Spații culturale nr. 21 (1)

Editorial

Valeria MANTA TĂICUȚU

Mahalaua din cultură

Poate că ceea ce s-a petrecut, după 1989, cu literatura română, intră într-o normalitate pe care noi nu ostenim s-o criticăm, văitându-ne în toate cele patru zări de soarta nedreaptă, care îl împiedică pe scriitor să fie şi să rămână în centrul atenţiei publice, recunoscut, adulat, remunerat ş.a.m.d. Poate stă în firescul lucrurilor ca literatura, odată scăpată de aservire, să însemne nu numai talent, ci şi competiţie, pretinzând, ca orice domeniu lucrativ, capacitate de adaptare la cerinţele pieţei, abilităţi de promovare, tehnici de intimidare/anihilare a concurenţei şi, probabil, multe alte aspecte care ţin mai curând de economia de piaţă decât de creaţia propriu-zisă. Fiindcă nu mai este suficient să scrii – mai bine sau mai rău, cui îi pasă? – ci să ştii să-ţi faci lobby (ori să ştii pe cine angajezi să ţi-l facă), să fii agresiv până la nesimţire şi, iubindu-te fără măsură, să te consideri cel mai bun, cel mai talentat, cel mai important creator de la Dumnezeu încoace.
S-a spus adesea că revoluţia a permis mahalalei să iasă în faţă, să ocupe toate funcţiile-cheie în stat şi să-şi bată joc, cu seninătatea analfabetului, de toate valorile naţionale. Înclin să cred că şi în literatură s-a întâmplat la fel. Avalanşa de cărţi proaste, publicate în tiraje confidenţiale şi, de obicei, din bani publici, o demonstrează. Orice consilier municipal, orice primar de comună/târg/sector poate să-şi publice aberaţiile, orice parlamentar trebuie neapărat să demonstreze că are talent (chit că acesta fuge de el ca dracul de tămâie), mă rog, orice persoană aflată într-o pasageră funcţie publică simte nevoia să demonstreze că „românul s-a născut poet”. Toţi par dornici să intre în nemurire, adeverind zicala conform căreia ce-i lipseşte chelului este tichia de mărgăritar.
Şi-au apărut poeţi câtă frunză şi iarbă, stivuitori de cuvinte ce nu spun mare lucru, care mai de care silindu-se, cvasi-narativ, în texte din care n-ai ce înţelege, să-şi demonstreze „postmodernismul”, „transmodernismul” ori măcar „sincronismul”, cu alte cuvinte, alinierea, şi în domeniul poetic, la politicile UE. Porniţi din fundul mahalalelor, cu un bagaj redus de cunoştinţe şi cu un vocabular de circa 100 de cuvinte, „poeţii” de care geme ţara se sclifosesc scriind despre nimic, în ciuda pretenţiilor afişate, că revoluţionează scrisul, adunând în text înjurături, sex dezmăţat, întâmplări stupide, sordide, trimiteri jalnice la ceea ce au scris alţii de mii de ori mai bine, precum şi multe alte prostii. Dacă ar exista un decantor, dacă am putea vorbi, în cazul acestor poeţi fabricaţi în barurile de cartier, despre imaginaţie/forţă transfiguratoare/capacitate de zămislire a unui univers poetic etc., ar conta prea puţin dacă sursa lor de inspiraţie ar fi Dumnezeu, natura, textul care se scrie pe sine ori papucii de casă în care pisica a lăsat amintiri de neşters.
Poetul pornit din mahala e mândru că n-are pic de cultură, că, lipsit de instrucţie, poate dispreţui tot ceea ce nu înţelege, începând cu noţiunile elementare de poetică şi terminând cu înaintaşii. Cel ce n-a avut bunul simţ de a parcurge lecturile obligatorii în şcoală, fiind mult prea ocupat cu haimanalâcul prin suburbii ori cu mersul în gaşcă la internet-cafe, are tot dreptul să se considere generaţie spontanee. Literatura începe cu el, tot ce scrie el este „nou şi original”, fiindcă aşa se întâmplă când nu citeşti nimic: nu ştii că există milioane şi milioane de cărţi în care temele tale poetice au fost ilustrate cu incomparabilă forţă de expresie şi imaginativă.
Mi s-a întâmplat să cunosc astfel de „poeţi” şi, uitând de vorba aceea, că nu-i bine să te pui cu prostul, fiindcă are creierul odihnit, am intrat, nu o dată, în belea. Unul, de exemplu, scria sonete în vers alb. Când i-am atras atenţia că sonetul este o poezie cu formă fixă, mi-a râs în nas, anihilându-mă cu afirmaţia că el „revoluţionează” sonetul, că-l scrie cum îi dictează inspiraţia de moment şi starea naturală. L-am lăsat în pace pe sonetistul cu naturelul simţitor – în fond ce altceva puteam face eu, o profesoară de limba şi literatura română? – şi aud că e bine-merci, a ajuns la al nu ştiu câtelea volum, e premiat, tradus în limbi de circulaţie, plimbat prin străinătate şi foarte bine plătit pentru ceea ce (nu) face în domeniul culturii. Sigur, trăim într-o lume pe dos, unde valorile sunt marginalizate, iar nonvalorile scoase în frunte, o lume în care, sub stindardul „înnoirii”, se distruge totul şi nu se pune nimic în loc, o lume în care golanii devin preşedinţi de stat, analfabeţii – profesori universitari, orbii – ghizi turistici, iar pelticii – oratori ovaţionaţi. În lumea noastră pe dos, spiritul critic nu mai funcţionează, raţiunea doarme, sufletul e marfă scoasă la vânzare, iar ruşinea a dispărut cu desăvârşire. Obrazul gros a depăşit politicul şi a invadat inclusiv domeniul în care nu avea ce căuta, respectiv cultura. A devenit… ceva normal, un rău acceptat cu resemnatul „aşa-i în România”, de când sunt „oameni de artă şi cultură” versificatorii penibili de teapa celui care şade-n capul statului, de când finii, cumetrii, acoliţii, fanii şi alţi ipochimeni din structurile de tip mafiot au statut de consilieri pe probleme de cultură, de când tot ce-au emanat mahalalele a devenit autoritate „artistică” (prin aceasta înţelegând banii şi puterea de a hotărî cine intră în manuale, în dicţionare, în USR şi în Academie, cine primeşte fonduri pentru cărţi şi reviste, cine e premiat, cine e tradus, cine se plimbă pe afară, cine trăieşte bine şi cine moare neştiut).
Şi, cum nu poate opri planeta, ca să coboare, ce face scriitorul autentic în aceste condiţii? Uneori înnebuneşte, alteori se apucă de băut sau de cultivat porumb şi rapiţă, câteodată se sinucide dar, cel mai des, ajunge să fraternizeze cu mahalagiul lipsit de talent, dar cocoţat în structurile puterii; devenit o umbră a celui care-a fost, se pupă-n bot cu mitocanul, îi scrie/rescrie cărţile, îi compune cronici de promovare şi-l legitimează ca scriitor al neamului. Aceasta pentru simplul motiv că, la noi, cu ruşinea mori de foame.

