acestea şi… presupuse. Pentru că eu unul niciodată nu am dat declaraţii despre „ruperea gurii târgului”. A-a, că aceasta ar fi o boală… autoreferenţială a respectivului compilator, nu este exclus. Însă motivul e de înţeles: pizma, invidia, reaua credinţă. Apoi aluziile-insinuările unor critici pitici care se referă la persoana mea destul de pe ocolite, de-i poţi descoperi după urmele balelor otrăvite, şerpuitoare ca cele ale limacşilor… Nu o dată, atare specimene „m-au fentat”, cred ele, la decernarea premiilor literare de la USM, votând pramatii sadea, numai nu o carte de L.B. care a întrunit elogiile criticii din dreapta Prutului… Din curiozitate, luaţi listele premiilor din ultimii ani şi vedeţi laureaţii şi, tot din curiozitate, vedeţi ce am editat eu în acele timpuri…

– Să fie atât de grav?

– Chiar ai luat în serios ce am spus despre posibila invidie?… Mai curând e spus pentru a ne distra şi nu de a ne întrista. Cred că am învăţat, de decenii deja, un lucru important: în pofida dacă USM a fost diriguită de Boţu sau de Cimpoi, eu trebuie să fac ceea ce fac nu în raport cu ei şi funcţionărimea măruntă şi ranchiunoasă care îi înconjoară, ci în raport cu propria mea conştiinţă, demnitate, voinţă; în raport cu propriul meu caracter. Numai că, asta e, apare-popândău o ţaţă care încearcă de vreo patruzeci de ani să ajungă scriitoare (oare?), mai încearcă şi azi, şi unde zice că, să vedeţi, eu cu Em. Galaicu-Păun trecem prea des Prutul, că suntem invitaţi numai noi (de unde a luat-o?) pe la manifestări literare, culturale (la cele politice e invitată cârcotaşa), că ni se acordă prea multe premii, că… Ei bine, iată un exemplu cras cum, nici la peste 20 de ani de la dispariţia URSS, nu dispare mentalitatea insului sovietic ratat, frustrat. Pentru că ce alta ar fi în atare invective, decât dorinţa ca noi, eu şi cu Emilian, să fim restricţionaţi, „puşi la punct”, temperaţi, porţionaţi în ce credem că avem de făcut în libertate şi e firesc să facem – să ne întâlnim cu colegii români de pretutindeni, cu cei din Europa, din America, din Asia. Dar – nel’zea! vrea să spună respectiva fiinţă ce se dă de prozatoare. (Nu-i spun scriitoare, pentru că chiar ar crede că este). Dânsa, cu mentalitatea-i de grănicer şi vameş sovietic, ar dori să existe un ordin ca noi să nu mai fim lăsaţi să trecem Prutul. Să nu mai fim publicaţi în reviste, să nu ne mai apară cărţi la edituri din Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Timişoara, Madrid sau Moscova etc. Să nu mai fim premiaţi. Pretutindeni să fie doar ea, anonima, să fie cunoscută, apreciată, regalată, odată şi odată. Să controleze situaţia. Noi să nu trecem Prutul, iar ea, basarabeanca, să locuiască de ani de zile în oraşul regretatului poet Virgil Bulat, care, scria respectiva, nu trebuia să vină în Moldova din stânga Prutului, unde s-a născut, a copilărit! Ea, care ar avea, parcă, merite mai deosebite, drepturi speciale să se situeze în dreapta Prutului, pe care alţii nu au voie să-l treacă! Asta e, repet: mentalitate de grănicer şi vameş sovietic. Sau de agent de circulaţie în literatură. Să o întrebăm de câte ori e voie pe respectiva rătăcită care nu prea pricepe încă pe ce lume şi în ce timpuri trăieşte?… Eh, neamul nevoii!… – vorba lui Eminescu…
– Se mai poate vorbi astăzi de literatura zisă păşunistă?
– Din păcate şi… amuzament, da, se mai poate şi trebuie vorbit despre ea.
– Şi ce reprezintă de fapt atare literatură?
– Aici termenul literatură trebuie luat cel puţin între semi-ghilimele… Cât priveşte ce este ea… Păi, eu îmi imaginez literatura neaoşă, localistă, păşunistă ca pe nişte imaşuri lirice arse de soare, pe care mioarele îşi lasă punctele de suspensie ale – pardon – căcărezelor, ale interminabilelor trei puncte, zise şi de suspensie. Şi de… suspendare a poeziei general-valabile.
– Am impresia că undeva scriaţi despre gândirea de sentiment şi simţirea de creier…
– N-ar fi exclus. Pentru că, de când este ea, poezia, pare să (de)scrie istoria ideii de sentiment…
– Şi astăzi, în postmodernismul… pragmatic, poezia mai ţine şi de taină?
