Propoziții pretențioase – Alumină
Tudorache.
Zdraveni și nevătămați. Fericiți că am scăpat de gura Sifonarului. Atunci. La o vreme, tot după rugi fierbinți ne-am lăsat în mod amiabil duși iar sus…. Pentru a îndrepta jgheabul ,,răpus” de fluxul de zăpezi sporit din iarna ce nu se mai sfârșea și a pune-n calea omătului viitor stavile: parazăpezi. Montate într-un mod mai puțin ,,ortodox”, încălecând o coamă pe mijlocul profilului, tăind în acel loc un triunghi.
Mai sus, spre șoseaua națională, pe aceeași parte – evident, coada ceaușeilor a reușit să se vâre doar pe partea opusă, prin curțile oamenilor și-au dat iama în proprietățile, deși nu toate arătoase, lor; au fost totuși un ce și un cum ce i-a împiedicat să ia în deșert numele domnilor și doamnelor, locuitori pașnici: umflătura de scoarță; le-ar fi făcut viața un calvar excavarea și terasarea construcțiilor -, casa doamnei Ioana, sora doamnei Chircu. N-aveam cum să uit lucrarea din trei motive. Curiozitatea de a ști ce se ascunde după portița de intrare din Ferdinand, satisfăcută. Nu vă pot spune de ce totuși fac legătura cu câteva cale. Florile. Al doilea motiv fiind legat de al treilea. Casa Stoicescu – asta veți găsi pe firmament -, mai precis Radu Stoicescu, nu e tocmai ușor de abordat. Nici chiar pe spate, în curte, unde terenul este mai sus cu cel puțin un metru, însă nu se poate compara cu fața, la stradă, loc unde pândesc pericolele – da, este strada pe care n-o mai poți traversa ca pe vremuri; e drept, nu mai mișună țigănușii, dar și pe ei, din două vorbe și-o amenințare cu miliția, îi puteai liniști imediat; azi, măcar că nu mai sunt colorați, cetățenii de oriunde au umblătura amețită, haotică, lipsită de orice fel de igienă civică; celelalte sunt de prisos a le mai contabiliza; și știu toți că pentru mine toate națiile care încep cu ț se comportă identic; prin urmare nicio diferență -, locurile de parcare au invadat, cu mașini cu tot, întreg spațiul rutier și când și când un îndrăzneț îl ocupă și pe cel pietonal. Nici ,,amenții” nu mai reușesc să guste din puținul pământ ieșit la lumină printre crăpăturile betoanelor, nici călătorul cu piciorul nu se mai poate simți în siguranță și nici locuitorii care se pot trezi oricând cu vreun automobil în pat. De parcă ar fi și Râmnicul cine știe ce Americă. Acesta este cadrul în care ești nevoit să lucrezi. Ca să revin la motive…. Casă înaltă ca și cum sus ar mai fi avut loc un rând de camere. Scara noastră de atunci era albastră ca cerul. Cojită, crăpată, totuși extensibilă, până la streașină. Motivul trei – îl dezvălui și pe al doilea – rămâne ,,plasa” de fire care, din cauza streșinii depărtată de ziduri la optzeci de centimetri, nu lăsa între tine și ele mai mult de maxim jumătate de oră. Datul jos a jgheaburilor vechi, pusul celor noi…. Aici intervine al doilea motiv de neuitare. Îmbinarea tronsoanelor implică, după specificul meseriei, etanșarea. Jgheaburile foarte mari. Este loc de cositorit pe deasupra, în interior, dar tot se găsește câte o chichiță care să te chinuie. ,,Alămesc”, zic, fără mare greutate. Mă descurcam onorabil, primeam letconul pe sfoară, scara stătea proptită bine și datorită opritorului înfipt în jgheab împiedicam ciubucul să se încovoaie și să se deformeze în interior sub greutatea scării. Mâna dreaptă ferită, sucită ca să nu iau contact accidental cu rețeaua electrică, încercare de apăsare a năzii cu mâna stângă. Clac! Degetul mare se dă inexplicabil instantaneu peste cap. O înjunghiere ultra dureroasă se prelinge pe oase, musculatură și nervi până în cerebel. M-a secat la inimă. La nici cinci minute pățesc același lucru. ,,M-am paradit! Lipsă de calciu. Vai de mama lui de cântat de-acum!”, gândesc cu maximă îngrijorare.