Florea Costache
(7 iunie 1923 – 13 aprilie 2012)

Gîndul ascuns

Bătrânul, cum ne povesteşte cartea,
Stătea pe sarcina de crengi uscate
Pe care şi-o dăduse jos din spate.
Şi istovit de ani îşi strigă moartea.

Apare-ndată mândra lui crăiasă,
Iar el, îngăimînd, îi face semne
Să-i urce-n cîrcă sarcina de lemne.
Şi-n toată graba s-a pornit spre casă.

Şi eu, dacă i-aş cere ca să-mi vină,
Chiar dacă-n Rai mi-ar spune că mă duce,
Prin ceruri, pe nebănuite trepte,

I-aş zice că-i sînt vorbele năuce
Şi m-aş ruga de ea să mai aştepte
Pînă învăţ să-mi fac sicriu şi cruce.

Ascunde, mamă, cheia!…

Ascunde, mamă, cheia de la uşă,
Că vine iar flămînda ursitoare,
Cu ochi vicleni şi coasa de-a spinare,
Să-mi ţintuiască visul în cătuşă.

Ascunde, mamă, cheia de la strană,
Că vine proorocul să mă cheme,
Să mă întrebe iarăşi cîtă vreme
Mi-a stat ascunsă lacrima pe rană.

Ascunde, mamă, cheia din altare,
Să nu mă fure demonii, eternii,
În templul lor zidit în Ursa Mare.

Ascunde, mamă, cheia, la vecernii,
Să nu mă prăbuşesc din alergare
Prin viscolirea vînturilor iernii.

De vorbă cu tata în vis

Să-mi spui pe unde vrei să te mai caut,
Să-mi pui o mână de ţărînă-n palmă,
S-o semăn pe sub zări de noapte calmă
Cînd heruvimii vor cînta din flaut.

De-o vei zări pe mama prin izvoare,
Ori pribegind prin rădăcina ierbii,
Să chemi din foşnetul pădurii cerbii,
Să-i ducă-n dar o ramură de floare.

Pe fraţii mei adună-i lângă tine…
Că vin şi eu cînd mi-o sosi trimisul,
Lumina ta pe creştet să ne-o scuturi.

Cu tine să străbatem Paradisul,
Pe umeri să ne prinzi aripi de fluturi.
Aşa mi-a fost în noaptea asta visul.

Heruvim

O lacrimă din ochi i se prelinge
De cînd îmi stă de pază la răscruce.
Ar vrea să-mi ştie drumul care duce
Spre ţărmul unde soarele se stinge.

Priveşte lung prin gratii de lumină
O umbră rece şi întunecată.
E însăşi umbra mea înveşmîntată
În straie zdrenţuite de hermină.

Grăbeşte, îngere, de-ţi schimbă locul!…
Eu am s-adorm, cum doarme tot pămîntul,
Vegheat din cînd în cînd de faţa lunii.

Dacă nicicînd nu m-a trădat cuvîntul,
Pe frunza cînd şi-o leagănă gorunii
Îţi va mai povesti de mine vîntul.

Drum în cer

Am ajuns la Tine, Doamne-al meu cel sfînt,
Ca să-mi ierţi păcatul greu de la Adam
Şi pe celelalte cite le mai am,
Ca toţi muritorii tăi de pe pămînt.

Ştiu că şi pentru mine, Doamne, sîngeri.
Cînd mă primeşti la taina spovedirii,
Dă-mi cît mai poţi din harul mîntuirii,
Să-mi cînte psalmii cetele de îngeri.

Cît stau în trupul lutului fierbinte,
Vină la mine voia Ta stăpînă,
Să-mi crească somnul în grădini de floare;

Să-mi treacă visul puntea de ţărînă
Spre cerul tainic însetat de soare
Şi către apa vieţii din fîntînă.

Ruga mea la cer

Un strop de rouă din potir de floare.
Nu vreau lumina Raiului pe toată,
Nici ochiul tot mereu să mi se bată,
Nici lebăda pe scrum de lumînare.

Un miez trudit din trup de pîine coaptă.
Nici lacrima lui Iov însîngerată,
Nici lauda cu spini încoronată.
Iar din adânc de nopţi, măcar o şoaptă.

Din cărţi doar un poem de elegie.
Din codrii mari un zvon de mîngîiere.
Din anotimpuri, semn de veşnicie.

Din grai de păsări, un căuş de miere.
Şi pentru vamă, banul de simbrie.
Din cerul sfînt, o zi de re-nviere.