– De ceva înrudit cu taina. De revelaţie. Şi nu se exagerează deloc când se susţine că poezia, actul de creaţie în general, e ca o revelaţie. E drept, nu totdeauna, însă de multe ori. Revelaţia ca un act eliberator pe care conştiinţa îl trăieşte cu o intensitate deosebit de acută.
– Vă gândiţi la impactul mai „accentuat” al poeziei dumneavoastră în stânga sau în dreapta Prutului?
– Doar în varianta interogativă, dacă poezia te face necesar lumii sau tu faci necesară poezia lumii. Aşa, discret, în surdină mă gândesc, mă întreb. În sens mult mai larg decât cele două maluri.
– Ce e totuşi cu frecvent invocata, pro şi contra, poezie pentru poezie?
– Cred că e o stare de spirit chiar a unor stări de spirit. E ceva sine qua non… În genere, în cazul poeziei multe par oarecum ciudate, dat fiind că ea poate fi asemuită unei vegetaţii cu rădăcinile în cer şi frunzişul în ţărână. Prin teritoriile ei, paradoxurile se află la ele acasă. Sau – la ele în ţară, în patrie…
– Ce înseamnă, totuşi, avangarda pentru dvs.?
– Aş putea spune chiar două cuvinte mari: avangarda mea. Însă, chiar „mari” fiind, ele nu ar echivala, asociativ-metaforic vorbind, cu viaţa mea, nici chiar cu, în totalitate, literatura mea. Dar, bineînţeles, sunt parte componentă, substanţială şi a vieţii, şi a literaturii mele.
Apoi, dacă e să extind puţin răspunsul, trebuie să amintesc aproape cu fascinaţie… detectivistă cum, cu vreo patruzeci şi ceva de ani în urmă, din citatele din cărţile care înjurau/ condamnau avangardismul, modernismul unii dintre noi (e drept, cam puţini) încercam să refacem şi să înţelegem întregul, să-l studiem ca antropologul care în baza descoperirii unui os de animal sau pasăre preistorică are curajul să contureze înfăţişarea lor.
– Nu v-aţi gândit să vă susţineţi un doctorat despre avangardă?
– Mi-a trecut prin minte… Şi nu numai mie, luând în consideraţie ce spun unii colegi de-ai mei. Acum nu demult, Mircea V. Ciobanu îmi trimisese un mesaj despre antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”, în care spunea că ar vedea în ceea ce am făcut şi fac în acest domeniu „o teză de doctor, în subsidiar”…
Ei bine, dar cui o prezint eu, teza, în faţa cui o susţin?… Cine dintre capii de doctorate, la Chişinău, cunoaşte avangarda, în general, şi pe cea rusă sau ucraineană, în special?… Probabil, nimeni… Bineînţeles, atâtea studii, câte le-am elaborat eu despre fenomenologia avangardei sau despre mulţi avangardişti luaţi aparte, sau chiar şi studiul-unicat despre traducerea literară în Moldova Transpruteană pe durata unui secol ar fi fost suficiente pentru… Însă, de multe ori, balanţa academică de la noi joacă tananica pe nimica…
– Ce înseamnă traducerea în relaţie cu creaţia literară proprie?
– Traducerea este un mijloc, dar şi o formă, chiar o platformă de cunoaştere, de studiu, de acumulare şi de perfecţionare. Cum ar veni, traducerea este acumulatorul – de informaţie, de ştiinţă în arta literară, dar şi acumulatorul-baterie emiţător de energie, hai să zicem artistică.
Apoi, elementar vorbind, traducerea îmi asigură coliziunile (necesare !) cu alte literaturi, cu alte medii culturale, cu alţi colegi înzestraţi din lumea mare, zisă de peste hotare. Uite aici te afli în plină metonimie, fascinantă prin ceea ce presupune – ca în DEX! – rocadele logice, dar şi alogice, poate, între întreg şi parte, ca inversiune involuntară, dar atât de eficace; rocade-inversiuni între cauză şi efect, abstract şi concret, ba îmi vine să zic – şi cred că nu aş greşi – uneori, a originalului cu traducerea, a traducerii cu originalul…
În fine, traducerea te menţine în sau te duce spre o bună condiţie creatoare pentru propriul scris. Îţi poate diversifica şi amplifica registrul ideatic, tematic, stilistic. Sugestiile şi imboldurile traducerii pentru propria-ţi creaţie pot fi (mai depinde şi de tine, nu?) surprinzătoare, ducând spre piste noi şi benefice ţie, deja ca… ne-traducător, ci ca scriitor în matricea limbii tale materne şi a specificului propriei tale vocaţii.
– Aveţi o părere mai specială despre critica literară?