Maria Briedis Macovei

Catastrofele regimului sovietic

Despre deportare cunosc din două izvoare: din cele povestite de părinţii mei şi din ceea ce-mi aduc eu însămi aminte din timpul copilăriei mele, petrecute în Siberia.
Provin dintr-o familie înstărită, Macovei-Movilă, Răzeşi-Voinescu, care, la fiecare cotitură istorică a avut de suportat catastrofele regimului de ocupaţie: deportarea din 40, migraţia, foametea, războiul, deportarea din 49. Crescusem fără bunici şi fără ţară şi m-am simţit întotdeauna ca o interplanetară, fără rădăcini şi pământ sub picioare, de parcă aş fi sosită din cu totul altă planetă.
Purtam adevărul istoric al părinţilor mei şi al neamului meu ascuns adânc în mine şi priveam la lume dintr-o parte, aşa cum privesc numai zeii. Însă dacă pentru zei e o situaţie firească, apoi pentru un om această situaţie este o povară nefiresc de mare şi peste puterile lui. A vedea lumea dintr-o parte înseamnă a vedea mereu mai mult decât poate duce omul în soarta sa. Eşti permanent cu mintea şi gândirea trează, fără iluzii şi fără idealuri. Este o existenţă a unui copil îmbătrânit înainte de vreme. Să porţi în tine povara istorică a neamului tău, să treci prin toate catastrofele istoriei este o soartă, în care trebuie să ai mult curaj pentru a-ţi păstra mintea şi cugetul treaz în orice împrejurări ale vieţii.

Înainte de 40: tatăl meu – mare amator de cai.

Părinţii şi bunicii l-au cunoscut pe hoţul de drumuri mari şi primul comunist al regimului sovietic – Grigore Cotovschi.
Guvernul României, după anul 1920, împărţise câte 20 de hectare de pământ la fiecare ţăran. Însă mulţi dintre ei fie că nu au vrut sau nu au putut să-l cultive şi l-au vândut. Bunicii mei după tată, Macovei, îl cumpărau şi astfel, prin anul patruzeci, ei aveau peste o sută de hectare de pământuri dintre cel mai fertile din Răzeşi. Fiind proprietari de pământ, bunicii şi părinţii mei creşteau roade, aveau herghelii de cai, turme de oi, cirezi de vaci şi, muncind din zori şi până în noapte, împreună cu argaţii şi cei înăimiţi cu ziua, erau consideraţi boieri. Atât bunicul Gheorghe Movilă din Voinescu, cât şi Simion Macovei din Sarata-Răzeşi duceau la piaţa din Chişinău produse alimentare de vânzare: zarzavaturi, legume, fructe, carne, lactate etc. În drum spre Chişinău, aveau să treacă prin pădurea Hânceştiului, unde ţăranii care duceau produse la piaţa Chişinăului erau atacaţi şi jefuiţi de hoţul la drumul mare, mai târziu primul comunist (cu care avea să se mândrească regimul sovietic şi căruia companiile de filmare din Rusia şi astăzi îi dedică filme), Grigore Cotovschi. Primul comunist a fost hoţ ca şi primii locuitori ai paradisului.

1940. Familia tatălui înainte de deportare şi de despărţire: bunicul Simion Macovei – dus la gulagul din Omsc, la construcţia canalului Volga-Don. Bunica şi cu sora tatei, Axenia – în Karaganda.

Anul 1940
Prin anul 1940, soldaţii năvăleau pe la miezul nopţii în casele ţăranilor, cu urlete într-o limbă pe care ei n-o înţelegeau, ridicând lumea din pat şi încărcând-o în camioane, ducându-i pe ascuns şi în noapte, în direcţie necunoscută. Astfel, şi bunicii mei au fost treziţi din somn, la miez de noapte, de paturile puştilor armatei sovietice şi, cu ţevile armelor îndreptate spre ei, au fost ridicaţi la miezul nopţii din somn, puşi să se îmbrace, au fost urcaţi în camioanele care aveau să-i ducă mai întâi la gară şi, de acolo, prin gulagurile din Siberia. De acum încolo, nimeni nu va mai avea nici o veste de la ei. Abia după moartea lui Stalin, tatăl va afla de la cei puţini, care au supravieţuit gulagurilor şi s-au întors din Siberia, că bunicul a fost repartizat în gulag, la muncile canalului Volga-Don, unde s-a şi stins din viaţă şi a fost îngropat acolo, în groapa comună, cu mii şi mii de victime ale regimului sovietic. Mormânt comun, despre care se spunea mai târziu că, pe timpul de conducere al lui Egor Ligaciov, s-a turnat acid, ca să ascundă crimele regimului sovietic. În primul val de deportare familiile erau despărţite; bunicul a fost dus în gulag, iar bunica Măriţa, cu sora mai mică a tatei, Axinia, au fost duse în Karaganda. Iar aşa cum tatăl avea familie, familia noastră a rămas în 40 la baştină.
În legătură cu deportările din 40 aş mai avea de spus că, pe atunci, preşedintă a sovietului sătesc era pusă o femeie din familia Roibu sau Roibuleasa, cum îi ziceau răzeşenii. Însă ea era analfabetă şi a fost pusă să ,,semneze”, adică să-şi pună amprenta pe lista deportaţilor, fără să aibă habar de conţinutul listei pe care o semnează. De aceea, în clipa când a aflat ce ,,document” semănase (amprentase), s-a sinucis prin spânzurare.

Războiul şi migraţia, 1941-1944
Având trista experienţă de viaţă cu deportarea bunicilor din 40, părinţii mei hotărăsc, în timpul războiului, să migreze, adică să treacă cu viaţa peste Prut. În timpul războiului, frontiera de la Prut trecea din mână în mână şi tata era concentrat când într-o armată, când în alta. Se întâmpla ca într-o singură zi, de dimineaţă şi până seara, să fie concentrat când de armata regimului de ocupaţie, când de armata română. Astfel, Tatăl se afla permanent în concentrare, iar mama, în aşteptarea lui, transferase o parte mare din avere peste Prut. Ea nu voia să părăsească Răzeşiul fără tata. Aceasta a durat până în momentul când frontiera s-a închis şi astfel familia noastră a rămas să locuiască în URSS.
Răzăşenii aveau un pod peste Prut, aruncat apoi în aer de armata sovietică. În timpul războiului, sovieticii mergeau la atac, punând în faţă lor ţăranii concentraţi/acaparaţi în mare grabă de prin satele de pe malul Prutului. Sovieticii procedau întocmai cum procedau cândva turcii care, când porneau la atac, puneau în faţa lor femei şi copii din rândurile populaţiei băştinaşe. Ţăranii strigau celor din armata rămână: ,,Fraţilor, nu trageţi, că suntem de-ai voştri!”. Iar, din spatele lor, soldaţii sovietici îi mitraliau pe cei din armata română. Pe vremea războiului, Prutul era plin de oameni morţi, cadavre de cai, tancuri, care, tehnică stricată, încât pe celălalt mal puteai trece ca pe uscat. Iar apa Prutului era roşie de sânge.

Foametea din 46
Anul 46 a fost secetos şi regimul, în loc să aducă în Moldova grâu, dimpotrivă, a umblat pe la casele oamenilor şi a măturat totul, până şi boabele de sămânţă. Ţăranul moare de foame, dar nu se atinge de boabele de grâu pentru semănat. Pentru că el ştie că nu va avea cu ce semăna roada în alt an şi că-şi va condamna copiii la moarte sigură. Iar faptul că regimul de ocupaţie nu a adus grâne din alte colţuri ale imperiului, ci a măturat şi scuturat ultimele boabe din podurile oamenilor este un argument viu de politică conştientă de distrugere a populaţiei de pe malul Prutului. Care păstra memoria istorică vie despre crimele regimului de ocupaţie. Părinţii mei trecuseră numai o parte din avere peste Prut, alta rămăsese în Răzeşi. Văzând seceta feroce ce a cuprins Moldova în anul 46 şi înţelegând că va fi foamete, ca să nu murim noi, copiii lor, de foame, au îngropat în grădină butoaie cu vin, făină de grâu şi porumb, pastramă şi carne topită. Şi astfel s-au aprovizionat cu hrană pe anul întreg. În schimb, bunicul Gheorghe Movilă din Voinescu transportase familia şi întreaga lui avere peste Prut. Din milă, rămase să împartă vitele la oameni, ca să nu moară ele de foame. Între timp, frontiera se închide şi el rămâne în URSS, sărac şi gol, iar averea şi familia se află peste Prut, în România. Poate că puţini sunt cei care ştiu că regimul de ocupaţie va căuta, prin statele Pactului de la Varşovia, oameni refugiaţi, îi va aduce în URSS şi-i va trimite prin gulagurile din Siberia. Periodic, pe la casele oamenilor în România, veneau reprezentanţii regimului, căutându-i pe cei refugiaţi, ca să-i ducă direct prin gulagurile din Siberia. Bunica mea, Eugenia Movilă, cu cei trei copii ai săi se aflau în groază permanentă şi se ascundeau cum puteau şi unde puteau. Şi doar după moartea lui Stalin, bunica şi cei trei copii ai ei vor fi lăsaţi în pace, pe când bunicul, Gheorghe Movilă, rămas la Voinescu, se va stinge de foame în 46. Întreaga tragedie e că el trăia la doar trei km. de familia noastră. Dar lumea de pe malurile Prutului mânca pe timpul foametei nu numai câini şi pisici (încât nu mai rămăsese nici una în jur în timpul foametei, ci şi carne de om. Mama era însărcinată cu mine (sunt născută în 1947) şi se temea mai mult pentru viaţa mea, decât pentru viaţa ei. Astfel, toată viaţa a durut-o inima că nu i-a putut duce de mâncare ca să-l salveze pe tata de la moarte.
În ceea ce-o priveşte pe mama mea, cu mama şi surorile ei de peste Prut nu s-a văzut timp de 20 de ani. Se vor întâlni prima oară prin anii 70 ai secolului trecut. Când s-au întâlnit, plângeau ca la înmormântare, vreme îndelungată neputând scoate o vorbă. Eu eram nu numai martoră, ci şi participantă la acest spectacol al vieţii, declanşat de regimul sovietic de ocupaţie. Este clar că povara părinţilor şi a bunicilor mei era şi povara noastră, din fragedă copilărie şi pănă în anii 90 ai secolului trecut, când am participat activ pentru independenţă atât pentru Moldova, (editând Glasul la Riga), cât şi pentru eliberarea Letoniei de sub jugul regimului fascist.

Anul 1947, preludiul deportărilor
În toamna anului 1947 s-au făcut gospodăriile colective, colhozurile, cum le numeau răzăşenii. Chiar a doua zi după formarea colhozurilor, soldaţii cu lacheii lor locali au venit şi au luat absolut totul din gospodăria tatălui: vitele, carul, plugul, până şi pleava. Pe tata au vrut să-l pună preşedinte de colhoz şi el a refuzat. Pentru faptul că a refuzat, mereu căutau motiv de a-l aresta şi închide. Au vrut să ţină o vacă, dar laptele trebuia să fie dat la stat. Când duceau vaca la cireadă, acolo aştepta căruţa cu bidoanele şi se lua laptele de la ţărani. Mama şi tata au lucrat un an în colhoz. După un an, sunt daţi afară din colhoz şi puşi să plătească impozite mari la stat, pentru că ţineau o vacă, adică erau boieri. Impozitele trebuiau date prin pâine şi grăsime, pe care părinţii mei, pentru a se putea achita cu statul, le cumpărau. Însă excluderea din colhoz şi punerea impozitelor era semnul cert că se pregătea pentru un nou val de represiuni.