– De ce una mai specială? Am pur şi simplu nişte opinii personale şi, deci, subiective, exprimate deloc în ultimă instanţă. Le-am făcut publice şi cu alte ocazii.
– Riscaţi de a vă repeta?
– Niciun risc. Şi nici chiar o repetare. În formulare. Plus ceva întru completarea ideii că, după mine, nu e sigur dacă în Interriverania moldavă ar exista cu adevărat critici literari, în deplinul sens al acestei noţiunii. Mai curând ar fi vorba despre nişte eseişti, unii buni, alţii ca vai de ei, care încearcă să opineze despre literatură. Spre deosebire de prestanţa profesionistă a unui critic literar – specimen ce se întâlneşte rar, totuşi, – eseistul dă fraze impresioniste, fumegoase, uneori improvizează după ureche. Apoi trebuie să ţinem cont că unii dintre eseiştii ce sunt consideraţi, inadecvat, critici literari sunt ei înşişi autori de texte literare – poezie, proză, dramaturgie, astfel că, citindu-le consideraţiile-improvizaţiile pseudo-criticiste despre textele altora, volens nolens te gândeşti la valoarea lor ca autori de literatură „pură”. Ei bine, la acest capitol unii sunt destul de oareşicare, neconvingători, lunecoşi, dibuitori şi dubitativi. În genere, autorii slabi de texte versificate sau de proză impresionist-vorbăreaţă nu ar trebui să încerce a se manifesta şi în (sub) calitate de „critici literari”. Pentru că este ilariant când vreunul din cei iluzorii ca poeţi, inexistenţi ca prozatori cutează să-ţi spună cum ar fi fost mai bine să fi scris tu un poem sau o proză anume. Didacticismul lor e neavenit, mai totdeauna de prost gust. Cu de la sine putere-apreciere, vreun coleg modest la ale sale (cele literare) se dă drept autoritate în domeniu, îţi indică nu doar ce e bine şi ce e rău, ci chiar şi cum ar fi trebuit tu să regizezi cutare text, cum să fi condus subiectul cutărei proze, de-ţi vine să-i zice: Stimabile, dacă ştii atâtea, ştii cum, scrie tu însuţi şi poezie, şi proză! De ce o faci pe profesorul de literatură, în timp ce, ca autor, ai nevoie o şcolire mai de Doamne Ajută? Şi, bineînţeles, de har…
În consecinţă, chiar şi atunci când sunt împănate (poate că şi… împăunate) cu citate din Eco (predilect) sau alte autorităţi occidentale în literaturologie, atare ticluiri vrând să pară docte, nu sunt decât eclectic-compilative, arbitrare, neaplicate obiectului pe care, cică, îl vizează, neputând scăpa de stigmatul – blând, moldovenesc, – localismului, alias provincialismului. Dacă mai multă poezie şi ceva proză care se scriu în Interriverania s-au salvat de blajinul blestem al Puţinteilor, în cele mai multe cazuri (şi ne-cazuri, poate că şi nazuri) tentativele de axiologie literară sunt, precum au fost, extra-literatură română.
Apoi, de asemenea legat de această hibă generalizată a amatorismului în critica literară, ţine şi faptul că succesul literar care ţi se întâmplă în România nu se tolerează, ci se taxează la Chişinău. Datul cu părerea a unor „critici” de pe aici e în răspăr cu ceea ce s-a scris despre tine în presa din dreapta Prutului.
Altfel spus, în Basarabia se conştientizează cu greu şi alte valori autentice, ce ar fi din afara clişeelor axiologice trâmbiţate aberant, cu nume şi textuleţe umflate, date drept geniale, naţionale, internaţionale, nobeliste. Cultura teoretică, estetică, literatutologia, să zic, sunt foarte nesigure la Chişinău.
– Chiar să nu existe pe aici critici literari înzestraţi, cu adevărat, cu har?
– Eu cred că a scrie critică literară nu ţine obligatoriu de har, de talent, de vocaţie, ci de o anume situaţie şi de intensitatea strădaniei, voinţei celui ce doreşte să ajungă un cititor (mai) bun. Mai bun ca alţii. Pentru că acesta e criticul literar: un cititor versat, mai versat ca generalitatea cititoare (sau ba). Şi nu e fără temei nici presupunerea că, nu o singură dată, „ajunge” critic literar cel care „a fost respins” de augurii poeziei sau prozei, creaţiei literare în general. Pentru că, hai să ne înţelegem, critica nu ţine de creaţie, ci de combinaţie; nu ţine de poezie, ci de teorie etc. Astfel că, bineînţeles, şi pe la noi se întâlnesc câţiva cititori buni, cărora lume poate să le spună şi critici literari. Însă nu de puţine ori ei nu sunt siguri în diagnostică, alteori – de-a dreptul bizari. Însă asta ţine de riscul profesiei, de unde şi opiniile controversate ce se bat cap în cap ale diferitor cititori mai buni exprimate despre una şi aceeaşi operă literară.