Anii 1947- 1949
În anul 1949 începuse noul val de deportări. Eu aveam, pe atunci, un an şi jumătate când regimul de ocupaţie ne-a declarat pe toţi „duşmani ai poporului”. Ne-au deportat numai din cauză că bunicii şi părinţii mei erau proprietari de pământ, aveau turme de oi, cirezi de vite şi herghelii de cai. Regimul avea nevoie de urgenţă de sedii şi se luau cu forţa de la proprietari nu numai pământurile, turmele şi hergheliile cu care aveau să organizeze colhozurile – gospodăriile colective, ci se luau şi casele cele mai frumoase de locuit, pe care le transformau de urgenţă în şcolil, case de cultură, puncte medicale, magazine şi soviete săteşti. Astfel, apăruseră peste noapte şcolile sovietice, sovietele săteşti, punctele medicale şi celelalte sedii ale regimului de ocupaţie, care au funcţionat prin satele Moldovei pănă în anii 68, când cutremurul de pământ le-a risipit pe toate. Pănă în anii 80, regimul nu a înălţat în satul meu de baştină nici o clădire nouă, parazitând pe cele sustrase de la ţăranii pe care regimul îi deportase.
În 49 deci începuse al doilea val de represiuni. Deşi părinţii plăteau impozite mari de stat, totuşi erau consideraţi boieri/colaci, care, după cum spuneau lichelele satului, trebuia ,,desculăciţi”. Tata avea studii şi regimul, care avea nevoie de cadre, îi propusese să fie mai întâi preşedinte, apoi pedagog la şcoala din sat. El a refuzat. L-am întrebat, mai târziu, de ce a refuzat şi el mi-a răspuns că i-au propus să conducă colhozul în culmea foametei, prin 46, ceea ce arăta mai mult a capcană pentru a fi represat, deoarece nici un gospodar nu poate conduce o gospodărie în care nu exista nici grâu de semănat. ,,Ţăranul moare de foame, dar nu se atinge de grâul de semănat”, va spune el. În ce priveşte propunerea de a fi pedagog, tatăl o refuzase, pentru că el nu putea colabora cu regimul care-I distrusese gospodăria, ducându-i părinţii şi familia în gulagurile din Siberia. Refuzul lui tata, Mitrofan Macovei, ţăran din satul Sărata-Răzeşi, a pus însă în funcţie mecanismul represiv al imperiului: ,,dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră”. Care şi ne-a decis soarta şi, la cel de al doilea val de represiuni, în 49, am fost deportaţi şi noi în Siberia.

Siberia 1949, eu am aici doi anişori.

Deportarea
În casa părinţilor mei, soldaţii au început să bată în uşă şi în geamurile casei pe la trei noaptea şi, năvălind în casă, au îndreptat ţeava armei spre tata. Mama mea a căzut fără cunoştinţă. Ne-au dus la gara feroviară din Iargara, ne-au închis în vagoane de transportat vitele şi nu ne-au dat toată ziua nimic de mâncare. Noi, cei trei copii, plângeam de foame şi lumea care apucase ceva de mâncare, ne ospăta pe noi, copiii, pe când mama şi tata, trei zile, nu au avut o fărâmă de pâine în gură. Când căpătau câte o bucăţică de pâine, ne-o dădeau nouă, copiilor lor. După a treia zi, au început să ne dea o dată pe zi de mâncare. Apoi ne-au transportat din Iargara la Chişinău, unde ne-au încărcat ca pe nişte vite în vagoane negre, pline de praf de cărbune. Ne-au băgat câte 30 de suflete în vagoanele de transportat cărbune, pe pereţii cărora scria că plecăm benevol la muncile din Siberia. Ca hrană pe drum ne dădeau o dată pe zi peşte sărat şi puţină apă. Când oamenii erau duşi să-şi facă nevoile, soldaţii stăteau cu arma de strajă lângă bărbaţi şi femei. În drum, lumea murea ca muştele, iar jandarmii sovietici, luându-i de mâni şi picioare, aruncau morţii de-a lungul căilor ferate, fără să-i îngroape. Astfel, multă lume a rămas pe pământurile Siberiei neîngropată, lăsată pradă fiarelor sălbatice. Ne duceau numai noaptea şi numai pe ascuns. Căci ziua, ca să nu atragă atenţia la crimelor lor, eşaloanele erau trase pe linii moarte. Şi ţăranilor li se părea că-i duc la capătul pământului.
Ar trebui să spun că multă lume a pierit în drum şi că pământurile Siberiei sunt presărate de trupurile conaţionalilor noştri. Nu degeaba în Rusia se vorbeşte azi atât de des despre locurile cu anomalii. Sunt locuri presărate cu osemintele a mii şi milioane de morţi. Şi sunt locuri pe unde rătăcesc sufletele celor deportaţi. Sufletele celor care nici astăzi nu au odihnă. Multe dintre localităţile din Siberia sunt zidite pe oseminte şi nu sunt bune de locuit. Printre osemintele celor omorâţi de represiuni sunt şi osemintele rudelor mele şi ale conaţionalilor noştri.
Când au ajuns la Novosibirsk, tot cu ţevile armelor îndreptate spre ei, oamenii au fost duşi la ,,etubă”, ca să se spele, căci erau negri de cărbune şi plini de păduchi.. Apoi i-au lăsat în ploaie, pe marginea căii ferate. Era o ploaie rece ca gheaţa şi-i udase pe toţi până la piele. Era multă lume şi toţi răcneau de vuiau pădurile Siberiei. Peste câteva ore, au apărut nişte trenuri-vagonete de pădure şi au încărcat lumea în ele. Însă, din cauza căii ferate proaspăt construite şi în mare grabă, eşalonul de vagonete nu se putea urni din loc. Atunci au pus lumea udă, flămândă şi îngheţată să împingă eşalonul de vagonete. Uzi, flămânzi, sleiţi de putere, oamenii împingeau cu mânile şi mulţi cădeau morţi de frig, foamete şi oboseală. Eu aveam pe atunci doi anişori şi mama mă ţinea sub palton şi împingea cu mine vagoneta. Din cauza frigului şi a ploii, aveam temperatură şi mă îmbolnăvisem de ftizie. Dar acest lucru îl voi afla mult mai târziu, când, la naşterea lui Adrian, a celui de-al doilea fiu al nostru, ftizia a reînviat. Şi medicii letoni îmi vor spune că am suferit în copilărie de ftizie. Am întrebat-o pe mama şi ea mi-a povestit că, în drum spre Siberia, mă îmbolnăvisem şi eram să mor. Dar un medic bătrân, care se afla şi el printre cei deportaţi, o sfătui să mă hrănească cu pieptul şi mă va întrema. Astfel, mama m-a alimentat cu pieptul până la vârsta de doi ani. Şi, deşi în drum spre Siberia şi apoi în Siberia viaţa nu era viaţă, hrana nu era hrană şi nici apa nu era apă, mama m-a alăptat cu pieptul şi m-a salvat de la moarte. După cum vedeţi, nimic nu rămâne fără urmă, căci consecinţele deportării mi-au creat şi-mi creează şi azi mari probleme de sănătate şi nu numai de sănătate, dar şi mari problem existenţiale.

Despre copilăria mea petrecută în Siberia
Mama îmi povestea că în Siberia am fost instalaţi într-o baracă din bârne, fără sobă. Era toamnă târzie şi era foarte frig, promoroaca se ţinea de două degete grosime pe pereţii barăcii. Aveam doi anişori şi, ca să nu mor de frig, mama mă purta zi şi noapte sub paltonul ei de lână. Ea mânca, dormea, lucra purtându-mă mereu sub palton. Tata a zidit o sobă, dar cei de la „comendatură” (ce denumire, ca în timpul fascismului!), care îi supravegheau pe cei deportaţi, au venit şi au risipit-o, zicând că „duşmanii poporului” nu au voie să aibă încălzire. Tatăl o zidi din nou şi, când cei de la comendatură veniră a doua oară să o strice, nu-i lăsă, zicându-le că vor risipi-o numai cu preţul vieţii lui. El ceru să-i arate actele unde negru pe alb ar sta scris, că copiii lui de doi, patru, şase anişori sunt declaraţi „duşmani ai poporului”. Însă, cum nu avusese loc nici un proces penal şi nu existau nici un fel de acte, cei de la comendatură ne-au lăsat până la urmă în pace. Dar sunt momente pe care le-am trăit eu însămi pe viu şi care s-au întipărit adânc în memoria mea de copil.

Siberia. 1954. Eu sunt la vârsta de şapte ani

Siberia, în mintea mea de copil, a rămas mai întâi de toate ca o Siberie plină de morminte. În Siberia, familiile de deportaţi erau instalate cu traiul în barăci din bârne de lemn, fără încălzire, înjghebate în mare grabă de condamnaţii din gulaguri. Şi cum iernile erau geroase, la peste 30 de grade cu minus, oamenii mureau ca muştele. Peste tot erau morminte şi noi, copiii, nu aveam unde ne juca şi ne jucam printre ele. Şi minte că morminte erau aşa de multe, încât în fiecare an regimul punea să le niveleze şi să le facă una cu pământul. Căci imperiul avea nevoie să facă loc altor victime, aduse permanent de prin toate colţurile; în special, din Moldova, Letonia şi Lituania. Siberia este plină de oseminte şi de sufletele celor răposaţi, ce rătăcesc, fără ca să poată găsi trecerea în lumea celor cu odihnă veşnică. De aceea nu este de mirare că extrasenzorialii de azi şi populaţia din Siberia vorbesc acum din ce în ce mai des despre locurile paranormale, despre stafiile care rătăcesc şi nu-i lasă în pace pe cei vii. Căci locuitorii de azi din Siberia locuies pe oseminte, mii de oseminte care vor aminti permanent lumii de crimele comise. Căci sufletele martirilor vor rătăci veşnic prin Siberia şi nu-şi vor găsi odihna veşnică, atâta vreme cât Rusia nu se va curăţi de păcatele sângelui vărsat.
Alt moment care mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în memorie mea despre Siberia şi siberieni este de pe vremea când aveam cinci anişori. Era iarnă geroasă şi stăteam la geam, urmărind lumea de afară. Urmăream cum un bărbat şi vreo zece femei, stand cocoţaţi pe o grămada de lemne, trăgeau pe rând câteva gâturi din sticla de vodkă. Cei de pe loc, cum primeau salariul, cum se apucau de băut şi nu se mai trezeau până nu li se terminau banii. Abia atunci ieşeau câteva zile la lucru şi lucrau până primeau salariul şi, de fiecare dată, totul se repeta de la început.
Mama se dusese să aducă apă de la fântână şi eu urmăream grupul de oameni beţi, între care se stârnise ceartă. Bărbatul dispăruse şi după câteva minute l-am văzut că apare cu toporul în mână. Toate femeile, într-o clipă, se făcură nevăzute, şi el o zări deodată pe mama, care scotea apa din fântână. Şi eu urmăream cu groază cum bărbatul beat criţă ridică toporul deasupra capului mamei, gata s-o lovească. Dar mama nu se pierdu cu firea, îl împinse cu putere şi aşa cum el era beat şi era gheţuş mare, acesta lunecă şi căzu. Iar mama se folosi de moment şi fugi spre casă. Acestea sunt memoriile mele despre Siberia şi siberieni, care mi se asociază permanent cu Rusia şi ruşii.
Lumea deportată era dusă la tăiatul pădurii. Tatăl lucra ca brigadier şi brigada lui lucra în trei schimburi. Noi, copiii, eram permanent treziţi pe la miezul nopţii de bătăi puternice în geam, însoţite de un glas ce spărgea strident liniştea nopţii şi ne scula pe noi, copiii, din somn: ,,Tovarişci Macovei, na rabote!”. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să găsească o altă modalitate de-a scoate noaptea lumea la lucru, ca să nu umble de la casă la casă ca strigoii noaptea, trezind şi speriind copii. Am fost deportaţi şi stabiliţi cu traiul în Haracatul, raionul Zaiegraievo. Dar, din motiv că părinţii mei, fiind gospodari şi neputând trăi ca în coteţul de porci şi permanent lucrau, prelucrau, tencuiau, împodobeau şi transformau barăcile în căsuţe plăcute de locuit, familia noastră era permanent mutată dintr-o baracă în alta. Iar în locu nostru se instalau cu traiul cei din conducerea locală. De fiecare dată situaţia se repeta şi, în decursul celor şapte ani de deportare, am fost de şapte ori mutaţi dintr-o baracă într-alta. Situaţie care a durat pănă la moartea lui Stalin, când ni s-a dat voie să ne întoarcem la baştină.
Despre muncile forestiere de la tăierea copacilor mi-a mai rămas o imagine tristă din copilărie. De-a lungul căilor ferate erau aranjate grămezi nenumărate de lemne, tăiate de cei deportaţi. Iar aşa cum pe căile ferate circulau numai eşaloane trase de paravozul, din hogeagul căruia ieşeau afară şuvoaie de foc şi scântei, grămezile de lemne se aprindeau şi ardeau. Incendii erau aproape în fiecare zi. Aşa că incendiile, sirenele, beţiile şi înmormântările din fiece zi erau viaţa mea obişnuită din copilăria petrecută în Siberia.