– Nu vi se creează impresia că, în memoria vreunui scriitor, se pun la cale prea multe parastase?
– Nu doar a vreunui scriitor… Şi ce ar fi aici a mirării?… Pentru că nu încape îndoială, din propunerile de a vizita un om viu (un filosof, să zicem) şi o mumie, mai mulţi turişti ar alege mumia… Dar, în plan global dându-ne cu părerea, nici de aici înainte nu se poate aştepta nimic bun întru ameliorarea condiţiei morale a lumii, odată ce aceasta se privează de o metodă care ar fi extrem de eficientă întru tratament etic: spunerea adevărului despre răposaţi sau barem trecerea lui sub tăcere în schimbul renunţării la necrologuri de multe ori false în accentele pe care parcă ar dori să le pună.
– În literatură, aveţi adversari, ca să nu le zic mai tare, duşmani?
– Dacă i-aş avea, nu mi-aş neglija adversarii, pentru că intenţiile lor ar ţine de buna funcţionalitate a voinţei şi strădaniei mele… Apoi eu mă gândesc uneori, cu anumit regret, la câţiva colegi care nici prieteni nu-mi mai sunt, nici duşmani nu mi-au ajuns: sunt un fel de amici vitregi. Şi cum să faci abstracţie de ei, dacă tinereţile noastre au fost aliate în multe?
– Un timp, aţi fost un om activ în politica din Basarabia.
– Oarecum, dar fără a jindui o carieră politică. Pur şi simplu aveam, atunci, nevoie de susţinere reciprocă, aveam nevoie să fim mai mulţi întru aceeaşi idee a libertăţii. Am luat atitudine, şi în scris şi în faţa mulţimilor, dar niciodată nu m-a părăsit gândul să mă ocup anume de cele pentru care cred că am vocaţie, predestinaţie. Plus că era tot mai evident: pe aici, ca şi prin alte părţi, eticul nu are mai nimic în comun cu politicul. Corupţia i-a înrobit pe mai toţi patriotarzii basarabeni. Cu câteva excepţii, doar, una din ele, să zicem, vizându-l pe un scriitor. Hai să zicem pe doi. Ceilalţi însă, ajunşi „politicieni”, au devenit ordinarissimi, hrăpăreţi, intriganţi…
– Din acest motiv, probabil, nici nu aţi aderat la vreun partid…
– Răstimp în care mai mulţi artişti de tot soiul, inclusiv scriitorii, au făcut navete printre partiduleţe… Unii şi azi par a fi omniprezenţi la zaiafeturile politice. Iar unul e atât de pretutindeni prezent, încât i-am zis: omul-haită.
La urma urmelor, fiecare cu opţiunile sale. În ce mă priveşte, însă, sunt sigur că literatura autentică este egopartinică. Şi geloasă. De cum o părăseşti, o vreme, pentru alte îndeletniciri, inclusiv politice, începe să-ţi joace feste, să nu mai vină neamânat atunci când chemi, să-ţi cam întoarcă spatele.
– Să rămânem cam în acelaşi perimetru. În ce relaţii sunteţi cu aşa-numiţii patriotarzi?
– În nicio relaţie de creaţie. Pot doar să spun că, odată cu căderea comunismului, unii poeţi au ieşit din condiţia de pradă, pentru a ajunge în clamoroasa poziţie de paradă.
– Dar totuşi, patriotarzii se dau importanţi, posesivi şi egoişti, ticluindu-şi liste de exclusivitate patriotardă pe care o deţin…
– Însă mie mi se creează impresia că dânşii îşi dau aere cu termenul deja expirat… Plus că-mi vine să-i zic vreunuia din ăştia: Bre, de ce ţipi, de ce ridici vocea… conştiinţei? Dar, odată neavând cu ei nicio relaţie de creaţie, totul rămâne pe vechi…
– În volumul de eseuri „Şlefuitorul de lentile” aţi surprins multe lucruri curioase despre creaţie, despre literatură în special. Dar ce credeţi despre noroc, despre întâmplarea fericită în creaţie?
– Cred bine… Pentru că Talentul şi Fortuna sunt doi orbi… frumoşi, uneori norocoşi, care se mai şi întâlnesc pe dibuite. Da, întâmplarea contează şi tu trebuie să fii pregătit de a o surprinde, de a o fructifica. Pregătit în sens profesionist. În sensul că celebrul Cristofor Columb a fost un navigator foarte bun, dar şi un adevărat geniu al… întâmplătorului. Plus că de la propria ta intuiţie te poţi aştepta la orice neaşteptat.

A consemnat Silviu Băcăuanu-Neamţ,
februarie 2012