Siberia, 1954, clasa I. Sunt în rândul întâi, a doua din dreapta.

La şcoala din Siberia
Despre şcoala din Siberia aş avea de spus că predarea era în limba rusă. În clasa noastră erau copii de deportaţi de prin toate colţurile imperiului; ruşi, buireaţi, mongoli, români, letoni, lituanieni, bulgari, germani etc. Deoarece, după cum spuneam anterior, imperiul deporta oameni nu numai din cadrul hotarelor sale, ci şi din toate statele Pactului de la Varşovia. În amintire mi-a rămas întipărit un coleg de şcoală german, blond şi frumos, cu ochii albaştri (al doilea din rândul de sus), pe care îl chema Villis şi pe care toţi staliniştii care se considerau că sunt singurii cu educaţia ,,dreaptă”, îl prigoneau, îl băteau şi-l porecleau ,,fascist”. Sper că a rămas, ca şi mine, în viaţă şi că a ieşit viu din acest vacarm ruşinos, unde de la mic şi până la mare erau în fiecare zi şi clipă ameninţaţi cu moartea.

Moartea lui Stalin
La moartea lui Stalin, ţipau sirenele fabricilor, ţipau sirenele de alarmă, claxonau maşinile. Era un vacarm de urlete şi ţipete, plânsete şi strigăte. Ţin foarte bine minte cum surioara mea de nouă anişori, Jenica, se întorsese de la şcoală, plângând de i se scutura rochiţa pe ea. De ce plângi? o întrebă mama. Pentru că a murit Stalin, răspunse ea. Nu mai plânge, prostuţo, o mângâia mama, căci ne vom întoarce acasă! Şi mama avusese dreptate, pentru că, după moartea lui Stalin, deportaţilor li s-a permis să se întoarcă la baştină. Dar pentru mine era pentru prima oară când primisem o lecţie de istorie. Descoperisem că există două istorii: una a imperiului sovietic şi alta a părinţilor mei şi neamului meu. Pentru că, în psihoza generală, când ţipau sirenele, claxonau automobilele, ţipau trenurile, anunţând sfârşitul lui ,,tătuca al tuturor popoarelor ” şi când toată lumea din întreprinderi, şcoli, stradă urla în hohote de plâns, printre toate acestea răsuna firul gingaş al glasului mamei, care anunţa că în curând se va sfârşi moartea ce ne dădea de atâtea ori târcoale. Aşa că, din fragedă copilărie, moartea lui Stalin se va asocia cu ceva bun şi luminos. Este adevărat că, după moartea lui Stalin, regimul a permis reîntoarcerea deportaţilor la baştină. Numai că, dacă spre Siberia ne-au dus cu de-a sila, apoi înapoi trebuia să ne întoarcem pe cont propriu. În marea sărăcie a deportaţilor, multă lume nu putea să-şi permită acest lucru. Cu atât mai gravă şi problematică devenea întoarcerea pentru bătrâni şi cei cu familia mare, cum era familia noastră. De aceea au trebuit ca să mai treacă patru ani de muncă grea şi intensă a părinţilor mei, să vândă tot ce au avut, ca să agonisească suma necesară. Astfel, prin anul 1957, suma a fost adunată şi noi am pornit la drum, spre Moldova.

Siberia, 1957. Familia noastră în ajunul reîntoarcerii la baştină. Eu sunt prima din dreapta, cu aparatul de fotografiat în mână.

Reîntoarcerea
Când ne-am reîntors în Moldova, eu aveam nouă ani. Lumea din sat ne-a primit bine. Fiecare venea să-l vadă pe domnul Macovei, aducând cu sine câte o legăturică de făină, brânză, carne. Mulţi dintre ei luaseră cu sine şi păstraseră obiecte din casa noastră, pe care acum ni le întorceau înapoi. Numai mobila din lemn încrustat, furată de Mihail Corobceanu, nu ne-a fost întoarsă. Ne-am întors în satul de baştină al tatălui meu, Sarata-Răzeşi, de unde fusesem deportaţi. Şi când tata văzu ce puşlamalele şi cozi de topor sunt la putere, l-am văzut pentru prima oară cum energia de viaţă începu în el să se stingă. Erau nişte puşlamale şi lichele, care întocmiseră lista deportaţilor. Pentru că directivele venite de la Moscova erau executate de aceste lichele, care erau invidioase şi care niciodată în viaţa lor nu au tras din greu, să muncească şi să plugărească alături de ţărani, aşa cum făcea toţi cei din familia noastră, care munceau din zori şi până în noapte.

Casa mea natală
Eram peste seamă de surprinsă că cei care au locuit în bojdeuci şi în numele cărora se făcuse ocupaţia continuau să trăiască în sărăcie şi bojdeuci. Deşi familia noastră era numeroasă şi mama avea medalie de mamă-eroină, regimul nu ne-a întors nici casa, nu ne-a dat nici mijloace băneşti şi nici materiale de construcţie. Până ne-am construit casa, am trăit la rude. Şi aşa cum părinţii erau obişnuiţi ca toată viaţa să muncească din greu şi niciodată nu ar fi putut trăi în bojdeucă, au ridicat cu mâinile proprii o casă mare şi frumoasă. Pe care ne-au ajutat s-o ridicăm răzeşenii şi la care am muncit şi noi, copiii. Părinţii au ridicat o casă care, prin anii 60, era una dintre cele mai frumoase case din sat. Mama muncea în tăcere. Pe când tata, care era foarte talentat şi ştia să meşterească totul cu mâinile sale, până şi mobila din casă, era peste seamă de încordat. Şi, deşi au trecut mulţi ani de atunci, imaginea în continuare e foarte vie în memoria mea. El lucra, rostind neîncetat: ,,Of! Iar au să ne ridice”…

Ecoul interdicţiilor
Tatăl regreta că în tinereţea lui zbuciumată nu avusese când să facă studii superioare şi de aceea supraveghea cu stricteţe mersul învăţăturii noastre. El voia ca noi toţi să avem studii superioare. Dar pentru sora mea cu şase ani mai mare ca mine şi pe care o chema Jenica, în onoarea bunicii de la Mogoşoaia, era imposibil acest lucru. Din cauză că, prin anii 60, tot mai circula, deşi neoficial, interdicţia de a primi prin şcolile medii şi instituţiile superioare de învăţământ pe copiii foştilor deportaţi. Prin anii 70, această interdicţie a fost anulată şi eu mi-am putut continua studiile la şcoala medie şi superioară de învăţământ. Poate că noi suntem prima promoţie de copii ai foştilor deportaţi care am putut face studiile pe la instituţiile superioare de învăţământ, unde uneori vedeam, deşi arar, câte un coleg cu care ne cunoşteam din Siberia.

În Moldova
Reîntoarcerea în Moldova a fost pentru mine ca o intrarea în paradis. După Siberia, cu natura sumbră şi austeră, cu nesfârşitele ei morminte şi morţi, cu barăcile sărace din bârne de lemn, ridicate de deţinuţi, m-am trezit deodată în cu totul altă lume. Moldova ne întâmpină cu natura ei sclipitoare de primăvară, cu triluri de păsări, avalanşă de forme şi culori, încât îmi ameţise capul şi mă simţeam cu adevărat „Pe un picior de plai, / Pe-o gură de rai”, ca în Mioriţa.
În ziua sosirii, s-a adunat tot satul la noi, ,,să-l vadă pe domnul Macovei cu doamna lui”. Fiecare venea aducând cu sine câte o legăturică de făină de grâu, păpuşoi, bidon de ulei sau vin. Multă lume a luat şi păstrat lucrurile din casa noastră, pe care acum ni le întorceau înapoi. Dar printre săteni erau şi dintre acei ce au furat. Cei din neamul lui Corpceanu furaseră mobila din lemn de nuc încrustat, pe care nu ne-o întoarseră. Cei mai buni şi cei mai fideli prieteni ai tatălui meu erau foştii lui argaţi, cu care el stătea ore întregi de vorbă. Eu eram extrem de şocată, ascultând cum ei vorbeau despre timpurile de înainte
de 40 ca despre epoca de aur. Vorbeau astfel acei săraci, în numele cărora se făcuse în 1917 revoluţia şi în 40 ocupaţia şi deportările. Eram copil, dar eram deja martoră la cele două istorii: a regimului şi a familiei şi neamului nostru. Dar am tăcut, nu din motiv că m-aş fi temut de Siberia, ci pentru că nimeni mai târziu, din generaţia mea, crescută şi educată de regim şi cu care mi-a fost dat în viaţa mea să mă întâlnesc, nu înţelegea despre ce este vorba. Unii se temeau, alţii voiau să-şi facă carieră. Astfel am crescut, purtând povara istoriei neamului nostru. De aceea, când am avut ocazia, am participat activ în procesul de independenţă naţională şi prin aceasta m-am achitat cu trecutul. Dar ecoul trecutului a trecut permanent ca un val de foc prin viaţa mea şi mi-a determinat definitiv soarta.

Despre limbă şi grafie
Mama absolvise şcoala primară şi, în semn de protest, nu a învăţat chiriliţa. În schimb, ne învăţase pe noi şi ne punea să-i scriem mesaje în latiniţă. Prin anii 70, se abonase la revistele de peste Prut: Flacăra, Femeia, Familia, priveam emisiunile TV din România. Ar trebui să spun că, pentru a prinde emisiunile TV de la Chişinău, aveam nevoie de antene speciale. Pe când emisiunile TV din România le prindeam liber. Astfel am crescut cu limba mamei – cu revistele şi emisiunile de limba română în latiniţa şi nu am avut nici o problemă de trecere la latiniţă. Nu de mult, eu cu Leons Briedis am vizitat Moldova, unde am participat la festivalul Grigore Vieru – marele nostru prieten. Pe noi ne-a surprins plăcut generaţia tânără care vorbea o limbă română frumoasă. Primul punct din programul de eliberare naţională este deci îndeplinit. Spre deosebire de Letonia, unde ieri, la 18 februarie, 2012, a avut loc referendumul, unde am votat împotriva introducerii limbii ruse ca a doua limbă de stat. Această lume nu ştie să respecte oamenii, limba şi tradiţiile în mijlocul cărora s-a stabilit cu traiul, cu casă şi masă, spre deosebire de noi, cei care am trecut prin toate cercurile iadului. Pentru că, în marea criză de astăzi, să cheltui 4 milioane de dolari în vânt, când ştii dinainte că rezultatul referendumului nu va fi în favoarea ta, este o neruşinată provocare. Iar în ziua referendumului, s-au adunat să strângă semnături pentru a intenta un nou referendum. De astă dată vor pune lumea ca să voteze, ca să le dea cetăţenie la toţi. Încă patru milioane de dolari vor fi aruncaţi în vânt, pentru că rezultatul se ştie dinainte. În timp de mare criză, când spitalele, şcolile, copiii şi bătrânii au nevoie de vărsare de bani, ei opt milioane vor pune statul să cheltuiască din contul impozitelor noastre. Lor le este mai uşor să urle prin smiurile de la Moscova, că sunt personaje de sortul doi, în loc să dea examenul de limbă şi să devină cetăţeni ai statului în care locuiesc. Mulţi dintre ei cunosc limba, dar nu vor să respecte legea, să treacă prin procedurile ei şi să se naturalizeze, cum a procedat o parte dintre ei.
Spuneam mai sus că m-a surprins plăcut când am văzut cum lumea la Chişinău vorbeşte într-o limbă română plăcută şi frumoasă, că prin şcoli se învaţă în latiniţă. Este limba cea adevărată a părinţilor şi bunicilor mei şi a neamului nostru. A mai rămas doar ca demnitarii de stat să adopte legi care ar favoriza dezvoltarea economică, cu care ar asigura perspective de viitor ale generaţiei tinere, copiilor noştri de astăzi. Fără aceste perspective de viitor, orice realizare n-are putere de viaţă. Acest lucru se referă atât la cei din Moldova şi România, cât şi la cei din Letonia.